cautatorul

Cine are carte...

2012-01-27T10:45:00.007+02:00

Mai acum ceva timp, când încă Siberia era doar o noţiune geografică, nu o pregnantă realitate, mă deplasam către casă prin Militari. În faţa mea, două doamne dintr-o anumită etnie conlocuitoare se găseau adâncite într-o discuţie:
- Auzi, fă, tu o ştii pe Alina?
- Care Alina, fă?
- Sora lu' Burtă, fă, cu Loganu' albastru.
- Aa, o ştiu. Ce-i cu ea?
- Fă, tu ştiai că asta e libiancă?
- Ce e, fă? A plecat şi asta dân ţară la arabi?
- Nu, fă. E libiancă. Dân alea, fă, dă le place femeile.
- Aoleo, fă, da' proastă mai eşti. Nu libiancă, lezbiancă le zice la alea dă e pă femei, făă!
- Bine, fă, că eşti tu dăşteaptă, cu alea trei clase ale tele!

Ce mă mai enervează (doi)

2012-01-25T16:50:00.003+02:00

Acum nu prea multă vreme, am primit o ofertă de schimbare a abonamentului de la compania de telefonie mobilă, unde sunt abonat. Nu spun care, dar are mult roşu pe firmă, are (în ultima vreme) nişte reclame tembele cu un domn foarte Simplu (după moacă, după port), începe cu litera „V” şi se termină cu „odafone”.

Trebuie să recunosc, oferta a fost ok şi am acceptat-o. Mai multe minute, mai multe sms-uri, mai puţin de plată. Doar că duduiul, cu care am stat la taclale, mi-a spus tare şi clar că, odată cu schimbarea tipului de abonament, pot beneficia de un telefon gratis.

Bon, mă duc la sediul lor de la Apaca. Intru frumos şi deja mă dezumflu. Patru mese, din alea înalte – cu scaune extrem de incomfortabile; trei din ele dotate cu fiinţe amploaiate; doar două lucrau. În fine, trag bon cu număr de ordine. Numărul 90, în lucru era afişat numărul 88. Well, am aşteptat 28 de minute. Şi asta doar ca să se uite câş la mine un tip şi să-mi sugereze delicat că poate nu am auzit eu bine faza cu mobilul gratis. Sigur că aveau telefoane gratis, câtă vreme le plăteai. Mă rog, aveau şi unele foarte ieftine, gen 2,86 lei sau 4, 99 lei. Dar alea arătau de parcă jucase ţurca cu ele Timur Lenk, că de comunicat nu cred că erau bune, decât dacă le foloseai să baţi tam-tam-ul. Ba, parcă-parcă, aveau şi din cele gratis (mi-am şi închipuit cum arătau), dar, ca să vezi comedie, nu în stoc. Cică, "mai poftiţi pe la noi". Doar când s-o legaliza aruncătorul de flăcări!

Să privim în urmă şi cu umor (amar)

2011-12-18T14:27:00.019+02:00

Lucrez la C.N.S.A.S. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Cea mai mare parte a existenţei mi-o câştig "săpând" prin mizeriile strânse în 50 de ani de către fosta poliţie politică comunistă. Peste un milion de dosare, care cuprind multă suferinţă şi tragedii neînchipuite. Demnitate şi eroism, dar şi mizerie umană cât cuprinde. Şi, uneori, un dram de umor.
Căci fiecare, din cei care au ales să nu se lase călcaţi în picioare de un regim criminal, au luptat aşa cum au înţeles şi au putut. Unii, cu armele, în munţi. Alţii, la sate, s-au opus colectivizării (şi au fost adevărate răscoale ţărăneşti prin toate judeţele). S-au constituit organizaţii ilegale şi s-au împrăştiat manifeste. S-a luat legătura cu organizaţii şi guverne străine. Se comentau ştirile transmise de posturile de radio din Occident. Da, poate părea derizoriu. Dar şi numai pentru atât (sau chiar pentru un banc politic) încadrarea era de propagandă împotriva ordinii sociale şi aducea cu sine ani grei de temniţă comunistă.
Iar unii au ales ca armă satira. Poezeaua de mai jos, descoperită de mine într-un astfel de dosar, ia la vale limbajul de lemn "revoluţionar". Securiştii n-au reuşit să afle cine a compus-o, însă cei care au răspândit-o (majoritatea tineri sub 25 de ani) s-au învârtit de câţiva ani de concediu la Gherla şi la Canal.

Balada proletarului îndrăgostit

Şi-n timp ce viaţa se trezeşte
În farmec plin de primăvară,
Doi tineri tandri, în spre seară,
Se-ntorc vorbind de la Plenară.

Un singur gând mă stăpâneşte,
Pe care veşnic îl visez
Aş vrea să ne-ntâlnim, iubito,
La mine, să te prelucrez.

În astă seară, dacă vrei,
Vom rătăci pe-ntinsul luncii
Şi-apoi, întinşi pe fân cosit,
Aş vrea să intru-n câmpul muncii.

Furaţi de farmec şi de-amor,
Punând în joc toată prudenţa,
Încet, încet, aş încerca
Să îţi descopăr vigilenţa.

Şi-n cadrul acesta izolat,
Extaziat privindu-ţi forma,
Aş vrea şi-n practic să-ţi arăt
Metoda cum se sparge norma.

Şi dacă vei găsi cumva
Că sunt prea multe complicaţii,
Rămân complet îndatorat
Când vei aduce inovaţii.

Noi doi vom fi exemplu viu
De-mperechere progresistă
Căci noi mereu vom depăşi
Întrecerea socialistă.

Când lămurită tu vei fi,
Avea-vei nopţi suplimentare
Fiindcă sunt ore voluntare.
(aici trebuie că securică a sărit un vers)

Şi dacă te-am îndoctrinat
Pe drumul, pe care am pornit,
Eu, cu nivelul ridicat,
Îţi voi mai bate atunci un nit.

(Variantă
Şi dacă te-am îndoctrinat
Ca sarcina s-o-ndeplineşti,
Eu, cu nivelul ridicat,
Te-oi ajuta s-o depăşeşti.)

Cu timpul, de vei constata
Că nu mai sunt un membru activ,
Eşti liberă, iubita mea,
Să apelezi la colectiv.

(Variantă
Şi dacă energia mea
În plan nu se va verifica,
Mă angajez, iubita mea,
Să-mi fac autocritica.)

Pentru atâta lucru vieţile a 8 oameni au fost distruse. Ce ar merita oligofrenii, care spun că era mai bine "pe vremuri"?

Abracapocus, piesă în trei acte

2011-09-14T17:14:00.024+03:00

Prolog.
Ar trebui să iau o piatră în gură - aşa se zice atunci când faci ceva pentru prima dată - dacă nu chiar o stâncă adultă. De ce? Am fost la vrăjitoare. Mă rog, la bio-energo-terapistă, dar pentru mine tot aia e. Cred în ambele la fel de mult ca în şansele României de a scăpa de corupţie secolul ăsta.
Actul I: Terasă prin centrul vechi.
Ea (zâmbind dulce-dulce peste profiterol): "Pisoi, mâine MERGEM la bio-energo-terapist."
Tu (luând o gură de bere pe uliţa armenească): "UNDE mergem noi mâine?"
Ea: "La bio-energo-terapist. N-ai văzut ce epuizată şi terminată am fost în ultima vreme?" (Adică, fiinţa gingaşă şi sensibilă de lângă tine suferă, iar tu, în loc să observi, te gândeşti la... măgarule!)
Tu (ofensiv): "Unde ai auzit tu de tâmpenia asta?"
Ea (defensivă, către pus botic): "Am vorbit cu fetele într-o pauză, la o ţigară. Şi nu e o tâmpenie, Cornelia a fost şi i-a prins tare bine." (Normal, ce să vorbească fetele la o ţigară? Doar nu despre fotbal sau ţâţele ăleia noi de la registratură, precum sexul tare... nesimţit)
Tu (trăgând de timp): "Şi ce să faci acolo?"
Ea (ca pentru copiii mici): "O să-şi plimbe mâinile peste mine şi o să-mi transmită energie. (0au, o să-l văd pe Harry Potter!) Nu-i aşa că vrei să vii cu mine?"
Tu: "Sigur că vreau." (Chiar vrei. Hitler, Stalin, Mao, ăştia sunt mici copii pe lângă o femeie. Ei te obligau să faci ceva. O femeie se uită lung în ochii tăi, bate lent din gene, ia mutriţa de căţel bleg şi, nu ştiu cum, te face să vrei să faci ceva)
Actul II: Tramvai. Aglomeraţie. 35 de grade la umbră.
Tu (aproape de punctul de fierbere, la propriu şi la figurat), în gând: "Frate, m-a pus dracu să-i promit. Şi tare departe e Ţara lui Oz! Păcat că nu am pantofiorii fermecaţi,băteam de 3 ori din călcâie... (uitându-te pătrat la Ea) Cum nu se topeşte sub duş? Las', că-i prezint eu nota de plată la noapte!"
Ea simte tensiunea din aer. Îţi zâmbeşte galeş.
Actul III: "Cabinetul" bio-energo-alea. Apartament cu trei camere. Una e "camera de lucru", alta e camera de aşteptare, în cea de-a treia probabil locuieşte solomonara.
Tu (după ce ai aşteptat aproape o oră într-o cameră fără aer condiţionat, într-o căldură de 30 de grade, pe un foarte incomod scaun metalic): "Parcă şedinţa era de juma' de oră."
Ea (ieşind veselă din camera care avea aer condiţionat): "Am mai stat niţel de vorbă, e o doamnă foarte drăguţă şi amabilă. Mă simt muuult mai bine. Da' tu nu arăţi aşa de bine. Nu vrei să venim şi mâine la o şedinţă, pentru tine?"
Tu (cu cordul fâlfâind şi cu nervii în batistă): "Nu(uuuuuuuuuuuuuuuuuu!!!!!!!!!!!!)."

Replică

2011-09-06T20:10:00.015+03:00

Întâmplarea face ca apartamentul meu să se afle la etajul întâi, iar fereastra de la cameră să dea către un fel de curticică între trei blocuri. Spaţiu unde, mai ales în serile călduroase se adună cocalarii indigeni la umbră, bere şi seminţe. Seara de azi nu a făcut excepţie de la regulă.
Vra să zică, un grup destul de numeros discutau tacticos între dumnealor. Gagicile într-o parte "Auzi, fată, şi zici că Mariana nu mai e cu Ilie ăla de la piaţă?" Tipii în cealaltă "Ce crezi, bă, că facem diseară? Batem?" La un moment dat, între una şi unul (cuplu, după cum se va vedea mai la vale) izbucneşte scandalul. După mai multe contre verbale de autobază, masculul apelează la un argument definitiv şi usturător. În sensul că îi dă tipei un brânci delicat de s-a cutremurat pământul. Afişând o demnitate princiară, ea îşi dezlipeşte personalitatea rănită (la propriu şi la figurat) de asfalt şi pleacă behăind: "Să vedem cine-ţi mai spală după tine, porcule!" El, făcându-se că se ia după ea: "Ce ai zis, fă? Vrei să zbori înapoi la mă-ta la ţară, în bordei? Găsesc sute ca tine. Curva aia de sor'ta abia aşteaptă să-ţi ia locul." Ea îi replică peste umăr, iuţind pasul: "Soră-mea e la produs în Italia, băă." Apoi, după alţi 2-3 paşi, se opreşte şi i-o trânteşte în faţă: "A fost mai deşteaptă ca mine."

Transalpina

2011-09-01T21:36:00.031+03:00

Ce se zice.
Pâi, se zice cum că romanii au construit primii o şosea prin locurile astea, în timpul celui de-al doilea război dacic. Ca unul, care are ceva specializare pe istoria veche a României, nu cred povestea asta. Foarte probabil că şi-or fi mutat ceva trupe uşoare pe acolo, dar atestare de şosea romană peste Parâng nu am auzit să existe.
Se mai zice că ar fi fost pavată cu piatră la ordinele lui Carol II, prin 1935 sau 1938. Posibil, dar mă îndoi sincer că vorbim de toată lungimea ei. Poate până la Rânca sau ceva de genul ăsta. Rexulică mergea, din când în când, la vânătoare, în zonă fiind urşi.
Şi se mai zice că ar fi fost integral asfaltată şi utilizată de germani în IIWW. Nici asta nu cred. Alde nepoţii lui Siegfrid sunt de felul lor destul de pragmatici, mai ales pe timp de război. Ce să facă cu o şosea azvârlită peste munţi? Nu are valoare strategică, decât dacă te baţi pe acolo şi nu permite în niciun caz transporturi grele, la cât de încârcălită este. În plus, la stânga şi la dreapta ei sunt două foarte utilizate şi azi artere: Valea Jiului, respectiv Valea Oltului.
Ce este.
Pâi, precum reiese şi de mai sus, este o şosea. Are vreo 150 km şi leagă Novaci de Sebeş. Traseul trece peste Munţii Parâng, pe care-i traversează de la sud la nord. Intersectează creasta în Pasul Urdele, la 2145 m, ceea ce o face cea mai înaltă şosea alpină din România. Mai înaltă decât Transfăgărăşanul cu vreo 100 m. În opinia mea este, deasemenea, mai frumoasă şi mai spectaculoasă. În general este (sau era, că eu am trecut pe acolo la sfârşitul lui iulie) asfaltă. Au rămas doar câţiva kilometri neasfaltaţi, dar se poate trece cu orice maşină. Altfel, nu este terminată complet. Nu are parapeţi laterali, pământul pare că se mai surpă prin unele locuri, nu e "dungată". Nici acum nu are vreo importanţă în sensul de coridor rutier. Sunt serpentine unde nu poţi lua curba cu un microbuz, darămite cu un tir. Singurul ei scop, de altfel şi anunţat oficial, este cel turistic. Se vorbeşte că de la anul, când va fi gata, va să se introducă şi un fel de taxă de tranzitare, măcar în weekend. Eu găsesc că este o idee excelentă. O astfel de şosea se întreţine greu şi cu bani mulţi.
Una peste alta, este o locaţie fantastică, care se merită văzută. Şi este văzută. Am înţeles că mii de automobile o străbat la sfârşit de săptămână. Mergeţi şi-o vedeţi! Şi cât mai curând, până n-o strică meltenii şi pe asta.
Mai jos sunt câteva fotografii.

Serpentine deasupra staţiunii Rânca

Traseul de creastă al Parângului traversează Transalpina

Trebuie condus cu mare atenţie (mai ales dacă e aglomeraţie) pentru că uneori şoseaua arată aşa...

...sau chiar aşa.

Cine mă mai enervează

2011-07-07T17:49:00.022+03:00

Ţi s-a întâmplat ca persoane din anturaj să-ţi repete pentru a o suta mia oară "Vai, dar asta e (nu e) bun pentru tine? Ai simţit nevoia să o iei pe pereţi ca la "Zidul Morţii" la faze de astea? Sau să-i faci masa guler? Sigur că da! Dacă nu, atunci să ştii că despre tine scriu.
Cei care mă enervează astăzi sunt adepţii habotnici ai "stilului sănătos" de viaţă (vegetarienii cu precădere). Chestia asta cu trăitul / mâncatul / băutul / respiratul / etc sănătos e noua religie, noul "beat", noul roz, noul orice mai vrei tu. Adepţii se regăsesc la tot pasul şi (în mod cu totul enervant) din ce în ce mai mult între apropiaţii tăi. Exact precum credincioşii unui cult au norme şi reguli stricte, au profeţi propovăduitori, iar ei înşişi ţin neapărat să facă exerciţiu apostolic pe spinarea ta. Ai zice că trăieşti în epoca bisericii creştine originare. Căci nu e de ajuns că noi, ăştilalţi, păgânii, ne-am dat mai la o parte să le facem loc şi dumnealor. Faptul că sunt liberi să se închine la salata de crudităţi cu ton şi să excomunice prăjeala nu-i satisface. Nu, nici vorbă. Ca orice sectă încă marginală simt impulsul major de a clădi o lume mai bună, recte o lume după chipul şi asemănarea lor. Şi, mânaţi de universalismul convingerilor lor, se dau de ceasul morţii să convertească în stânga şi-n dreapta, fără să înţeleagă cum că armonia în pluralism stă. Până una-alta, încercările lor de impunere sunt (încă) bazate pe convingere şi liberă acceptare. Însă curentul prinde din ce în ce mai multă vigoare, e promovat tot mai ferm şi mă aştept să nu fie prea departe timpurile, când vom mânca shaorma pe furiş, în mare secret, ca să nu fim arşi pe rug. Ca şi cum nu ar şti ei că strămoşii noştri, acum 100 de ani, trăiau mult mai sănătos, mai eco, decât noi, dar şi mult mai puţin.
Nota bene. Ca un liberal ce mă aflu, puţin îmi pasă ce face oricine cu viaţa lui personală. Câtă vreme nu mă atinge pe mine direct şi, eventual, contondent. Cei apropiaţi mie au dreptul şi libertatea să-mi semnaleze ce cred ei că nu fac bine - e în fişa postului - fără să mă bată la cap, dar şi să înţeleagă că am dreptul să iau decizii, care nu-i obligatoriu să le convină. Sau măcar să-mi facă mie bine. La urma urmei, sistemul are încredere în discernământul meu, când mă cheamă la vot.
Alte categorii de persoane care mă enervează azi:
1. Proştii plini de ei şi cu un simţ al umorului extrem de limitat.
2. Ruşii.

Londra

2011-06-25T12:28:00.299+03:00

Londra, iată un subiect despre care aş putea vorbi zile întregi fără întrerupere. Dar nu vreau să lungesc coada vulpii; şi aşa articolul de faţă va fi, probabil, cea mai lungă postare, de până acum, şi va cere cevaşilea răbdare, pentru a fi parcurs până la capăt. Long story short, Londra e un oraş minunat, magnific, de care m-am îndrăgostit head over heels, în care m-aş muta oricând, dacă aş putea. Iar asta spune multe, venind de la cineva, care urăşte ploaia. Drept că ploaia a fost unul din aspectele locale, de care nu am avut parte, precum se va vedea şi din poze. Am fost la Londra între 8-11 mai. În acea perioadă, în Românica era frig şi ploaie. La inglişmeni nu a plouat niciun strop. Dimpotrivă, a fost mai degrabă însorit şi destul de cald. Altfel, deşi e un oraş uriaş (noi am văzut în special zona 1, cercul interior al oraşului, dar care este cam cât Bucureştiul), este extrem de curat şi ordonat. Nu am văzut măcar un muc de ţigară pe jos, aspect care e posibil să se datoreze şi amenzii de 300 de lire, cu care vine la pachet. Şi acolo amenzile astea se aplică. Toţi ştim, măcar din auzite, că Occidentul este mult mai civilizat decât felia noastră de lume. Chiar şi aşa e un pic izbitor să te plimbi ore într-un oraş, fără să vezi gunoaie de vreun fel (în condiţiile în care rareori vezi coşuri de gunoi - le-au desfiinţat din cauza alertelor teroriste), sau cerşetori, sau câini vagabonzi. Ar trebui să spun că nu am prea văzut câini deloc, adică nici de ăia cu stăpâni. Iar oamenii, în ciuda folclorului din cărţi, filme şi alte din astea, sunt veseli şi zâmbitori şi extrem de politicoşi (dar o politeţe neînţepată) şi de binevoitori şi de răbdători. Trebuie spus că viaţa este scumpă - 4 lire o călătorie cu metroul în centrul oraşului şi 2,20 cu autobuzul, dar se pare că londonezii şi-o permit. Oraşul musteşte de corporatişti în costume ce costă mai mult decât salariul meu pe un an (ceea ce nu-i împiedică să aştepte cei 10 penny rest la o bere) şi de maşini scumpe. Pe de altă parte, în supermarket un pachet de unt era cam 6 lei în banii noştri. Aproape cât la Cora, adică, dar la alte salarii.
No, pentru că şi aşa am vorbit prea mult, pur şi simplu o să bag "câteva" poze, pe marginea cărora voi face unele comentarii. Mi-a luat multă vreme să selectez imaginile şi să mă conving că între ele există şi unele neesenţiale, care pot cădea la montaj. După mult chin, am reuşit să reduc grămada cam la o treime din ce era. Mai întâi, poze generale din oraş cu diferite colţuri, în special clădiri. Londra are foarte multe clădiri superbe sau măcar interesante.

Albert Opera Hall este una din sălile de concerte din Londra. Se află imediat la sud de Hyde Park, vis-a-vis de monumentul prinţului Albert, soţul reginei Victoria.

HMS Belfast este un crucişător din Al Doilea Război Mondial, transformat în muzeu. Vizitarea lui costă cam 14 lire, dar arată impresionant şi de pe mal :D. În Londra cele mai multe dintre muzeele mari (British Museum, Imperial War Museum, National Gallery, Science Museum, Natural History Museum) au intrarea gratuită. Dar şi alea care costă, costă, nu se încurcă. Am dat 18 lire la Westminster şi 20 la Turn (o parte a găştii, a vrut să vadă şi Madame Tussauds, dar au renunţat repede - costa 30 de lire), ceea ce este foarte mult comparativ cu restul Europei. Deasemenea, din păcate unele dintre muzee nu permit fotografierea. Motiv pentru care nu veţi vedea fotografii din catedrală şi nici din muzeul de artă.

Curtea de Justiţie, vis-a-vis de minicartierul Temple.

Primăria Londrei

Aşa arată strada văzută de la etajul autobuzului. Interesant, în staţie trebuie să faci cu mâna autobuzelor, ca să oprească (ca la taxi). Altfel, dacă niciun călător din autobuz nu a apăsat butonul de oprire, şoferul "sare" staţia respectivă. Toate autobuzele, ca şi metrourile, sunt extrem de curate. Nu am văzut nici zgârieturi, darămite graffiti. Toate au scaune cu perne. Staţiile sunt anunţate prin afişaj electronic şi prin voce. Deasemenea, sunt anunţate liniile alternative şi posibilele puncte turistice.

Londra are vreo 6 aeroporturi, aşa că permanent pe cer sunt măcar 2-3 avioane. Ăsta de aici e un airbus 380, cel mai mare avion de călători din lume.

Piccadilly Circus

Prin preumblările noastre am dat şi peste o moschee, deşi trebuie să vă spun că pe stradă am văzut foarte puţini arăbeţi, indieni, negri sau alţi veniţi din fostul imperiu.

Oraşul văzut din London Eye

O bucăţică din Green Park. În dreapta sunt zidurile Palatului Buckingham. Londra are în zona centrală 4 mari parcuri: Hyde Park (cel mai mare), Green Park, St. James's Park (tăiat în două de celebrul Mall) şi Regent's Park.

Ministerul de Război

Astor Hyde Park Hostel în care am stat noi (sus). Pe Queens Gate (jos), la sud de Hyde Park.

British Museum este muzeul londonez cel mai cunoscut şi mai vizitat. Este un muzeu de istorie, care acoperă toate ariile importante de civilizaţie ale antichităţii şi câte ceva din epoca modernă.

Intrarea (sus) şi curtea interioară acoperită cu sticlă (jos).

Mesopotamia (cele 4 poze de mai sus)

Piatra de la Rosetta

Bucata asta de friză a fost demontată de pe Parthenon

Ceramică grecească antică

O reprezentare a Afroditei, evident

Mozaice romane

Picturi murale egiptene

Vase canopice egiptene - în ele se păstrau organele interne după mumificare

Brăţări persane

Fragment din friza "Celor 10000 de nemuritori" - garda regală persană - de la Babilon

Artă persană (sus)

Obiecte din tezaurul de la Sutton Hoo (cele 4 poze de mai sus) - mormântul unei căpetenii saxone

Partea expoziţiei dedicată Chinei şi Japoniei (cele 3 poze de mai sus)

America precolumbiană (cele 4 poze de mai sus)

Imperial War Museum este dedicat, evident, istoriei militare. Mai exact celor două războaie mondiale şi a epocii interbelice. Un pic dezamăgitor pentru mine. Deşi în sala mare de la intrare sunt expuse mai multe tancuri, avioane şi piese de artilerie, mă aşteptam la mai mult. Din materialele vizionate pe Discovery şi alte canale de asemănătoare rămăsesem cu impresia că este mult mai mare şi mai bine dotat. Ulterior, am aflat că muzeul are mai multe filiale prin UK, nu doar ce am vizitat noi în Londra.

Tunurile navale de mai jos (intrarea în Muzeul Imperial de Război) trăgeau cu obuzele de mai sus.

Natural History Museum este un fel de Antipa englezesc. Cu câteva excepţii: este mult mai mare, mai bine dotat, mai bine ordonat şi gratis. Iar clădirea, superbă, are ceva dintr-o catedrală.
Încep cu câteva fotografii, care or să facă multe gagici să saliveze. Muzeul are o colecţie imensă de minerale de tot felul, inclusiv pietre preţioase şi semi.

Cel mai mare diamant galben tăiat în formă de pară din lume se află aici.

Sus nu e o piatră preţioasă, ci un meteorit din fier de vreo 700 kg.

Evident, aur.

Secţiune într-un trunchi de sequoia

Sala de la intrarea în muzeu

Natural History Museum - vedere exterioară

T-Rex-ul se mişca şi răgea

Turnul Londrei a fost clădit pe ruinele unei fortificaţii romane, în mai multe etape. Şi, precum se vede pe plăcuţele atârnate pe ziduri are oarece vechime. Nu mă întrebaţi unde erau şi ce făceau românii la 1190. Sigur e că nu făceau nimic monumental din piatră. Turnul a fost, iniţial, fortăreaţa oraşului, apoi reşedinţă regală, apoi închisoare. Precum spuneam, costă cam 20 de lire (19,80 poftim), dar merită fiecare bănuţ. Din păcate nu era permisă fotografierea colecţiei bijuteriilor regale.

Muzeul din Turn conţine o colecţie bogată de arme şi armuri.

Armura lui Henric VIII. Îl compătimesc pe bietul animal, care trebuia să care propria armură plus graţioasa majestate regală. La vremea aia, monarhul trăgea vreo 120 kg în viu, fără adaosuri metalice.

Intrarea în Turn

Turnul Londrei văzut de pe celălalt mal al Tamisei

Londra are o mulţime de statui şi monumente. Pe la fiecare colţ te loveşti de vreun mort celebru tras în bronz sau chiar aurit.

Chiar la intrarea pe strada noastră era statuia unui lord, ceva comandant militar şi explorator. Eu n-am auzit de el, dar trebuie că pentru englezi e destul de important.

Memorialul ridicat pentru prinţul consort Albert de regina Victoria

Monument dedicat marelui incendiu care a devastat Londra în 1666. Este ridicat de arhitectul Cristopher Wren, cel care a proiectat şi catedrala Sf. Paul

Boudica, regina icenilor, a condus o puternică revoltă împotriva romanilor

Monument dedicat piloţilor care au apărat Anglia împotriva aviaţiei naziste

Monument dedicat animalelor care au participat la războaiele imperiului. După ce le mulţumeşte pentru sacrificiu, inscripţia menţionează că "They had no choise."

George IV

George VI şi soţia sa, părinţii actualei regine

Monument dedicat corpului de mitraliori din IWW

Feldmareşalul Bernard Montgomery "Monty", victorios asupra germanilor la El Alamein

Ducele de Welington, învingătorul lui Napoleon la Waterloo

Arc de triumf dedicat victoriei în IWW

Temple este un mini cartier înconjurat de ziduri, situat peste drum de Curtea de Justiţie, pe locul fostei cazărmi a cavalerilor templieri (de unde şi numele), a căror biserică se mai păstrează. Toate clădirile conţin birouri de avocaţi, dat fiind vecinătatea tribunalului. Am înţeles că aici nu doar lucrează, ci şi locuiesc pur şi simplu avocaţii tineri, încă nepledanţi, cei care se ocupă doar de hârţogăraia cazurilor, pentru a fi în pemanenţă gata să se prezinte la tribunal sau la biroul şefului.

Palatul Buckingham nu mi-a făcut o impresie dărâmătoare. Este locuinţa reginei, care, la momentul respectiv era acasă, deci nu s-a putut vizita. Mai interesante mi s-au părut parcurile din zone şi Mall-ul.

Mall-ul este un bulevard care leagă Buckingham de Trafalgar Square, prin St. James's Park. Palatul St. James este între cele două, pe partea stângă.

Monumentul reginei Victoria din faţa Palatului Buckingham (sus şi jos)

Ceea ce numesc astăzi londonezii The City este centrul financiar al Angliei şi, evident, este marcat de zgârie nori şi arhitectură futuristă. Mai este o zonă cu zgârie nori ceva mai la vale pe fluviu, dar nu am ajuns până acolo. Londra are vreo 50 de km diametru, totuşi.

Hyde Park este cel mai mare parc londonez. Este compus din largi suprafeţe deschise şi din zone împădurite; să-ţi alegi după gust. Pe mijloc are un lac măricel, Serpentina, şi unul mai mic în partea de vest, zona Grădinilor Kensington. Are puţine aleii întrucât la Londra oamenii vin în parc tocmai să calce iarba şi scape de betoane, nu să o admire de la distanţă cum se întâmplă într-o anumită capitală, situată 2000 km mai la est şi 200 de ani în urmă.

Speakers' Corner

Palatul Kensington. Era în renovare şi nu l-am putut vedea.

Foarte multă lume aleargă în oraşul ăsta. În ciuda legendei, am văzut doar câţiva grăsuţi şi niciun obez. Tot în pofida celor auzite, am văzut şi o groază de gagici bunuţe pe stradă. Şi, da, erau britanice.

Princess Diana Memorial Playground (sus)

În ziua, în care am ajuns, avusese loc o adunare, ori aşa ceva, a unor gentelmani echipaţi ca la 1930. Cu melon pe cap şi umbrela-baston, of course.

Science Museum este la o aruncătură de băţ de Natural History Musem. Cum îi spune şi numele, este dedicat evoluţiei ştiinţei şi tehnicii.

Secţiune printr-un Boeing 747

Westminster Abbey este catedrala (mânăstire la origini) unde se încoronează regii englezi. Construcţia, în stil gotic, a început pe la 1245. Înăuntru (unde nu e permisă fotografierea) sunt mormintele mai multor regi englezi. Mai sunt mormintele multor personalităţi politice, comandanţi militari, oameni de cultură şi ştiinţă. În zona de nord sunt morminte magnifice cu sarcofage de piatră şi monumente din lemn sculptat şi pictat, până la tavan. Ai impresia că sunt morminte regale, dar, când te apropii, vezi că aparţin contelui X sau ducesei Y, tot felul de nobili de la 1500-1600, cu un ego pe măsura pungii. M-a enervat că în Chapter House o bună parte din fresca de secol 13 fusese acoperită cu panouri de placaj, pe care erau poze de la nunta lui William cu Kate. Că de aia dădusem eu 18 lire la un monument medieval, să văd tâmpenii mondene. Ce m-a distrat, în schimb, a fost că, în toată Londra, doar pe uşa catedralei am văzut un anunţ, care atenţiona cu privire la posibili hoţi de buzunar.

Parlamentul (Palatul Westminster) este chiar lângă catedrală şi este construit cam în acelaşi stil, chit că e construcţie de sec. 19. Este străjuit într-o parte de Big Ben, iar la celălalt capăt de Victoria Tower.

Palatul Parlamentului văzut din London Eye

St. James's Palace, construit de Henric VIII, este cel mai vechi palat din Londra. Fostă reşedinţă regală, acum este folosit pentru acţiuni de protocol.

Trafalgar Square are în centru columna cu statuia amiralului Nelson, învingătorul de la Trafalgar, de unde şi numele. Pe latura de nord se găseşte Galeria Naţională de Artă (în plan îndepărtat) cu o colecţie impresionantă de pictură. Intrarea este gratuită, dar, din păcate, este interzisă fotografierea. Intrarea în piaţă dinspre Mall se face pe sub o arcadă monumentală, ce ţine de sediul amiralităţii (comandamentul marinei militare).

În piaţă un ceas electronic afişează numărătoarea inversă până la deschiderea oficială a Jocurilor Olimpice din 2012, ce se vor desfăşura la Londra.

Catedrala St. Paul a fost proiectată de arhitectul Cristopher Wren (care şi este înmormântat aici, alături de Nelson şi de ducele de Welington). Vizitarea costa destul de mult (16 lire, dacă mai ţin bine minte) şi se făcea în funcţie de diversele activităţi bisericeşti, aşa că am văzut-o doar pe afară.

O parte a găştii, mai ingineri, atât ca studii, cât şi în spirit, a decis că e preferabil să se dea cu London Eye, în loc să viziteze muzeul de artă. O tură durează cam jumătate de oră şi costă undeva spre 20 de lire.

Metroul londonez este, în ciuda mărimii, extrem de bine şi de logic organizat. Liniile sunt aranjate pe culori, iar în staţii dungi în respectivele culori, trasate pe podea sau pe pereţi, îţi indică pe unde s-o iei ca să ieşi sau ca să treci la un alt peron, spre o altă direcţie. O călătorie, în zona centrală numai, costă 4 lire, dar un abonament pe o zi pe metrou şi autobuz (tot numai zona centrală) costă 6,60 lire. Oricum, mult mai scump decât oriunde în Europa. Este compus din 2 părţi suprapuse: the tube şi underground. Tubul este metroul vechi, construit în sec. 19 şi la începutul sec. 20. Este extrem de adânc (are lifturi) şi de îngust (dacă stai pe banchetă aproape îţi atingi genunchii de cei ai persoanei din faţă). Celălalt este modern, mai la suprafaţă şi mai mare.

Nu e o hală industrială, ci o suprapunere de staţii de metrou pe 3 niveluri

Deoarece nu au avut spaţiul necesar unele staţii de metrou se găsesc în interiorul unor clădiri

Cum ziceam: fotolii

Tower Bridge este în apropierea Turnului şi a fost deschis în 1894. Toţi am văzut în filme cum se deschide pentru a permite trecerea navelor. Dar puţin ştiu că asta se mai întâmplă doar prin filme. Traficul cu vase mari pe Tamisa a cam încetat, aşa că podul dacă trebuie ridicat de 5-6 ori pe an.

Tower Bridge văzut din London Tower

Cineva nu a aflat că prin Londra nu curge Mississippi

Pe Tamisa nu prea mai vezi decât nave de croazieră

O zonă în genul pasajului de la BNR, dar mult mai mare. Puburi peste tot locul. Deşi am fost speriat că o bere costă 7 până la 9 lire, am găsit şi bere de 3,40 pinta (o pintă britanică are 580 ml). Mâncarea, pe de altă parte e scumpă. Chestia aia de care vorbeşte toată lumea, fish and chips, costă între 9 şi 12 lire. Ca să nu mai spun că pentru mine o reţetă care conţine peşte este ca un sistem capitalist care conţine Ion Iliescu. După 5-6 seara, puburile se umplu de corporatişti. Ceea ce e un fel de-a spune. Întrucât înăuntru nu se fumează, trotuarul din faţă de umple de oameni la costum şi cravată, care, în picioare, sporovăiesc cu halba într-o mână şi ţigara în cealaltă. Şi chiar dacă nu sunt fumători tot afară stau mai mult. Şi beau de parcă a doua zi începe prohibiţia. Chestie: în puburi nu se pune nicio muzică; acolo vin oamenii să se relaxeze, după o zi grea, să vorbescă şi să se înţeleagă, fără să ţipe.

Sigur că nu poţi să vezi Londra şi să nu vorbeşti puţin despre celebrele gărzi regale. Carele sunt împărţite în Foot Guards (flăcăii pedeştri cu tunici roşii şi căciuli de urs) şi Household Cavalry - băieţii de la grajduri.

La London Tower (sus), respectiv la St. James's Palace (jos)

Schimbarea gărzii călare. Cei care au fost de gardă peste noapte (sus) au pe cai blănuri negre de oaie, cei care-i schimbă din post peste zi (jos) - blănuri albe.

Londra primeşte într-un an turişti, cât ţara lu' madam Udrea într-un deceniu. Englezii au realizat că aceşti turişti din alte părţi ale lumii ar putea să nu fie pe dos ca ei, respectiv ar fi şanse ca în ţările lor să se circule pe partea dreaptă. Probabil plictisindu-se să-i tot râcâie de pe parbrize, s-au gândit să le indice cu vopsea pe trotuar unde să se uite, când traversează.

Şi o chestie tembelă la englezi. Închipuiţi-vă la chiuvetă nu un robinet cu dublă comandă, ci două robinete: unul pentru apă rece (extrem de rece) şi unul pentru caldă (as in fierbinte ca dracu). Trebuie să optezi, fără să poţi combina, căci curg doar pe rând şi în jeturi de 10 secunde (apoi trebuie să apeşi butonul din nou).

Am tot vorbit de centru oraşului. Cele 3 fotografii de mai jos sunt dintr-o zonă periferică. Mai exact din cartierul de la marginea Londrei, pe unde se intră venind dinspre Luton.

Şi ca ultimă chestie: cum arată o autostradă într-o ţară civilizată (unde primul ministru nu merge să inaugureze 10 km de autostradă construiţi în 2 ani) - 4 benzi pe sens şi fără găuri.

Chestie de pe net

2011-06-23T17:25:00.012+03:00

Făceam ordine prin nişte hârtii mai vechi (trebuie că mi-a cauzat canicula la deavlă) şi am dat peste o foaie A4 cu un text dat jos de pe net, acum..., mde..., multă vreme, de prin pleistocenul superior, ori gen. În tot cazul, cândva când încă se mai foloseau imprimante cât trabantul. Textul mi s-a părut hazos şi destul de actual, aşa că-l redau mai jos (actualizat niţeluş):
"Domnule Director,
Vă mulţumesc pentru emailul de luni, 20 iunie 2011, însă îmi pare rău să vă informez că nu pot să accept refuzul dumneavoastră de a mă angaja. În ultima vreme, am avut un noroc extraordinar în a primi foarte multe refuzuri de angajare, astfel încât am ajuns în situaţia de a nu mai putea accepta nicio respingere.
În ciuda renumelui companiei dumneavoastră, de a fi extrem de exigenţi în selecţia angajaţilor, acest refuz nu corespunde nevoilor mele actuale. Drept urmare, mă voi prezenta la serviciu joi, 23 iunie, la ora 8:00.
În legătură cu salariul, biroul, precum şi alte facilităţi pe care le voi avea (prime, automobil, asigurare medicală, concediu, telefon, laptop, etc), mă aştept ca acestea să fie pe măsura renumelui companiei.
Cu stimă şi respect, etc."

Comunicare

2011-06-12T11:12:00.013+03:00

Un oarecare domn T fusese cu afaceri în marele oraş, iar acum trebuia să ia trenul către micul orăşel din marginea întinselor preerii, unde locuia.
Din nefericire pentru el, domnul T era un omuleţ vesel, gregar şi tare vorbăreţ. Perspectiva singurătăţii, chiar şi pentru intervale scurte de timp, îl îngrozea pur şi simplu. Până şi visele îi erau extrem de populate.
Din fericire pentru el, în compartimentul unde avea locul pe bilet mai era un călător.
Din nefericire, acel călător era o bătrână căpetenie indiană. Acesta fuma pipă, cu o atitudine de înţelepciune demnă, nepăsătoare şi mai ales tăcută, aşa cum vedem prin filme.
Din fericire, eroul nostru este un optimist incurabil şi un tip foarte determinat, când e vorba să înceapă o discuţie.
"Apaş?", întrebă el, arătând punga de tutun decorată de la gâtul bătrânului. Acesta se mulţumi să dea din cap în plan orizontal, o singură dată. "Comanş?" - acelaşi răspuns. "Navajo?" De data aceasta, mişcarea capului fu în plan vertical, tot o singură dată. "Aţi fost în marele oraş şi acum mergeţi acasă, în preerie." Indianul aprobă dând din cap. "Să vă vedeţi nepoţii?" - negaţie. Şi tot aşa, timp de vreo oră, domnul T puse întrebări la care bătrânul indian se limita să dea din cap de sus în jos, ori de la dreapta la stânga, întotdeauna o singură dată.
În pană de idei, domnul T încercă să-l enerveze şi povesti cum strămoşii săi i-au alungat pe indieni din acea parte a preeriilor, unde se găsea acum micul orăşel. Nu reuşi să stârnească nicio reacţie. Jucă, atunci, cartea lăudăroşeniei. "Am luat asta pentru soţia mea!", se dădu el mare scoţând din bagaj o sticlă de şampanie franţuzească foarte scumpă. Indianul privi îndelung sticla, apoi, pentru prima dată, îşi scoase pipa din gură şi vorbi: "Ai făcut un târg bun."

Reţetă

2011-06-08T17:32:00.014+03:00

Dimineaţa, înainte de masă, se ia un castron mare, cel mai mare posibil. Da, da, ăla, ştii tu care - aruncă-i, naibii, salata de andive. Oricum o urăşti. Se umple castronul cu căpşuni până-n buză. Deasupra nu se presară zahăr. Ci se toarnă direct din pungă, cascadă. Ca şi cum ai aflat din presă că, de mâine, zahărul va fi asimilat drogurilor de înalt risc şi interzis prin lege. Se bagă la frigider să se răcorească.
Seara, după masă, se scoate castronul din frigider. Se adaugă deasupra frişcă. Suficientă cât să-i fi ajuns, pe vremuri, Cleopatrei de-o baie. Nu, nu e cazul să deschizi sticla cu sirop de caramel, dacă nu intenţionezi s-o goleşti definitiv. Apoi razi ciocolată ca un deprimat nevrotic aflat într-o stare avansată de manie convulsivă.
Şi ingredientul absolut necesar, fără de care toată munca ar fi în zadar: inteligenţă. Trebuie să-i torni un trombon deştept, s-o faci să te scutească de prezenţa ei în seara aceasta. Pentru că unele lucruri nu se împart.
Poftă bună!

O dublare la timpul ei...

2011-05-25T16:35:00.022+03:00

Conform constituţiei, în România funcţionează sistemul electoral bazat pe vot universal. Adicătălea, tot capul furajat de cetăţean român trecut de 18 primăveri are dreptul de a-şi merita conducătorii, o dată la 4 (respectiv) 5 ani. Din masa de mai sus, unii sunt simpatizanţi şi votanţi PSD, căci un efect negativ al democraţiei este accesul la vot al tuturor tembelilor. Un alt efect şi mai puţin plăcut este că unii dintre aceşti tembeli au dreptul de a candida şi de a fi aleşi de semenii lor întru IQ.
Un astfel de...hm...ales este numitul Socaciu Victor. Dumnealui a propus în parlament o lege, care prevede obligativitatea dublării prin voce, în locul subtitrării scrise, a producţiilor video străine preluate la noi. Altfel spus, "fuck you!" rostit de Pacino va fi dublat "du-te dracu'!" de o voce enervantă din off. Deşi o bună parte din farmecul un film e dat de inflexiunile vocale ale actorilor. Se întorc vremurile Irinei Nistor.
Propunerea este cretinoidă, după chipul ideologiei egalitarismului ouată de stânga politică. Am zis egalitarism, nu egalitate. Pe scurt... Egalitatea a fost inventată de dreapta liberală şi înseamnă că toţi oamenii trebuie să fie egali în drepturi şi în şanse. Egalitarismul este invenţia stângii şi înseamnă că toţi oamenii trebuie la fel. Şi cum dotările intelectuale, fizice, artistice, etc, diferă, se încearcă egalizarea forţată în jos. În cazul de faţă, egalitatea ar zice: există şcoli pentru toată lumea şi învăţământ gratuit - cu cât învăţaţi mai mult, cu atât mai multe oportunităţi aveţi; egalitarismul ar zice: avem şi analfabeţi, vă coborâm la nivelul lor.
Pe de altă parte, musiu (aşa se scrie, aşa citim) deputat pretinde că a propus legea pentru a proteja limba română şi identitatea naţională de invazia neologismelor şi că aşa ceva există şi în ţări europene civilizate, precum Franţa, Germania sau Spania (sigur, el a enumerat şi Rusia, dar la ce să te aştepţi la un cirac al lui Iliescu). Am pentru nea caisă două întrebări: Dacă parlamentarii de acum 100 de ani votau idioţenia asta, ce folosea domnia sa în loc de termeni precum "chibrit", "televizor", "ţeavă", "amantă", "foloase necuvenite", "tâmpit" şi extrem de multe altele? Şi b): A observat cumva că în Europa aia occidentală abia poţi să te înţelegi cu oamenii pentru că nu se vorbeşte engleza? Doar puştanii o mai înţeleg şi asta pentru că, har Domnului, nu s-a gândit vreun inteligent local să dubleze şi internetul.
În loc să avem o lege pentru analfabeţi, nu era mai bine ca tatăl domnului deputat să nu-şi fi dublat paharele de sâmbătă seara. Sau măcar să-şi fi dublat plăcerea cu un prezervativ.

Nu daţi banii la copii / Luaţi-vă de ei prostii

2011-05-23T17:35:00.013+03:00

7,10 dimineaţa. Plin de (lipsă de) chef, gândindu-mă că începe o nouă săptămână de muncă, mă sui în metrou. Printre noi îşi face loc cu coatele un ţigănuş..., pardon, pui de rrom. Aşa, ca la vreo 6-7 ani. Zdrenţăros, murdar, cu un căţeluş la fel de zdrenţăros şi soios în braţe. Cerşea repetând textul binecunoscut: "suntem 7 fraţi acasă, mamă nu mai avem, şamd". Lumea, la fel de binedispusă ca şi mine, îi mai dădea câte ceva, deşi nu prea mult. Poate i-aş fi dat şi eu, dacă nu l-aş fi văzut pe peron întreţinându-se extrem de apropiat cu un alt minoritar, ceva mai mare, cam la 13-14 ani. Şi nu faptul că avea un "protector" m-a făcut să nu marşez, dar protectorul manevra un mobil, din ăla "jmeker", cu touchscreen şi tot restul. Care şi la mâna a doua tot ar fi costat cât salariul meu pe două săptămâni.
Leul astfel salvat l-am investit într-o cafea, de care aveam mare nevoie, după 6 ore de stat cu ochii în calculator. Căci, unii trebuie să şi muncescă, neavând 6 fraţi acasă, şamd.

Soluţie

2011-05-19T18:45:00.017+03:00

Numitul Charles Philip Arthur George Mountbatten de Windsor, născut la 14.11.1948, fiul lui Philip şi al Elisabetei, de profesie prinţ de Wales, a fost semnalat că îşi înşeală şi cea de-a doua nevastă. Mai exact, se pare că a dezvoltat o tot mai puternică atracţie pentru o ţară de mâna a paişpea din marginea de est a lumii civilizate. Şi ca să fim mai exacţi, pentru o anume provincie a acelei ţări, pre numele ei Transilvania sau Ardeal. Susnumitul vine destul de des în această regiune, unde, de altfel, a cumpărat 7 proprietăţi şi umblă a achiziţiona şi altele. Numai zilele trecute l-au dat în presă cum s-a şpaţirit el prin secuime. Cum s-a oprit într-un sat şi a mâncat ceva bucate tradiţionale şi chiar a învăţat să cosească. La urmă, sătenii cadorisindu-l cu o coasă, nu a i-a făcut vânt către una dintre casele ardelene ale domniei sale, ci a rugat să-i fie trimisă la Londra. Parcă îl şi văd, într-o zi în crepetul zorilor, cum iese el pe peluza din faţă de la Buckingham Palace, cum scoate cutea de la chimir şi ascute cea coasă, cum se uită la soare şi îşi face cruce, apoi cum culcă otava la pământ. Iar pe la prânzişor, se trage la umbră şi scoate din straiţă ceva pită, ceva slană şi mai sparge şi o ceapă. Pe care le îndeamnă pe gât în jos cu oarece pălincă. Atâta doar că alteţa sa, ca tot începătorul, a uitat să ceară şi o furcă. Ori pârdalnicul cela de fân trebuie şi întors, chiar de mai multe ori într-o ţara aşa umedă, înainte de a-l clădi în căpiţă.
Acum, lăsând gluma la o parte, prinţul Charles este cel mai bun lucru, care i s-a întâmplat Transilvaniei, după '89 încoace. Ca deţinător de sânge dintre cele mai albastre, are multe cunoştinţe în locuri înalte, e permanent urmărit de presă şi, în general, se constituie într-un exemplu de urmat. Ceea ce face multă reclamă pozitivă zonei respective. Ca dovadă că aşa stau lucrurile e şi faptul că acea casă din secuime, unde s-a oprit să prânzească, aparţine unei englezoaice stabilită definitiv acolo. Dacă am reuşi să cointeresăm încă 2-3 personalităţi de calibru mare în alte 2-3 zone din ţara asta, am câştiga dublu. Mai întâi am avea cea mai bună reclamă în străinătate, în ciuda tâmpeniei sinistre cu "grădina carpatică". Şi b) am putea să scăpăm de nişte fufe blonde din adunătura aia de penibili, botezată "Guvernul României".

Mă mut la mama...

2011-03-31T18:13:00.022+03:00

...este piesa, pe care am văzut-o ieri seară la Teatrul Mic. Piesă într-un act, cred. Pentru că, deşi a durat cam două ore şi jumătate, nu a avut pauze. Distribuţia cuprinde trei actori: Adriana Trandafir, Andreas Petrescu (este şi autorul textului) şi Gabriel Fătu (da, ăla cu farsele tembele de la OTV).
Pe scurt, o femeie de 57 de ani şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă făcând tot felul de sacrificii, pentru a-şi creşte cei doi băieţi, rămânând văduvă foarte de tânără (din fericire pentru ea, după cum reiese, ţinând cont de "calităţile" soţului). Acum, e gata să recupereze măcar un pic din timpul pierdut. Se înscrie la o facultate şi se îndrăgosteşte. Băiatul cel mare (35 de ani) e genul roacker, prospăt şomer, proaspăt părăsit de gagică-sa în favoarea unei alte femei şi vrea să se mute cu ea. Pe termen lung. Cel mic (33 de ani) e funcţionar public (şi arată ca unul), are nevastă şi doi copii. Şi unul şi altul sunt egoişti şi la fel de maturi ca la 10 ani. Se ceartă din orice motiv şi pe orice temă la modul "Ba eu...", "Ba eu...". Se întrec pentru afecţiunea mamei, dar, în acelaşi timp, sunt destul de nesimţitori faţă de problemele ei (şi când se simt nu-i ţine mult). Nu vor să înţeleagă că ar vrea şi ea o viaţă personală, în care să se ocupe de problemele ei. Şi, capac peste pupăză, mai apare şi faza cu iubitul. Ca orice băieţi de pe faţa Pământului (depun mărturie) nu se gândesc la mama lor ca o femeie. Ea este Mama, o fiinţă aparte, superioară tuturor celorlalte şi care nu face parte din nicio ramură, clasă sau încrengătură a biosferei, fie ea botanică, zoologică sau hominidă.
Ei, şi de aici tot felul de dezvoltări amuzante. Căci, în ciuda tonului sobru de mai sus, piesa este o comedie destul de reuşită. Una, aşa, mai subţirică, "de vară". Dar e bine jucată şi a avut destule momente, în care am râs cu lacrimi. Merge foarte bine după o zi obositoare şi tembelizantă la serviciu.
PS 1: Biletele costă 25 de lei, fie ele la balcon sau în sală.
PS 2: Rândurile sunt cam apropiate, ceea ce face incomodă şederea de peste 2 ore pentru persoanele care au mai mult de 1,50 m între tichie şi pingele.
PS 3: Sincer, finalul mi s-a părut slab şi cam penibil faţă de rest.

Un nebun aruncă o piatră-n baltă...

2011-03-22T17:18:00.021+02:00

Pe 15 martie este ziua naţională a Ungariei. Acum o săptămână, un tembel dominat de o xenofobie rudimentară s-a gândit că cel mai bine ar fi să iasă în piaţa publică şi să spânzure efigia unui personaj istoric considerat erou naţional de către cea mai mare parte a populaţiei ţării, în care trăieşte (am folosit intenţionat xenofobie şi nu naţionalism sau antiromânism, fiind eu convins că ipochimenul urăşte pe toată lumea; sunt mulţi şi la ei şi la noi şi pe la alţii, care consideră că aşa trebuie să se manifeste patriotismul). Csibi Barna este frustrat că Miercurea Ciuc nu aparţine Ungariei, nasol moment că istoria nu s-a oprit niţel să-l întrebe şi pe el dacă-i convine actuala linie de evoluţie a omenirii. Prin urmare, s-a răzbunat şi el cum a putut atârnând în laţ o păpuşă de paie cu chipul lui Avram Iancu. Evident, a intervenit poliţia şi i-a tras (încă) o amendă. Şi o s-o păţească şi la serviciu, chit că nu va mai fi trimis la Abrud.
Asta era acum o săptămână. Trebuia să fie pur şi simplu o ştire ca oricare alta şi nu una de primă pagină. Dar încă se bate toba pe tema asta prin toată presa. Opiniaci celebri bat încă, fără niciun pic de graţie, apa-n piua naţionalismului populist. Mi-este pur şi simplu greaţă! Individul ar fi trebuit lăsat să dispară la loc în mocirla anonimatului. În schimb, "deontologii" ăştia de 3 sfanţi nu reuşesc să priceapă că Csibi bacsi este un frustrat, care are nevoie de multă atenţie. Iar ei îi dau mai multă decât poate duce. Aşa că, dacă va observa că primeşte ce are nevoie, poate la anul o să escaladeze niţel situaţia.
PS 1: Frunda Gyorgy a susţinut în direct la RTV că nu are trebui sancţionat pe linie de serviciu, că legea nu prevede sancţiuni pentru ce face omul în timpul lui liber. Să avem pardon! Sunt funcţionar public ca şi ipochimenul şi ştiu mai bine. Legea funcţionarului public consideră că reprezinţi 24/7 statul, al cărui amploiat eşti, nu doar 8 ore pe zi şi eşti răspunzător administrativ şi pentru ce faci în afara serviciului. Iar legea asta este copiată după legislaţia unor ţări mai occidentale şi mai democratice decât plaiul mioritic.
PS 2: Da, şi prin ţări mult mai democratice diverşi manifestanţi ard drapelul şi alte simboluri naţionale. Dar îşi asumă tragerea la răspundere, căci, precum spuneam, nici pe acolo nu este legal.
PS 3: Alde Blejnar nu l-a trimis pe individ la Abrud ca să vadă cum e să trăieşti într-o societate tolerantă, aşa cum minţea cu tupeu. Cel mai probabil spera că moţii or să-l bubuie niţel. Doar că moţii au dovedit că fac parte din acelaşi popor de mămăligari impotenţi, care sunt majoritatea românaşilor. Au început să ţipe disperaţi ca o grupă de călugăriţe, care au auzit că le va fi trimis un pirat beţiv. "Vai, nu-l vrem, a distrus un simbol naţional, e urât şi dement!". Acum, nu vreau să se creadă că împing la violenţă, e vorba doar de felul de a fi al nostru. Sunt sigur că, dacă un român din Gyula spânzura efigia lui Kossuth Lajos şi era trimis, să zicem, la Pecs, ăia abia îl aşteptau. Şi mai sunt sigur că, dacă baciul vrâncean din "Mioriţa" era ungur sadea, nu ar fi stat să toarne filosoficale ieftine unei oi, ci ar fi pus mâna pe bâtă şi i-ar fi rupt cu bătaia pe ceilalţi doi. Şi de aia suntem noi unde suntem şi ei unde sunt!
PS 4: Csibi Barna, vaya con dios şi ai grijă: când mergi, încearcă să nu te calci pe degetele de la mâini.

Vineri seara

2011-03-04T19:18:00.009+02:00

Începutul unei zi de vineri seamănă (pentru mine) cu începutul oricărei alte zi a săptămânii ouvriere. Mă trezesc brusc, încă năuc, apoi mă întreb înciudat ce e melodia aia, cine i-a dat drumul, de ce se aude aşa de tare şi, în general, ce vrea de la viaţa mea. Telefonul, săracul, îşi face datoria şi mă trezeşte. Este 6 AM. Fuck!
Apoi, totul se schimbă, nu se mai aseamănă. Devin lucid mai repede. Casc mai rar. Nu mai vărs apa de cafea / scap pe jos furculiţa / trântesc farfuria / etc. Nu mai pomenesc în barbă tot felul de personaje din calendarul religios şi/sau diferite grade de rudenie ale cui mă obligă să mă trezesc la ora asta.
La opt fără zece am ajuns la serviciu. Ciudat, sunt bine dispus. Ziua nu mi se mai pare doar o lungă trecere către mâine. Cafeaua pare mai dulce. Arunc cu bancuri, ironii şi răutăcisme (da, asta înseamnă că sunt bine dispus :P) în stânga şi dreapta. Mi se pare mie sau chiar lucrez mai cu spor? Dosarul ăsta mi se părea aşa plictisitooor până mai ieri. Nu mai aştept "să se sune" şi plec naibii odată acasă. Dar aştept cu nerăbdare să se facă seară.
Vineri seară este intervalul din întreaga săptămână cel mai drag mie. Nu pentru el însuşi. Foarte posibil doar să merg acasă şi să pierd timpul la televizor sau pe net - ceea ce, de fapt, se şi întâmplă cel mai adesea. Dar pentru că anunţă weekend-ul. Mâine mă trezesc când vreau, mâine nu mai am stăpân, fac ce vreau, când vreau. Poate o să fie frumos şi cald, poate o să fie urât şi frig. Poate o să ies în oraş, poate o să ies din oraş. Poate..., poate... Oricum, ceva va fi. Sigur va fi. Mâine va fi altfel decât ieri. Iar vineri seară precede acest altfel.
Îmi place seara de vineri. Este incitantă şi plină de promisiuni ca prima întâlnire cu o femeie frumoasă.

"Gaiţele" suntem noi

2011-03-03T17:49:00.013+02:00

Deci. "Gaiţele". Teatrul Odeon, Sala Majestic. 2 ore jumătate. Aproximativ 26 de lei, la balcon.
Nu mi-a plăcut. Or avea ei cronici bune şi premii de interpretare, dar mie nu mi-a plăcut. Nu e ce aşteptam eu. Cât o fi ea de regizată de Alexandru Dabija, reprezentaţia mi s-a părut slăbuţă. Artificială, căznită, prea sforţată către o comedie uşurică, bulevardieră.
Acum, fiecare are propriul mod de interpretare. Eu am citit piesa de două ori şi nu mi s-a părut deloc (doar) o simplă comedie de moravuri. Nu e Caragiale. În opinia mea este, mai degrabă, o satiră socială, şi încă una destul de amărăluţă. "Eternul românesc" este luat în şuturi fără înţelegere şi fără simpatie.
Cât despre interpretare... Georges şi Ianache Duduleanu sunt prea caricaturizaţi, mai apropiaţi de clovni de bâlci, decât de ticăloşi cu acte în regulă. Margareta este total artificială. O copilă de 5 ani face crize de isterie mult mai autentice. Bărba-su', Mircea, are alura unui fante de Zimnicea. Vanda ar trebui să fie o "femme fatale" proaspăt venită de la Paris, superficială, dar cochetă şi rasată. În schimb pare o fătucă pregătită să agaţe un "băieţaş" într-o discotecă de ţară. Asta ca să nu mai vorbim că divă ar fi putut, poate, să fie cu vreo 15 kilograme în urmă. Lena şi Zoia sunt interpretate de doi bărbaţi. Chestie care mie nu mi se pare genială, cum o laudă unii, ci de un grotesc exagerat, care iarăşi depăşeşte mesajul piesei. Carmen Tănase (Flacăra lui State) face un rol curăţel drept Colette Duduleanu. Iar Dorina Lazăr (Aneta Duduleanu) e singura care joacă bine, ca o adevărată profesionistă, deşi fără sclipire. Părera mea. Care nu e obligatoriu cea mai obiectivă, deci mereţi şi vedeţi.
De ce "Gaiţele" suntem noi?
Pentru că piesa nu are ca ţintă doar "elita" unui oraş de provincie (Craiova, ca să fim mai exacţi). Noi ăştia, românaşii, tragem după noi toate tarele prezentate de Kiriţescu. Şi multe altele.
Şi pentru aerul de facil, de improvizat, de superficial al punerii în scenă. "Las-o, bă, că merge şi aşa!"

Când şobolanilor nu le mai ajunge canalizarea...

2011-02-07T17:59:00.016+02:00

... ies la suprafaţă şi infestează viaţa publică.
Personajul de mai jos a fost pe stil vechi un turnător odios pe lângă securitatea comunistă, pentru care a şi primit în freză de la CNSAS un certificat de poliţie politică. Deşi avea drept nume de cod un celebru nume de motan, era de fapt un şobolan scârbos. Şi mi-e teamă că metafora aduce injurii reale şobolanilor adevăraţi. Alţii spun că această colaborare este doar niscaiva praf în ochi, care acoperă faptul că era şi este un ofiţer acoperit al securităţii (sper că nu aveţi dulci iluzii cum că SRI, SIE şi restul găştii sunt altceva decât aceeaşi Mărie sub altă pălărie).
După '89, personajul şi-a făcut un grup de firme - "Crescent" (nimeni nu l-a întrebat cu ce bani, oare cu fondurile externe ale fostei securităţi?) - care l-a adus în poziţia de mogul multi-suti-milionar (nimeni nu crede cu adevărat că nu are mult mai mult). A avut poftă de ieşit în priveală şi şi-a creat un trust de presă populat de lingăi trişti, gata să muşte unde sunt asmuţiţi. Azi pe unul, mâine dimpotrivă, după interesul stăpânului. Nu că alţii fac altfel, dar parcă cu ceva mai multă fereală.
A vrut (sau a primit misiunea?) să facă şi politică. Şi-a creat un partiduleţ de doi bani şi, pe spinarea altor partide, a intrat în Parlament şi s-a cocoţat în diverse funcţii. Astăzi este vicepreşedinte al Senatului şi se visează, pentru legislatura viitoare, chiar preşedinte al respectivei camere. Ceea ce nu-l împiedică să încalce legea în mod grosier, firmele sale având contracte substanţiale cu statul.
Însăşi prezenţa sa pe sticlă (atitudinea, modul de a vorbi, înfăţişarea) trezeşte repulsie, te face să te gândeşti la o reptilă rece şi lunecoasă. Eu sunt un susţinător al democraţiei şi liberalismului, dar, câteodată, parcă îi înţeleg şi pe cei care cer o deratizare radicală şi neconstituţională.
PS: Cum ştiu că ipochimenul e în stare să dea în judecată şi vrăbiile care îi cacă chelia, menţionez că textul de mai sus este un pamflet.

Ultima soluţie?

2011-01-28T15:12:00.016+02:00

La ora 6, când mă trezesc eu în zilele lucrătoare (da, sunt şi nefericiţi care-şi încep ziua de cu noapte), primul lucru pe care-l fac e să dau drumul la televizor. De regulă pe un post de ştiri. Am un fundal sonor, cât bănănăi prin casă, mai aflu o noutate, mai văd cu e vremea, de astea. Azi dimineaţă m-au enervat cei din redacţia ştirilor sportive de la Antena 3. Au început cu Torje, au continuat cu Steaua, Meme, Lăcătuş, Dinamo şi au terminat cu fiţele lui Cristea. Pâi,bine băi, fraţilor, doar fotbal e pe lumea asta? Şi încă de ăsta de 2 sfanţi, românesc? În acest moment sunt în desfăşurare două evenimente sportive majore: Open Australia şi Campionatul European de Patinaj de la Berna. Plus toate competiţiile caracteristice iernii. Probabil or mai fi şi altele. Despre ele, mucles.
Asta "cere publicul", asta "face audienţă". Şi e valabil pe aproape toate posturile tv, cu bingourile, blondele, dannegrii, elodiile şi capatoşii lor. De ce? Simplu. Din masa fiinţelor etichetate drept români, doar vreo 40% (şi am folosit procentul cu indulgenţă) pot fi consideraţi oameni. Restul sunt animale. Cretinoide, gălăgioase, murdare (în toate sensurile), agresive. Entităţi pentru care maneaua e muzică, Salam e artist, vila de neam prost cu turnuleţe e arhitectură, tabloidele sunt literatură. Pentru care OTV-ul este etalon de profesionalism, iar Bianca Drăguşanu, Daniela Crudu, Poponeţ, Bote şi tot restul faunei de "vedete" de Dorobanţi şi Bamboo sunt modele de urmat. Care-şi fac o datorie de onoare din a polua tot spaţiul înconjurător pe toate planurile posibile.
O, şi dacă s-ar limita la atât. Dar nu, turma asta are şi drept de vot. De aia un criminal ca Ion Iliescu a fost ales preşedinte în trei rânduri, în loc să înfunde puşcăria, cum s-ar fi întâmplat în orice ţară normală. De aia Vadim şi Becali sunt la Bruxelles, iar Partidul Poporului va intra în parlament.
Pentru toate astea vreau să urez tuturor celor arătaţi mai sus, precum şi celorlalţi de aceeaşi sorginte, un sincer şi călduros: Muriţi, băăăăă!!! La noapte, dacă sunteţi atât de drăguţi, merci.

Cu regret, din nou, despre Nimeni

2011-01-23T16:20:00.030+02:00

În 2008 au fost alegeri. Aşa cum se practică prin toată lumea civilizată, atunci când un partid nu-şi atinge ţelul (respectiv procentul) propus, şi în PNL vechea conducere a trebuit să facă loc uneia noi şi neuzate. Ceea ce nu prea se întâmplă în restul lumii civilizate, au reuşit liberalii de Dâmboviţa. Cumva, în fruntea dumnealor s-a aburcat Nimeni. Până să-şi vadă fundul aşa sus cocoţat, se remarcase printr-o continuă opoziţie la orice decizie a lui Tăriceanu şi prin permanente intrigi de culise. După ce visul de mărire i s-a împlinit, s-a făcut remarcat prin (su)punerea PNL-ului la remorca PSD-ului şi prin lungile spălături cu limba, pe care i le-a aplicat unui alt looser, Geoană.
În 2011 nici nu începuse bine anul, că s-a şi apucat de făcut gafe, nu carecumva să se îndese altul şi să i-o ia înainte. Pentru început a aliat PNL cu un partid-afacere, condus de un alt nimeni, ce-i drept mai odios. Cu conservatorii lui Voiculescu-"Felix", adică. Cu PC, sau partidul 1%. O formaţiune cu o "doctrină" struţo-cămilă (social -liberalismul), creat de tatăl Antenelor strict ca un sprijin în derularea afacerilor sale. Ca să nu mai aduc aminte de latura morală a alianţei cu un partid de foşti şi actuali securişti, tu fiind şeful unui vechi partid istoric, puternic anticomunist. Şi toate astea pentru ce? Pentru mai multă promovare într-un imperiu media fără nicio vlagă. Păi în Italia Berlusconi a câştigat alegerile din poziţia de mogul media. La noi Felix abia a reuşit să intre în parlament parazitând, în două rânduri, pe social democraţi. Vra să zică, Nimeni îmbracă o haină ruptă şi murdară, aruncată de fostul proprietar.
Ca să fie sigur că ia faţa tuturor, N. a mai făcut o gafă. S-a apucat să trâmbiţeze că este gata să renunţe la cota unică, în speranţa unei împărţiri mai favorabile a ciolanului cu pesedeii, într-o viitoare eventuală coaliţie de guvernare. Astfel, a reuşit să angajeze partidul cât mai spre stânga.
Acum, nu zic, şi Brătienii ăia (care sunt cel mai des pomeniţi vis-s-vis de trecutul de glorie şi care, da, acum se răsucesc sfârlează prin cavouri) au făcut compromisuri. Unele chiar mai rele (reprimarea răscoalei din 1907, par egzamplu). Dar ei erau nişte monştri sacri, faţă de epigonii lor de 3 piţule. Mari patrioţi, care, în ciuda defectelor lor, au creat şi modernizat România. Iar Nimeni? Nimeni este o puţulică bleagă cu o freză ieftină, care va fi uitat de istorie la două ore după ce va fi dat la o parte. Nota bene, nu am folosit intenţionat termenul "penis" sau variantele sale de autobază nu din pudoare, ci pentru că ar fi putut sugera o oarecare idee de masculinitate. Ceea ce nu-i cazul.
Una peste alta, Nimeni este motivul pentru care eu, un înrăit adept al liberalismului, nu voi mai vota PNL. Nu în actuala formulă.

Cum să tunezi un parc

2011-01-16T11:43:00.014+02:00

Ieri am avut ceva drum prin parcul Morarilor. Mergeam cu capul la ale mele, nu prea atent la restul Universului. În jur, mămici cu bebeluşi în cărucioare, familii cu copii mai mari sau mai mici, cupluri de toate vârstele, puştani pe role, copaci, arbuşti, iarbă, vrăbii, căţei, etc. În fine, biosfera obişnuită dintr-un parc bucureştean. Şi totuşi, ceva parcă nu se încadra în peisaj, nu se pupa cu ce consider eu că ar trebui să reprezinte un parc de cartier: pe un dâmb man-made, între niscaiva copaci şi tufişuri, zăceau plictisite cele trei tunuri de mai sus. TUNURI. În parc. Poate eu sunt cel dus cu pluta, dar nu mi se pare chiar alegerea cea mai fericită. Apoi am aflat că la fel a fost "înfrumuseţat" şi parcul Florilor.
Punând doi lângă doi ca să-mi dea patru, m-am dumirit. Ambele parcuri sunt în sectorul 2. Primare la 2 este alde Neculai Onţanu. Nea Caisă ăsta se laudă prin CV-uri că este militar. Acum, eu nu ştiu ce mare scofală de militar de trei piţule a fost la viaţa lui. Ştiu, însă, că pe stil vechi, în timpul lui Ceaşcă a urmat Academia de partid "Stefan Gheorghiu" (el trece doar Facultatea de Sociologie şi Psihologie, dar uită să zică şi la ce universitate; la acea vremea, domeniile astea erau strict sub controlul regimului), unde se formau slugile fidele ale partidului comunist. Ca dovadă, musiu a fost activist de partid, secretar cu munca politică de masă în sectorul PCR Construcţii, între 1986-1989. Şi nu un activist mai cumsecade (mai erau şi din ăştia), ci unul greţos şi inflexibil. Las' că, după cum arată blocurile construite în anii ăia, am văzut ce bine şi-a făcut treaba. În schimb, salariul lui de activist de partid era de 7500 de lei. Pentru cine nu a prins vremurile alea, un salariu mediu era cam de 2000-2500 de lei. Şi asta după ceva vechime în muncă.
Cu toate acestea, pentru a nu-l contrazice pe Brucan, în 2000 cetăţenii sectorului 2 l-au ales primar. Şi l-au tot reales, apoi. În martie 2007, ministrul apărării l-a ridicat în gradul de colonel în rezervă. Motivele sunt total misterioase. În 2008, deşi era membru marcant PSD, Onţanu l-a sprijinit pe Blaga în alegerile locale. Drept răsplată, un anume preşedinte de ţară, beţivan şi cu aplecare spre blonde artificiale, l-a făcut general de brigadă (cu o stea), chiar de ziua naţională. În 2009, domn primarele l-a spjinit pe Băse şi a plecat din PSD, fondând împreună cu ceilalţi fugari UNPR. Noua trădare i-a adus drept recompensă o nouă stea pe umeri. La 22 octombrie 2009, Piratu' îl face general maior. În ritmul ăsta, alegerile din 2014 or să-l găsească mareşal.
Auzi la el, tunuri. Haideţi, dom' ghinăral că puteţi mai bine de atât. Ce ziceţi să mutaţi la Morarilor conflictul din Afganistan?

Comparaţie

2011-01-08T20:28:00.005+02:00

Predau câteva ore la un liceu particular, nu contează care. Vineri am avut oră la clasa a XI-a şi am discutat despre progresul tehnologiei şi impactul asupra societăţii umane actuale. La un moment dat, a ridicat frumos două deşte un băieţaş, despre care un om bun la suflet ar putea spune, la rigoare, că este un elev mediocru. Curios, i-am dat cuvântul. A început un lung expozeu despre China. Plin de amănunte şi de date tehnice, pe care doar un împătimit al subiectului le-ar şti. Şi ce tremolo în voce, ce ton avântat, ce hiperbole, ce metafore! Mamă, tată, iubită (dacă are vreuna, mototolul), propria persoană nu ar fi beneficiat de aşa oratio. Şi cu câtă mândrie vorbea despre faptul că Imperiul Celest este singura ţară din lume, ce deţine un tren pe bază de levitaţie magnetică în exploatare comercială, nu doar experimentală. Iar sfârşitul a fost genial: "China este cea mai tare ţară din lume! Mai tare chiar decât Ungaria."

Cum să (pe)treci sfârşitul lumii

2011-01-05T19:09:00.021+02:00

Azi, în metrou, atenţia mi-a fost atrasă de un grup de predicatori americani, nu contează cultul, ceva ultra-neo- protestant, oricum. Dumnealor împărţeau nişte pliante multicolore, nu mai mari decât un biscuite obez, anunţând un iminent sfârşit al lumii. Da, în 2011 adică. Aveau şi o dată exactă, dar nu am reţinut-o. Prin mai, parcă. Şi tot dumnealor veneau şi cu reţeta a ceea ce e de făcut, ca să nu mai stai tu să te chinui cu planificarea. Un fel de salvatio semipreparată, numai s-o bagi niţel la microunde şi gata veşnicia între floricele, sub nori de lapte şi un soare de miere. Treaba avea trei paşi obligatorii. Pentru început, musai să te înscrii în secta lor, normal. Apoi, să te căieşti şi să obţii iertarea din partea tuturor celor ce le-ai greşit cumva, cândva (dacă ştie careva răspunsul la aşa o problemă, mi-e că-l paşte nobelul). În ultimul rând, dar cel mai important, ar mai trebui să cotizezi o sumă cât mai importantă în conturile lor. Nu se explică ce nevoie mai are cultul ăla de bani în pragul excursiei finale, dar probabil că se dirijează şi ei după perceptul că este păcat să nu iei banii fraierilor. Sau poate ParadisAir nu are şi clasa turist.
De când e cerul şi pământul, nu a existat civilizaţie şi sistem religios, care să nu dezvolte teorii dspre un (sau mai multe) sfârşit al lumii. Chinezii îl aşteptau pe bază de cutremure, iar accesul în paradis urma să se facă după litrajul de sânge bleu. Mayaşii au povestea cu 2012, sau aşa zic unii. Creştinismul, cei trei "A": Apocalipsă, Antihrist, Armaghedon. Musulmanii salivează după legiunea de hurii. Apropos, tembelelor islamiste, care îşi umflă burca cu C4, ce li se promite în ceruri, 70 de virgini? Şi dacă da, ce dracu să facă cu ei? Astea doar pe linie de religii. Omul modern a reuşit să-şi populeze gândirea şi cu alte fantasme ale sfârşitului. Războiul atomic generalizat a fost primul adus în discuţie. Nu am avut parte. Poate extratereştrii or să ne facă felul. Canci. Asteroidul, ca la dinozauri. N-ai să vezi. Ultima, deocamdată, este sperietoarea cu încălzirea globală. Deşi, pe cât se pare, s-a cam sleit şi ea în strachină.
Dacă mă întrebai pe mine, acum un an jumate-doi, îţi confirmam că sfârşitul lumii a venit deja, evenimentul având loc pe 17 septembrie 2008. Cel puţin, atunci am simţit eu că a venit pentru mine. Fiecare din noi are sau va avea un moment când va crede că sfârşitul a venit, că cerul i-a căzut în cap. Şi acel moment este pentru fiecare din noi mai pregnant sfâşietor decât orice snoavă mitologică ori SF. Şi ne vom strânge de pe jos şi vom merge mai departe, şi vom crede că nimic nu poate fi mai rău de atât, şi viaţa va avea grijă să ne contrazică, şi nu ne vom gândi niciun minuţel că, poate, mâine ne cere carnetul de note Sfântul Petru.
Dacă-i întrebi pe oameni ce vor face în ultima zi, funcţie de starea de spirit, educaţie sau (lipsă de) sinceritate, vor indica: familie, iubit / iubită, prieteni, distracţie / vicii şi, pe ultimul loc, reculegere religioasă. În orice caz, şi dacă ar exista un "după", nu un cec grăsunel îţi va salva pielea, fie ea cea fizică sau metafizică.
În ceea ce mă priveşte, dacă sfârşitul ăla va să vină, înainte să încep să semnez condica de prezenţă cu îngerii (ori cu ăilalţi, depinde), o să-mi trag un şezlong comod la un loc cu belvedere, o bere şi nişte alune cu multă sare şi o să-i râd în nas.

Crash

2010-12-01T15:34:00.027+02:00

Crash (tradus la noi Poveşti din L.A.) este un film apărut în 2004 şi care a primit Oscarul pentru cel mai bun film în 2005 sau 2006. Mie mi-a plăcut în mod deosebit.
Tema filmului este legată de una dintre cele mai spinoase şi urâte probleme ale societăţii contemporane în general şi ale celei americane în special: rasismul.
S-a ales Los Angeles-ul tocmai pentru că este locul unde se întrepătrund multe etnii şi culturi diferite. Sigur, New York-ul ar fi fost un cadru la fel de potrivit. Sau poate nu? Filmul este plin de imagini tari şi de metafore, el însuşi constituindu-se într-o metaforă. Oraşul, locul desfăşurării acţiunii este ales cu schepsis. Este California, statul considerat cel mai "open mindet" al Americii, unde se aplică cel mai mult politica de discriminare pozitivă (criticată subtil în film ca o altă formă de rasism), unde se votează cu democraţii, unde Hollywood-ul aruncă în dreapta şi-n stânga cu poveşti frumoase, dar nu neapărat reale, despre armonia societăţii multiculturale, omiţând deliberat numeroasele linii de fractură. Dar şi unde există un rasism evident, dublat de revolte ale grupurilor minoritate.
În esenţă, filmul derulează poveştile unor personaje din aceste grupuri etnice, culturale şi sociale deosebite, ale căror drumuri în viaţă se întretaie într-un mod imprevizibil. Doi negri infractori, dintre care unul extrem de rasist, trăiesc din jafuri. Fratele unui dintre cei doi, care este un detectiv la LAPD, înstrăinat de familie şi cu o iubită latino. Procurorul alb, care vrea să fie reales şi aleargă după voturile populaţiei de culoare. Soţia acestuia, care are o problemă cu infractorii negrii (le fură maşina sub ameninţarea armei), cu menajera mexicană, care nu-şi face treaba, cu lăcătuşul - tot chicano - tatuat, pe care-l crede membrul unei bande. Producătorul negru de la Hollywood, care se loveşte de prejudecăţi rasiale la filmări şi trebuie să le înghită. Poliţistul alb, care îl opreşte în trafic pe producătorul de culoare, îl umileşte şi îi molestează sexual soţia. Colegul mai tânăr al acestuia, care scandalizat de pornirile rasiste ale primului, îşi cere transferul, dar care va sfârşi împuşcând un negru, fără un motiv real. Emigrantul din Iran, care-şi cumpără o armă spre a-şi apăra magazinul - dreptul oricărui cetăţean american. Etc. Poveştile sunt întreţesute într-un mod foarte deştept, atmosfera este destul de sumbră, aproape "noir", personajele (bine creionate) au de înfruntat problemele personale şi cele de "afară".
Concluzia, pe care filmul o scoate în evidenţă pe tot parcursul său, pare a fi destul de negativă. Rasismul este în noi toţi, nu este apanajul unui anumit grup. El iese în evidenţă imediat ce zgârii puţin subţirele nostru lustru de civilizaţie, dat mai degrabă de normele obligatorii impuse în mod artificial de societate, decât de educaţie sau de vreo pornire interioară sinceră. Când suntem stresaţi, furioşi, speriaţi, când problemele şi frustrările personale ţipă să ne "vărsăm" pe cineva, cea mai evidentă ţintă este celălalt, cel diferit de noi, din afara propriului grup. Iar când şi politicul şi demagogia se implică, nu avem altceva decât ciorba din care s-au născut Hitler şi restul găştii. Motivul principal, sugerează filmul, pentru aceste răbufniri rasiste este lipsa de comunicare, de înţelegere faţă de cultura celuilalt, lipsa acceptării. În loc să căutăm să înţelegem, preferăm să folosim stereotipuri, de regulă false. Pentru detectivul negru iubita lui este mexicană, doar pentru că vorbeşte spaniola (în realitate părinţii ei sunt din El Savador şi Puerto Rico). Pentru un alt negru grupul de imigranţi ilegali sunt chinezi, pentru că au ochii întinşi (i se spune că sunt tailandezi sau indonezieni, mai degrabă). Tatuajele nu-l fac pe lăcătuş membru în vreo bandă. Dimpotrivă el este un om onest, muncitor, soţ şi tată iubitor. Imigrantul din Iran nu este arab, aşa cum cred "patrioţii", care-i devastează magazinul. Şi lista continuă. Se mai punctează şi că de foarte multe ori lipseşte cea mai de bază componentă a înţelegerii: limba comună. Filmul începe şi termină cu două accidente rutiere minore (de unde şi titlul), în care sunt implicaţi negri, latinos, coreeni şi (pentru a apăsa pe idee) niciun alb. În ambele cazuri personajele îşi aruncă insulte rasiale, precum şi acuzaţia că nu vorbesc engleza.
Există, însă, şi o concluzie care aduce speranţe. Indiferent de ceea ce gândeşti în forul tău interior, în momentele deosebite ai libertatea de a alege să treci peste prejudecăţi şi să acţionezi ca Om. Poliţistul rasist îşi riscă viaţa, pentru a o salva din maşina răsturnată şi pe punctul de a exploda exact pe femeia, pe care o molestase cu o zi în urmă. Şi, în timp ce o salvează, face gestul atât de normal, de uman de a-i trage rochia înapoi peste picioarele dezgolite. Soţia procurorului îşi luxează glezna în casă. Soţul nu răspunde, e într-o conferinţă de presă, preocupat de a mai strânge câteva voturi. Prietena sa de 10 ani îi transmite că are oră la masaj. Cea care o duce la spital este menajera latino. O îmbrăţişează şi îi declară că ea îi este, de fapt, cea mai bună prietenă. Infractorul negru nu îi vinde pe imigranţii asiatici pentru 500 de dolari de cap. Alege să îi elibereze şi să le dea bani de mâncare. Sigur, pentru a ne demonstra că stereotipurile rasiale nu sunt aşa uşor de eradicat, nu uită să-i gratuleze drept "chinezoi tâmpiţi".
Şi, la sfârşit, în noaptea NEAGRĂ, zăpada cade ALBĂ (pentru că unele lucruri chiar sunt ceea ce par, nu trebuie interpretate în cheie rasistă) şi imparţială peste întregul oraş.

Prea multă paranoia?

2010-11-23T17:11:00.016+02:00

Să o luăm pe rând.
La graniţa de vest, aia către civilizaţie, România are nişte vămi. În aceste locuri nişte oameni vămuiesc şi produc. În sensul că vămuiesc la drumul mare (şi spart că boculete nu s-a învrednicit de nişte autostrăzi) şi produc sume însemnate pentru ei, dar mai ales pentru şefi şi pentru partidul de la guvernare. 99,99% din angajaţii la vămile alea sunt numiţi pe pile politice. Acum, toate vămile "produc", însă cele din vest bat toate recordurile.
România ar trebui să adere la Spaţiul Schengen în martie 2011. În care caz, vămile de pe graniţa de vest se desfiinţează şi, o dată cu ele, şi o importantă sursă de venituri ilicite. Tocmai acum în pragul alegerilor din 2012. Sau, poate, România n-o să adere aşa repede, nu? Franţa, Olanda, UK şi Germania deja dau de înţeles că nu suntem pregătiţi, că aderarea ar trebui amânată mai spre vară, poate chiar spre toamnă, poate chiar...
Şi decizia asta de amânare n-ar putea fi niţel ajutată de ai noştri? Oare Băsescu şi cu târla lui nu pot să prelungească, fie şi cu câteva luni, încasările? Dacă ar arăta bubele poliţiei, corupţia, incompetenţa autorităţilor, nu servim pe tavă nişte motive occidentalilor? Prea multă paranoia? Să vedem.
Altfel, de ce tocmai acum scandalul de la Piatra Neamţ? De ce se scoate în evidenţă, acum, corupţia la nivel înalt într-un inspectorat de poliţie din Moldova, adică din zona unde va fi mutată graniţa efectivă a UE - pe Prut? Graniţă cu spaţiul fost sovietic, despre orice copil din Vest ştie cât de corupt şi de controlat de mafie este. Dacă România nu este în stare să securizeze graniţa de est, toată Europa va avea de tras. Deci, guvernele occidentale vor fi convinse că nu merităm. Şi vămile de pe graniţa de vest vor continua să facă purcoaie de bani negri. Prea multă paranoia? Să vedem.
Şoric a fost numit la IPJ Neamţ de Fătuloiu, fost consilier la Cotroceni sub Băselu. În MI Fătuloiu a fost numit de Blaga, ministru PDL. Blaga a fost şef al vămii Borş, iar prin târg umblă vorba că mai are un cuvânt de spus în zonă. Noul ministru, Igaş, e pedelist de la Arad, proptit în funcţie de primarul Aradului, celebrul Falcă, finul lui Băse şi (zice presa) mafiot local. Înlocuitorul lui Fătuloiu este un Ioan Dascălu, fost şef al inspectoratelor de poliţie Timiş şi Arad. A, apropos, Piatra Neamţ e oraşul unde e primar Gheorghe Ştefan - "Pinalti", membru PDL, suspectat de multe afaceri necurate prin partea locului.
Prea multă paranoia? Posibil. Posibil să nu fie decât încă un episod din penibila ciomăgeală românească, în care oamenii tripletei Blaga-Videanu-Berceanu sunt zburaţi din funcţii şi înlocuiţi cu cei ai noii grupări mafiote de top pedeliste Falcă-Udrea-Flutur, sub patronajul băsescului, evident. Ceea ar însemna că îşi dau la ţurloaie fără să le pese de efectele produse în Occident. Oricum îi doare de nu mai pot de noi, restul.
Dar dacă Şoric şi Fătuloiu sunt numiţi peste ceva timp în nişte funcţii călduţe (domnu F., un consulat, ceva? doar aţi mai fost la ambasada de la Washington)? Mmh?
Informaţie de ultimă oră: În locul lui Tobă (fostul şef al IGP) a fost numit un Liviu Popa, fost şef la Direcţia Generală Anticorupţie şi nepot al lui Blaga.

Jurnal de călătorie

2010-09-13T18:32:00.135+03:00

Capitolul 5. Mişto ţară avem, ce-i de făcut.

Partea a doua. Făgăraşul Nordului.
După Ceahlău, am decis să mergem în Rodna. Cazare am găsit în Complexul Turistic Borşa. De aici am plecat să "facem" creasta Rodnei. Mă rog, nu pe toată, că ne-ar fi trebuit vreo 6-7 zile - are cam 60 km. Doar o porţiune de cam 20 km, sau, altfel spus, 3 zile pe acoperiş.
Din fericire, din complex este un telescaun, care merge peste 2 km şi, pentru 8 lei, te scuteşte de o oră de suiş. Lucru care nu-i de colea, mai ales dacă ai şi 10 kg. în spate, inchiziţia personală cu bretele. Chestii absolut necesare pe trei zile. Ţoale subţiri şi groase, cort, saci de dormit, izopren, halimandros, ciocolată din greu (energizant :D), apă multă (ni s-a spus că sus nu este apă decât rar, ceea ce nu a fost chiar adevărat) pentru băut, spălat (eventual), supa de seară, cafeaua de dimineaţă (obligatorie), primus şi butelii şi mai ales etc.
Deci, dis-de-dimineaţă (în limbajul nostru asta însemna cam 11 am), am luat telescaunul până la punctul salvamont. Am fentat Cascada Cailor, care "evolua" pe cealaltă faţă a văii, dar am putut s-o observăm de departe. Am făcut un mic ocol pe la căldarea şi Lacul Iezerul Bistriţei de sub Vf. Gârgălău (2158 m) şi am urcat, apoi, destul de pieptiş ajungând pe creastă la indicatorul din Şaua Gârgălău (pentru necunoscători, şa este porţiunea dintre două vârfuri; se mai foloseşte şi termenul de tarniţă pentru o şa mai mică, dar şi cel de curmătură; ca supliment de explicaţii, lacurilor li se mai spune iezere sau tăuri). Sus ai impresia că ai trecut printr-o falie în spaţiu şi ai ajuns în Făgăraş. Poate culmile sunt mai rotunde, mai multă vegetaţie, mai puţină piatră. Altfel, aceeaşi creastă, care se întinde până la orizont, mulţime de vârfuri peste 2000 de metri (cel puţin în porţiunea bătută de noi), picioare lungi, în coborâre lină, la rândul lor cu multe vârfuri înalte, de le confunzi cu creasta principală.
Din Şaua Gârgălău am luat-o peste Vf. Galaţu (2048 m; poteca trece pe sub vârfuri, dar doritorii pot ajunge şi pe ele în puţin timp), prin Şaua Galaţului şi am înnoptat sub Vf. Laptele Mare (2167 m), într-un loc unde creasta se lărgea puţin. Chiar şi aşa am pus cortul aproape în potecă. Era destul de frig, iar noapte a plouat ceva şi a bătut vântul tare. Noroc cu cortul nostru Quechua, marfă adevărată, de firmă. A rezistat ca eroul sovietic. A doua zi am luat-o frumuşel prin Şaua Puzdrele şi pe lângă Vf. Puzdrele (2188 m). După ce ne-am lăsat mici fâşii de piele şi pânză într-un jnepeniş dens, am ieşit într-o zonă largă a crestei, Tarniţa Bărsanului. A urmat Vf. Negoiasa (2049 m), Tarniţa Negoieselor, apoi, după ce am trecut de o mică ridicătură, am ajuns în Şaua Între Izvoare, lângă Lacul La Cărţi (mă îndoi că ştie careva de ce îi zice aşa). Aici este un pârâiaş limpede şi rece gheaţă. Loc numai bun să uşurezi rucsacii de nişte conserve. După masă, pe repede înainte, căci se părea că va ploua, am ocolit vârfurile Repede (2074 m) şi Cormaia (2033 m), ajungând în Şaua Obârşia Rebrii. Nu am mai mers decât vreo jumătate de oră şi am ajuns la Tarniţa La Cruce. Aici, în dreapta traseului de creastă, se deschide o căldare glaciară, cu un lac şi o sumedenie de izvoare. Campare obligatorie. De altfel, la scurt timp după montarea cortului ne-a vizitat şi ploaia. Zdravănă. În ultima zi, am părăsit creasta spre nord, către Pietros. Vra să zică, am depăşit vârfurile Buhăescul Mare (2257 m) şi Mic (2221 m) separate de Curmătura Buhăescului, am coborât puţin în Şaua Buhăescului, după care am urcat Vf. Rebra (2225 m). De aici a urmat Curmătura Pietrosului, lungă şi spectaculoasă, şi, în sfârşit, Vf. Pietrosul Rodnei (2303m), cel mai înalt din Munţii Rodnei, ţinta finală.
Traseul era marcat destul de bine şi de curând (articole din 2003 acuzau lipsa marcajelor), dar numai pe pietre. Nu există şi stâlpi cu marcaje, ceea ce înseamnă că pe ceaţă sau zăpadă te poţi rătăci fără nicio problemă. Vremea a fost bună pentru urcat. Cer în general acoperit şi răcoare, dar fără să lipsească soarele şi fără să fie cu adevărat frig (decât noaptea). Ceaţă în ultima zi, spre căruţa de draci adunată în grupul nostru, căci panorama de pe Pietros a fost cam zgârcită. În prima zi am avut o oarecare problemă cu apa, dar în cele următoare am găsit izvoare mai peste tot locul. Puţină lume am întâlnit acolo, sus, spre deosebire de Făgăraş. Între alţii, câţiva cehi şi un cioban, localnic, care îşi păştea oile în păşunea alpină, la peste 2000 de metri. Avea 72 de ani şi se plângea că ăştia tineri nu mai ţin la efort şi nici la muncă grea nu prea se îndeamnă. Şi avea dreptate. Ştiu eu pe unii, care abia au depăşit 20 de ani şi i-a terminat un ocol al Herăstrăului.
În ultima dimineaţă petrecută în creastă, m-am trezit la 6 şi am văzut un superb răsărit de soare. Am urmărit fenomenul şi la mare, de mai multe ori, dar nu se compară nici pe departe. Să fii singur pe o piatră, departe de cort. Să urmăreşti cu un ochi soarele, ce se înalţă roşu-strălucitor şi cu celălalt luna alburie, care parcă nu e convinsă că trebuie să plece. Să asculţi liniştea, să te minunezi de formele, pe care le poate lua ceaţa de dimineaţă, coborând crestele din jur. Să vezi roua strălucind în iarbă, să simţi aerul proapăt şi tare. Închizi ochii, simţi efectiv muntele dându-ţi bineţe. Eşti liber şi împăcat cu tine. Acolo, în biserica clădită de El, simţi cu adevărat măreţia lui Dumnezeu.

Pietrosul văzut din Borşa (cel mai din stânga)

Cascada Cailor (sus şi jos)

Căldarea şi Lacul Iezerul Bistriţei (sus şi jos)

Creasta văzută din Şaua Gârgălău spre est. În prim plan Vf. Gârgălău.

Creasta văzută din Şaua Galaţului spre vest. Vf. Laptele Mare în stânga, Vf. Puzdrele în plan îndepărtat

Vf. Galaţu

Vf. Laptele Mare

Borşa văzută noaptea de sub Vf. Laptele Mare

Creasta văzută din Tarniţa Bârsanului spre vest

Vf. Negoiasa

Creasta văzută din Tarniţa Negoieselor spre vest. În dreapta, Vf. Rebra

Vf. Cormaia

Creasta văzută către est din Şaua Rebrii

Căldarea şi lacul de sub Tarniţa La Cruce

Lacul de sub Tarniţa La Cruce seara şi dimineaţa

Vf. Buhăescul Mare

Pietrosul văzut de sub Vf. Rebra

Tăurile Buhăescului

Curmătura Pietrosului

Pietrosul văzut din curmătură

Unul din Hornurile Pietrosului

Creasta văzută către est de pe Pietros. Vf. Buhăescul Mare în stânga

Ura, am ajuns!

Din păcate, sunt mai mulţi români decât cehi

Staţia meteo de sub Pietros

Borşa văzută de pe Pietrosul Rodnei

Căldarea şi Iezerul Pietrosului. Staţia meteo în plan îndepărtat. Cu ce seamănă iezerul?

Căldarea şi Curmătura Pietrosului văzute de la staţia meteo

Precum spuneam, 72 de ani

Jurnal de călătorie

2010-08-22T19:15:00.098+03:00

Capitolul 5. Mişto ţară avem, ce-i de făcut?

Partea una. Ceahlăul, un uriaş cu fruntea-n soare...
...pe dracu. Timp de 5 zile cât am stat în zonă am văzut soarele mai mult pe la televizor. Şi după aia, doar de curiozitate, am urmărit prognoza meteo de la Toaca încă două săptămâni. Şi numai ploaie se anunţa. Nu ştiu cum au văzut unii marea de pe Ceahlău, eu m-am bucurat să văd văile vecine. Dar s-o luăm cu începutul.
Ca şi anul trecut, gaşca dusă cu capul a hotărât să exploreze gura de rai cu piciorul şi cortul. Se va vedea cam cât de mult am folosit corturilea alea. În program: Ceahlăul, Rodna şi Maramureşul. Deci, într-o frumoasă zi de vară sub-sahariană, cum numai pe Dâmboviţa poţi vedea, am luat-o frumos pe E 85 prin Moldova. Canicula a fost prietenoasă cu asupra de măsură şi a hotărât să ne însoţească o bună bucată din drum, nu care cumva să ne plictisim. Pe la Bacău încă era senin şi cuptor. Însă, pe măsură ce ne apropiam de Piatra Neamţ, a devenit înnorat şi s-a făcut răcoare. Veşti bune, cu alte cuvinte. Mai puţin interesantă ni s-a părut partea în care a început să plouă torenţial. Şi a tot ţinut-o aşa cu încăpăţânare. La Bicaz încă ploua. Când am ajuns la popasul turistic de la Izvorul Muntelui, iar ploua. Nici vorbă să întindem vreun cort. Lasă că nici loc nu prea aveam. În ceea ce priveşte Ceahlăul, sunt două locuri de unde cam pleacă toate traseele: Izvorul Muntelui şi staţiunea turistică Durău. Vra să zică, am decis să mergem mai departe. Am apucat-o pe o şosea ("Transversala"), care taie peste o parte mai joasă a masivului, prin pădure. Destul de ruptă, dar practicabilă. Evident, GPS-ul nu o recunoaşte. Peisajele sunt minunate, în ciuda norilor cenuşii şi grei. Un drum de mai bine de o oră.
I se spune staţiune turistică, dar să nu se creadă că Durăul e vreo Sinaie ori aşa ceva. Niet, e o chestie mititică cu vreo trei hoteluri, cevaşilea vile, 2 magazine şi un ditatamai centrul ecumenic în jurul unei mânăstiri. În total cam 4 minute pe jos dintr-un cap în celălalt. Şi acolo ploua, chiar dacă mai uşurel. Corturile au rămas în portbagaj. Iar noi ne-am aciuat în nişte căsuţe. Din lemn. De două paturi, dar mari, aveai loc să te învârţi. Loc de grătar amenajat, grup sanitar cu duşuri civilizat amenajat. 40 de lei de căsuţă, ergo 20 pe cap de munţoman furajat.
Şi că veni vorba, Planul era să urcăm pe la cabana Fântânele, să ajungem pe platou şi să campăm sus, la cabana Dochia. Să "facem" platoul, să vedem marea, să ne scoborâm pe partea opusă, pe la "Duruitoare". Ştiţi istoria cu planul de acasă? Aha, aia. Ni s-a aplicat şi nouă. Am urcat, dar har Domnului că aveam pelerinele de ploaie cu noi. Cortul l-am cărat degeaba, a trebuit să ne cazăm la cabană. Nu am văzut marea, dar am fost martorii unui alt fenomen - o magnifică "mare" de nori. Altfel, traseele sunt uşoare, bine marcate şi aranjate. Pe undeva, par făcute mai mult pentru tătăici la pensie. Pe de altă parte, sunt frumoase şi se merită bătute. Măcar o dată în viaţă.
Mare parte din Ceahlău face parte dintr-o rezervaţie naturală. Ca să intri în parc trebuie plătită o taxă de 5 lei/persoană la punctul Salvamont din Durău. Pe munte sunt rangeri, care te pot întreba de chitanţă. Şi tot ei pot să-ţi producă o altă chitanţă, dacă te faci că nu vezi panourile şi intri în zona rezervaţiei interzisă turiştilor. Tot pe munte sunt şi urşi. Nu ca cei din Bucegi, obişnuiţi să-ţi mănânce din mână. Sunt din cei sălbatici, gata mai degrabă să-ţi mănânce mâna cu totul. De aia e bine să stai doar pe potecile marcate şi să ai atenţia la tine.
Şi, dacă te plictiseşti, zona are şi alte lucruri de văzut. Noi ne-am dat cu vaporaşul pe lacul de acumulare Bicaz (Lacul Izvorul Muntelui) - 10 lei, am vizitat Cetatea Neamţului (refăcută parţial de curând, merită văzută) - 5 lei, mânăstirea Secu, schitul Sihăstria. Şi sunt multe altele. Plus o tură prin orăşelele alea moldoveneşti. Veţi vedea cea mai mare colecţie de bunăciuni blonde:D.

Masivul Ceahlău văzut din Durău

Masivul Ceahlău văzut peste Lacul Izvorul Muntelui

Cascada Duruitoarea

Aşa se face un marcaj: locaţie, altitudine, coordonate GPS, direcţie, distanţă

Durău. Vedere de pe platou

Schitul Sf. Ştefan cel Mare de pe platou

Marea de nori (sus, jos şi următoarea)

Cabana Dochia

Vf. Toaca (1904 m)

Precum ziceam...

...noroc că nu ne-a ars soarele

Cabana Fântânele

Lanternă, imaginaţie şi timp de expunere mare

Barajul de la Bicaz

Cetatea Neamţului

Schitul Sihăstria (sus şi jos)

Mânăstirea Secu (sus, jos şi următoarea). În forma actuală ctitorită de Nestor Ureche, 1602

Inception

2010-08-11T21:13:00.014+03:00

Ok, azi fusei să văd filmul mai sus anunţat. "Inception". Termen, care, apropos, de-a lungul filmului fu tradus de românaşii noştrii într-un mod tare neinspirat prin "începutul". Mai aproape de temă ar fi fost "inocularea", "inseminarea", "plantarea".
În esenţă, bazându-se pe o tehnologie furată de la US Army, Dom Cobb (DiCaprio) - alde erou principal - invadează subconştientul oamenilor, în somn, prin intermediul viselor contrafăcute, furându-le diferite idei şi informaţii. Musiu Cobb este un mercenar folosit de corporaţii în spionajul economic. Asta până când un magnat are o idee mai bună. El nu vrea informaţii, el vrea inocularea în capul unui competitor a ideii dezmebrării imperiului economic proaspăt moştenit. De aici începe (cronologic, că filmul începe de altundeva) acţiunea. Pe care nu o s-o povestesc, pentru că filmul merită văzut. Îl recomand. Fără să fie o capodoperă, mi s-a părut a fi foarte bun. Atenţie, nu este un film subţirel, de vară. Are o acţiune foarte complexă, multistratificată şi necesită multă atenţie şi memorie. Nivelurile se succed şi se întrepătrund rapid şi nu există pauze sau fire paralele, care să explice ce tocmai s-a întâmplat acum 10 minute. Filmul e un fel de puzzele şi tu trebuie să fii capabil să potriveşti cioburile.
Un singur punct negativ. De vreo 15-20 ani, Hollywoodul tot foloseşte o serie de idei furate din cinematografia europeană. Până în anii '90, cam tot sfârşitul de film american era happy end, erou bun le-o trage la bad guys şi rămâne cu fata. După aia, între alte furăciuni din Lumea Veche a fost şi conceptul de sfârşit în coadă de peşte, neclar, lăsat la imaginaţia spectatorului. Doar că yankeii au tot folosit chestia asta, până au reuşit s-o transforme într-un clişeu.
Altfel, Inception, alături de Gangs of NY, The Aviator, The Departed, Blood Diamond, Revolutionary Road, Body of Lies, Shutter Island (toate filme de văzut neapărat), este încă o bornă pe drumul care a însemnat transformarea unui puştan plin de ifose şi fiţe, dar talentat ("tânără speranţă") într-un bărbat matur, un actor excelent, care a confirmat.
PS: Nostimă şi destul de originală metoda de a fura un sărut.:D

C(e), M(ă), s-a terminat pe 2010?

2010-07-12T17:10:00.022+03:00

Cică, s-a finit CM 2010 la fotbal. Ducă-se.
Vra să zică, am început expunerea cu concluzia. Da, nu prea sunt mare fan fotbal. Între noi fie vorba îl cam consider un joc ("sport" e cam mult spus) de ciobani analfabeţi, fără trimiteri la personaje contemporane de tristă celebritate. Cel puţin la noi.
Deci, CM 2010. Am văzut câte ceva de prin toate meciurile, dar numai unul integral. Respectiv Germania-Argentina, unul dintre cele mai mişto în opinia mea. Neavând "participare" am ales şi eu din ofertă o echipă cu care să empatez. Ca mulţi cunoscuţi de-ai mei am preferat echipele mici, underdog-ii. Şi nu am fost dezamăgit. Am ţinut cu Ghana, SUA şi Slovacia, care cred eu că nu au jucat rău. După ce "neamurile de la ţară" au fost trimise la bordeiele lor, au rămas doar "monştrii". De aici a fost mai uşor să aleg. În primul rând nu îmi plac latinii. În al doilea rând îi aproape detest pe italieni şi pe francezi. Şi m-am bucurat ţeapăn, când au ieşit din grupe şi încă la mod de mare umilinţă. Yes!!! Am mers pe mâna Germaniei, ţara căreia îi sunt eu cel mai fan în indiferent ce domeniu. Şi m-am bucurat de cele 4 boabe aruncate în capul "mâinii lui Dumnezeu". Din păcate, în semifinale li s-a închis şi "panţerelor germane". Cum tot ziceau dobitocii noştri de comentatori. De parcă au auzit ei de panzere bulgăreşti sau australiene (pentru necunoscători, panzer în germană înseamnă armură, blindaj). Prin urmare, în finală am ţinut cu Olanda. Mă rog, urmaşii lui Sancho Panza au câştigat pe merit, dar asta nu o să mă facă, aşa ranchiunos şi pricinos cum sunt, să îi plac mai mult. Dimpotrivă.
Chestia cea mai haioasă a campionatului ăsta nici nu a fost în josul Africii, ci în Germania. Mă refer la caracatiţul Paul. Cum le-a nimerit el pe toate. Oare îl putem întreba dacă scapă vreodată România de criză? Cred că face infarct doar când o auzi întrebarea. Dacă nu se ocupă de el marile case de pariuri, mai întâi.

Odessa în flăcări

2010-06-30T17:47:00.008+03:00

"Odessa în flăcări" este un film turnat în 1942, după un scenariu scris de Nicolae Kiriţescu şi regizat de regizorul italian Carmine Gallone. Povestea este românească, drama unei familii pe fondul ocupării Basarabiei de către sovietici, în iunie 1940, apoi al ofensivei româneşti alături de celelalte puteri ale Axei (Planul "Barbarossa", 21 iun. 1941). Altfel, filmul este italian, de la actori la recuziteri. Sunt doar vreo 2-3 actori români, în roluri secundare. Şi în limba italiană. Binişor realizat, regizat şi jucat (sigur, după normele epocii). Personajele sunt destul de bine conturate. Fiind italian, musai au băgat şi muzichie destulă. Este, evident, un film de propagandă. Dar e bine făcut şi propaganda nu e una greţoasă. De fapt, bolşevicii au ieşit chiar "spălăţei". Eu nu am auzit ca Stalin să-şi care candidaţii la lagăre dincolo de cercul polar în vagoane de clasa a II-a. Niet, tavarişci. Se circula cu bou-vagonul, aproape fără măncare, apă şi căldură, la minus 20 de grade, săptămâni în şir, atât de înghesuiţi - sute în fiecare vagon - că de multe ori se stătea doar în picioare. Inclusiv cei care mureau şi care nu putea fi aşezaţi (o lectură mică din "Arhipelagul Gulag" al lui Soljeniţân ar fi o lectură instructivă pentru nostalgicii comunismului).
După instaurarea regimului de "democraţie populară", filmul a fost interzis. De fapt, a fost depus într-un fond cinematografic alături de alte filme, care nu puteau fi prezentate nici măcar tovarăşilor cu funcţii înalte. Nimeni nu a mai ştiu nimic de el, iar de la o vreme a dispărut cu totul, distrus de securitate sau de consilierii culturali sovietici. A fost descoperit, nu prea demult, în arhivele Cinecitta.
Una peste alta, este un film vizibil, care, în 1942, a luat marele premiu la Festivalul de film de la Veneţia. Dacă vreţi să-l vedeţi, îl găsiţi la http://telecinemateca.com/odessa-in-flacari-filme-romanesti/. Sfat: nu folosiţi setarea "full screen", o să vă acopere rândul de jos al traducerii.

Et in Sonisphere ego

2010-06-27T12:48:00.030+03:00

Weekend-ul ăsta a adus în Bucureşti cel mai mare eveniment rock al anului (eventual, la paritate cu concertul AC/DC). Festivalul Sonisphere. Dacă tot i-am ratat pe aussies din motive independente de voinţa mea, am decis că, de data asta, o să merg fie ce-o fi. Din păcate, "nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremi" (e, care ştii cine a zis asta? - premiu) aşa că nu am putut merge şi vineri, deşi sunt un mare fan Manowar. Asta e. În schimb, nu prea sunt mare fan Rammstein, aşa că duminică îmi văd de alte afaceri. A rămas ziua de sâmbătă. De altfel, cea mai importantă pentru că azi scena a fost călcată de "The Big Four", cele mai mari patru formaţii de thrash metal / heavy metal, apărute în America, pe la începutul anilor '80, respectiv Anthrax, Megadeth, Slayer şi Metallica.
Nu o să mă apuc să descriu concertul. A fost super fain, o experienţă once in a lifetime. Chit că nu au mai cântat şi toţi împreună o piesă, cum au făcut în Bulgaria. Au intrat în scenă în ordinea în care i-am enumerat şi totul a mers din nemaipomenit spre extraordinar. Anthrax şi Megadeth au fost foarte buni, Slayer i-au întrecut, iar Metallica a fost tata lor. În rest, trebuie să vezi şi să simţi.
Organizarea nu a fost prea rea. Nu a picat sonorizarea deloc, lucru niţel de mirare, ţinând cont că suntem în Românica. Cam mulţi bodyguarzi pentru gustul roackerilor, cărora nu li s-a permis să facă pogo sau să-şi ţină gagicile în cârcă. Şi o mare bilă neagră pentru aşezarea toaletelor. Chiar lângă grătarele cu mici. Iar ca să ajungi acolo trebuia să treci printr-un culoar îngust, strâmtat şi mai mult de masa celor care stăteau la coadă la grătare. Parcă nu ştiau că vor fi nişte zeci de mii de oameni, care vor da gata nişte sute de mii de beri.
Faze din concert. Solistul de la Slayer purta un tricou cu... Slayer. Am mai auzit eu de self promotion, dar nici chiar aşa. Dave Mustaine de la Megadeth s-a împiedicat de o chestie pe scenă, de era să-şi ciobească nasul. Robert Trujillo de la Metallica avea o chitară, pe care scria Dracula. Şi, evident, a venit şi momentul când James Hetfield a comis-o: "Talk to me, Budapest", la care roackerii au ripostat scandând Bucharest. Bine, după aia a reparat-o şi, până la sfârşit a tot adus în discuţie numele real.
Acum, am înţeles că AC/DC e posibil să fi avut ultimul lor turneu, dar sper că aştilalţi or să mai vină pe aici. Păcat că, odată cu toţi monştrii sacri ai rock-ului, o să cam dispară şi muzica lor. De douăzeci de ani nu am auzit de vreo nouă trupă, care să merite a fi menţionată.
La ieşire, pe stradă, între grupurile de fani cu tricouri negre, trei gagici. Sandale lucioase cu toc înalt, colanţi până la jumătatea gambei, tricouri multicolore, jeci albe, genţi cât turbinca lui Ivan agăţate la îndoitura cotului. Ce mai, toată alura lor ţipa că sunt piţi. Şi aveau ele următorul dialog. "Hai, fată, că a fost drăguţ şi azi, chiar dacă a ţinut aşa mult." "Da, da' mie mi-a plăcut mai mult ieri, la Manowar." Vineri, o prietenă a mea era ofticată că iar va merge la un concert rock stricat de ploaie şi considera că ăsta e blestemul cocalarilor. Vezi, Ruxi, de ce n-a plouat? Cocalarii au fost şi ei la Sonisphere. Asteroidul ăla e sigur pe drum încoace.
O să bag şi nişte poze. Scuzaţi calitatea, dar telefonul meu nu e cine ştie ce sculă.

De ce iubesc Australia?

2010-06-23T21:19:00.012+03:00

Eu am o mare problemă. Bine, recunosc am mai multe probleme, de toate tipurile şi culorile. În cazul de faţă vreau să mă refer la problema cu somnul. Din fabricaţie, am o problemă în ceea ce priveşte culcatul şi trezitul devreme. În mod normal, eu funcţionez la parametri maximi după amiază şi seara-noaptea. Rar reuşesc să adorm de la zece, indiferent cât mi-e de somn. În schimb, e musai să mă cert cu ceasul în fiecare zi, la şase dimineaţa. Calitatea mea de om matur, responsabil şi, mai ales, ouvrier, mă obligă. Asta înseamnă că dorm vreo şase ore pe noapte, dintr-un necesar de opt, poate nouă. Asta mai înseamnă că, de câte ori pot, îmi scot pârleala în week end. În serile alea îmi deconectez orice legătură cu lumea, iar dimineţile nu îmi activez niciun telefon, înainte de doi'şpe. "De câte ori pot", din păcate, înseamnă "nu prea des". Ca un habitant într-o cucerire a epocii de aur (a se citi "bloc") deţin în uzufruct un grup numeros de fiinţe destul de primitive, denumite vecini (homo habilis vecinus). Primitivi, dar extrem de diurni şi lucrativi, se trezesc înainte de orice găină şi, imediat, se lansează în tot felul de activităţi gospodăreşti, care mai de care mai zgomotoase. Pe cât se pare, practică intensiv două sporturi de masă: tăiatul gresiei cu flexul cât-mai-devreme, respectiv găuritul pereţilor cu rotopercutorul înainte-ca-limba-mică-să-ajungă-la-orele-din-două-cifre.
Ce este, în realitate, de iubit la Australia? Căldura e înăbuşitoare. Animalele sunt ciudate, majoritatea veninoase. Oamenii sunt nişte prăjini blonde şi pistruiate, cu un accent enervant. Şi nici ei nu mai formează majoritatea, s-au umplut de negri, indieni şi chinapareţi (da' de ăia urâţii, gen malaiezieni şi birmanezi). Mâncarea e proastă. Kylie şi Nicole trăiesc prin America. Dar... Acolo mai sunt şi locuri unde, dacă vrei să vizitezi un vecin, trebuie să îndeşi portbagajul cu benzină şi mâncare pe trei zile.

La pomul lăudat...

2010-06-11T15:34:00.022+03:00

Introducere.
În Militari, la Lujerului este un hypermarket Cora. Ceea ce pe mine mă coafează foarte bine, măndelul locuind câteva porţi mai la vale şi făcând dese vizite aici. Prin Militari se mai există şi un hypermarket Carrefour şi unul Auchan, mai bine situate ca ofertă şi ca preţuri decât Cora, dar mult mai prost situate ca geografie. Nu se face să pierd o groază de timp până acolo pentru nişte cumpărături obişnuite. De o vreme, spre bucuria subsemnatului, la Gorjului, deci aproape, s-a deschis un "mini-hypermarket" (dacă a mai pomenit careva aşa o struţo-cămilă) Carrefour.
Cuprins.
Azi, am dat o raită. La intrare, mă opreşte o tanti badigard: "Nu aveţi voie cu sacul înăuntru, trebuie să-l lăsaţi în dulap, aveţi şi cheiţă". Mă uit la ea dintr-o parte. Nu mi s-a mai cerut asta, niciodată, la niciun hypermarket. Îi fac pe plac. Mă înfig într-un coş, scot din buzunar o listă de juma' de pogon şi purced printre rafturi. Dezamăgire cruntă. Oferta, minoră; preţurile, majore. Până la urmă, iau vreo 3-4 produse, care erau într-adevăr mai ieftine decât la concurenţă, dar nu la o diferenţă semnificativă. Mai mult ca să nu ies cu mâna goală.
Varza de la casă nu ştie să folosească cititorul de carduri. Moşmondeşte boscorodind mărunt din buze şi uitându-se, din timp în timp, la mine. Ba da, am cash, chiar bani potriviţi, dar nu vreau să te ajut. Descurcă-te. Într-un târziu, îi iese. "Punguţă aveţi?" (Cum mama dracului să am, dacă mi-aţi oprit-o la intrare) Nu am. "Doriţi?" (Nu vă dau 20 de bani nici dacă...) Nu. În fine, semnez chitanţa şi îngrămădesc cumpărăturile ad labam. Îmi întinde bonul. Îl iau, din reflex, mototolindu-l în palmă. La ieşire, mă acostează un nene badigard. Să-i arăt bonul. Deşi postul lui e la nici trei metri de casă, iar eu am văzut clar că m-a văzut că am trecut pe acolo. Îi întind cocoloşul de hârtie. Îl desface conştiincios şi verifică fiecare produs.
Concluzie.
Muriţi, băăăă!

Ce înseamnă să fii un bun creştin?

2010-06-02T20:39:00.027+03:00

Sau mic ne-eseu total anti-filosofic.
Cam 98% dintre români se consideră religioşi. BOR este instituţia cu cea mai mare credibilitate pe tăpşanul de plai mioritic. De departe. Probabil că e la fel şi la celelalte culte. Dacă îi întrebi de ce se consideră credincioşi şi ce ar trebui să facă un bun creştin (ok, nu vreau să exclud pe nimeni, deci, sau necreştin), îţi vor răspunde în nişte şabloane învăţate în familie, la biserică, la şcoală sau de prin presă. Vra să zică bun creştin eşti dacă mergi la biserică, măcar duminicile şi la marile sărbători, dacă ţii posturile şi celelalte tradiţii religioase (fie ele şi păgâne la origini, vezi ramurile de salcie de Florii; toată sărbătoarea Floriilor, ce mai la deal-la vale), să nu faci rău, să faci bine, etc. O, şi mai ales este un bun creştin cel care crede neîndoit în toată dogma. Câţi se ţin de asta? Eu am avut o experienţă personală cu cineva, care poza în apogeul credinţei: cruci, când trecea prin faţa bisericilor; participat pe la slujbele importante; respectarea obiceiurilor; interdicţia de a rosti "blasfemii"; până şi ideea că pun maşina de spălat duminica a fost considerată scandaloasă. Dar nu s-a jenat deloc, când a fost vorba de a minţi şi trăda.
Şi cam aşa fac toţi. Toleranţă zero. Faţă de cerşetorul, care a dormit în scara blocului şi le-a murdărit preşul. Faţă de vecinul de deasupra, ai cărui copii fac gălăgie. Faţă de oricine ne-a greşit cât de puţin. Mai degrabă donăm ceva bani celor loviţi de vreo catastrofă naturală pe alte continente, decât unora aflaţi la 3 judeţe depărtare. Sau decât să întrebăm un vecin cu ce îl putem ajuta. Se merge la biserică. Unde se bârfeşte, se comentează politică, fotbal, cunoscuţi, se holbează ochii după reprezentanţi ai sexului opus. Se ţine post, timp în care, de asemenea, se minte, se înjură, se invidiază. Să mai vorbesc de mâncătoria de la serviciu sau de hoţie, ajunsă sport naţional? Şi aşa mai departe, şi mai departe.
Ce mă distrează e că, în timp ce are aşa covârşitoare încredere în Biserică, românul zice să faci ce spune popa, nu ce face popa. Deci, se recunoaşte că preoţii sunt corupţi, că sunt perfizi, că te lasă cu mortul pe masă, dacă nu le dai cât cer. Că Dumnezeul lor e banul şi crucea lor e goana după avuţie. Şi vă zic eu, pe stil vechi, cei mai mulţi dintre "oamenii Bisericii" au colaborat, într-un fel sau altul, cu securitatea, cu regimul. Nu sunt toţi aşa, dar cu câteva floricele nu se face primăvară. Teoria e că instituţia e curată, nu trebuie confundată cu oamenii, care o compun şi care sunt, ca toţi oamenii, păcătoşi. Zău? Atunci, de ce nu se face diferenţa asta pentru toate instituţiile? Nu Justiţia e coruptă, ci judecătorii. Nu Parlamentul e ineficient, ci parlamentarii. Cât despre credinţă, pentru majoritatea celor din jur se rezumă la câteva generalităţi auzite sau citite pe te miri unde. Lumea e mai interesată să afle despre blonda lui Bote din vreun tabloid, nu de Apocalipsă. E inutil să întreb câţi au citit Biblia (aha, ceaslovul ăla gros cât două cărămizi), într-o ţară, unde 48% din populaţie, în viaţa ei, nu a citit o carte de un cap la altul. De fapt, pentru majoritatea românilor, credinţa se traduce nu prin iubirea necondiţionată a aproapelui, ci printr-o cât mai mare intoleranţă faţă de cei care sunt altfel decât majoritatea. Fie că e vorba de altă credinţă, altă culoare politică sau a pielii, orientare sexuală sau gusturi muzicale (aici nu intră, bunînţeles, cocalarii şi manelarii, care ar trebui scoşi în afara legii; există şi nişte limite, totuşi).
Ei, poate am exagerat. În care caz, sunt gata de lapidare. Hai, care ai tupeul să ridici primul piatra?
Sper că Dumnezeu este tare răbdător şi milostiv cu copiii lui. Altfel, mi-e că se cam plictiseşte singur pe acolo, pe sus.

Traian Vladimirovici Putin sau cum Micul Paris va deveni Mica Moscovă

2010-05-13T18:54:00.022+03:00

Aşa, deci... Acum ceva zile şi de restul ore, Băse ieşi pe sticlă şi anunţă cu voce hotărâtă şi privire ferm încrucişată că situaţia economică e albastră, ba chiar bate spre căcăniu, şi trebuie să se taie în carne vie. După sistemul amputăm piciorul, salvăm restul. Dar despre faptul că nu s-au luat măsuri mai demult, despre FMI şi cerinţele lui, despre bieţii pensionari şi / sau bugetari, despre corupţie şi clientelă s-a tot behăit cu mult aplomb în media ultimelor zile. Nu despre asta vreau să vorbesc.
În schimb e un alt lucru interesant. De ce Piratul a anunţat primul catastrofa şi, abia după aia, şi-a cântat partitura şi boculete? Despre asta s-a vorbit foarte puţin. Şi doar ca să se îngroaşe ideea că Băsescu conduce de fapt guvernul, iar Boc este o cârpă slugarnică. Ca şi cum nu era vizibil şi fără chestia asta. Dar, oare, numai atât? Că eu, unul, nu sunt prea mulţumit de explicaţie. Ceva lipseşte din tablou.
În primul rând, eu cred că Băsescu a luat lecţii din ce i se întâmplă Bunicuţei (aka Iliescu) şi nu vrea să ajungă şi el un bunicuţ, pe care nepoţii Blaga, Videanu şi Berceanu îl scot la geam, doar când vine pensia (alegerile). El vrea să deţină puterea de lider maximo şi după ce nu va mai fi la Cotroceni. Atât în PDL, cât şi în ţară. Şi îşi pregăteşte terenul de pe acum. A ieşit primul pe post pentru a servi de paratrăznet. Cum Boc, este văzut ca o marionetă, preşul va încasa toate şuturile (interesant, totuşi, că o face de aşa natură, încât să arate şi o oarecare delimitare de guvern). Lui nu-i pasă dacă pierde din popularitate, nu mai are dreptul să candideze. În schimb, nu vrea instabilitate şi alegeri anticipate. Are nevoie de un guvern PDL, care să organizeze alegerile viitoare. Şi, cred că nu greşesc prea mult, dar guvernul ăsta nu va mai fi condus atunci de Boc. Zic unii că piticul atomic va zbura maxim la toamnă. Eu nu cred. Un asemenea gest trebuie să aibă efect maxim. Oamenii au memorie scurtă, deci Boc e mai degrabă că va "merge pe scândură" (pentru cei care nu citesc aventuri cu piraţi s-a inventat google) mai prin vara lui 2012, în pregătirea alegerilor. Deşi, e posibil să-l sacrifice şi mai repede, dacă se convinge că astfel e mai bine pentru ca partidul să rămână la guvernare (poate fi o condiţie a partenerilor de coaliţie, au şi ei un electorat de împăcat).
Faza a doua va începe după alegerile, prezumtiv câştigate de PDL, în 2012. Mai întâi, Băsescu va arunca pe piaţă pe cel care, cu blagoslovirea lui, va fi uns candidat la preşedinţie. Adică îşi va stabili succesorul. Cel mai probabil, un tip mai tânăr şi mai intelectual, gen. Nişte ochelari nu ar strica. Şi o poziţie politică precedentă, dar care să nu-l amestece în troaca naţională. Europarlamentar, poate? Calmaţi-vă, nu, nu-i fie-sa. Cristian Preda ar cadra, însă mai sunt şi alţii pe acest tipar.
După 2014, vine faza a treia. Marinerul va fi numit prim ministru de noul preşedinte (Un alt motiv pentru care, acum, ia totul asupra lui. Între timp, România va fi ieşit din criză, iar el va putea juca rolul salvatorului. Cel care a intervenit şi a făcut ordine) şi va redeveni şi liderul partidului. Al unui partid niţel curăţat. Probabil că, până atunci, va profita de povestea cu criza ca să zboare pernele de sub fundurile unor baroni (cei trei mari de mai sus, cu precădere). Că ei au multă putere în teritoriu şi sunt nişte hopuri pe calea totalei dominări asupra partidului.
Nu sunt vreo sibilă sau vreun prooroc, dar mi se pare un foarte logic şi pefect plauzibil curs al lucrurilor. Dar, în nemuritoarele cuvinte ale englezului Goethe, "qui vivra, verra".
Hai, dasfidania.

Cronică de nuntă

2010-05-09T02:51:00.026+03:00

Nu prea sunt mare amator de nunţi. Am un număr destul de ridicat de oameni, pe care eu îi (respectiv, ei mă) pot considera prieteni. Iar o bună parte dintre ei ţin neapărat să îşi "unească destinele". Şi nu le ajunge că se nenorocesc, nuuuu, e musai să go down with a bang. E musai să se arunce cu zaiafet în rude şi cunoscuţi.
Chiar azi am participat la un asemenea eveniment. Cronica lui nu diferă, în linii mari, de oricare altă nuntă exercitată oriunde prin românica. Doar că, aşa cum o resimt eu, o nuntă diferă niţel de felul cum o văd ceilalţi. Şi anume...
Mai întâi trebuie să te pui la ţol festiv. Detest să port aşa ceva. Mă face să par ţeapăn, este nepractic şi total incomod. Cu accent deosebit pe pantofi. Parcă e o conspiraţie mondială a cizmarilor (dacă aud expresia "designer", sparg capete) ca mocasinii de ocazii speciale să fie cât mai strâmţi şi incomozi. Probabil să te facă să păstrezi o alură cât mai marţială şi oficială, nu care cumva să te apuce hlizeala prin biserică.
Actul întâi se desfăşoară la starea civilă. Acolo "ofiţerul" încă foloseşte tipicul din perioada comunistă, cu discursul despre statul, care ocroteşte familia (zău? şi alde Boc ştie?) şi cu expresia de o idioţenie magistrală: "Acum, soţul poate felicita soţia". Deci, nu poate să o sărute, ca în restul lumii civilizate, ci să o felicite. Parcă îl şi văd pe împricinat strângând tovărăşeşte mâna prospetei consoarte şi spunându-i: "Dragă, te felicit. Să ştii că ai luat un băiat bun, nu prea frumos, nici prea avut, dar te iubeşte la nebunie şi, în plus, nici nu mai găseai tu aşa un mocofan pe toate drumurile".
Partea a doua se întâmplă la biserică. Vă rog, cine ştie să-mi spună şi mie de ce Biserica noastră ortodoxă are nişte slujbe lungi cât o zi de post? De ăla negru. Şi plictisitoare peste poate. Singura parte mai interesantă e când popa explică miresei că femeia tebuie să asculte de bărbatul ei în toate cele. Vise, taică părinte.
Şi ajungem la restaurant. Mese de patru persoane, aranjate pentru şase. Scaune decorate cu funde imense pe spătar, un kitsch de zile (sau, mă rog, nopţi) mari. Multă lume, pe care nu o cunoşti, chestie destul de naşpa pentru un tip oarecum asocial ca mine. Rareori se foloseşte un dj. Nu, nunţile adevărate se fac cu orchestră. Care cântă destul de afon tot felul de piese străine, dar mai ales lăutăreşti sau de muzică populară (nota bene - nu îmi place nici una, nici cealaltă). Iar, dacă eşti cu adevărat ghinionist, manele (din fericire, azi nu a fost cazul). Şi nu doar cântă afon, cântă foarte tare. Nu ai auzi un avion de vânătoare decolând. De la trepidaţiile staţiei îţi vibrează plămânii, inima se lipeşte de ficat, rinichii ţopăie prin esofag. Două burghie imense îţi sfredelesc timpanele. La un moment dat, am ieşit câteva minute afară, să mă mai limpezesc. La 50 de paşi de local "muzica" reuşea încă să acopere maşinile de pe bulevard. Nu ştiu de ce se consideră că nu e cazul ca lumea să şi discute la masă. Nu ştiu de ce se serveşte doar vin alb. Pe care nu-l suport. Nu ştiu de ce tortul miresei e neapărat de tip diplomat. Bleah! Te faci că nu vezi cei 400 de ochi aţintiţi spre tine, te faci că nu simţi inchiziţiile cu şireturi din picioare, vrei să dansezi. Ringul e mic, e pe traseul chelnerilor, te împiedici în cutele mochetei, te loveşti de alţi dansatori. Şi, nu, nu ai măcar şansa să fie blonda aia, de la masa vecină, pe care ai pus tu ochii. La sfârşit, vine darul. Pentru o noapte de "distracţie" dai cât pentru un week end la mare. Dar sunt prietenii tăi, trebuie să-i ajuţi.
În loc de concluzie 1. Am o cunoştinţă, bisnis umănă, care conduce o firmă ce se ocupă cu organizarea de nunţi (altfel, ea e destul de divorţată, gen). În 2008, firma a făcut 10 ani şi s-a gândit ea să facă un fel de petrecere tematică, la care să invite toate cuplurile, a căror nuntă o organizase. Doar că vreo două treimi divorţaseră, între timp.
În loc de concluzie 2. Dacă scoteam gagica la un restaurant prin centru, ieşeam mai ieftin (inclusiv în varianta "cu taxiul, pisoi"), evitam traumele fizice şi psihice, ba, cu niţică baftă, aveam şanse reale şi la un blowjob.
În loc de concluzie 3. Da, mai sunt invitat şi alte nunţi anul ăsta. Şi, da, mă voi duce şi la ele. Că doar, prietenul la nevoie se cunoaşte.

Nu tot ce zboară se mănâncă

2010-05-05T19:30:00.028+03:00

Ştiţi vorba aia "reclama e sufletul comerţului"? Şi dacă nu, nu-i nimic. Daţi cu capul în ea zilnic. Video şi audio. Acasă şi afară. De una din faţetele ei vreau să vorbesc acum. Mai exact de reclama "din mână în mână", cea realizată prin intermediul flyerelor. Ştiţi voi, bucăţile alea de hârtie lucioasă, multicolore, împărţite peste tot locul de diverşi puştani, care-şi mai scot şi ei un ban suplimentar pentru un suc, o bere, o bluziţă, un film, o doză, în fine, ce are nevoie fiecare pe acasă.
Departe de mine să critic. Chiar sunt încântat să văd tineri, care nu se sfiesc să pună niţel osul la muncă, atunci când părinţii nu vor sau nu pot să-i ajute financiar. Şi încerc să-i ajut şi eu în singurul fel, în care pot. Adică, nu refuz mai niciodată să iau un flyer. Pe care, evident, îl arunc apoi la primul coş. De regulă, fără să-l mai şi citesc. De la o vreme însă, s-au înmulţit flyeriştii pe străzi, mai ceva ca peştii din predica de pe munte. De curiozitate, astăzi, am ţinut minte de câte ori, unde şi (în general) ce conţineau. Urmează, deci, un fel de cronică a zilei de miercuri, 5 mai 2010, văzută prin bucăţi de hârtie colorată.
Nici nu ies bine de la serviciu şi mă agaţă un tip, care-mi bagă în mână o hârtie, care mă îndeamnă să cumpăr componente de calculator de la o firma de cartier, anonimă. Un fel de "Fanezăbest srl". Mă uit, curios, la preţuri. Cam mari. Criză o fi pentru ei şi altceva decât un cuvânt din dicţionar?
La Sf. Vineri o puştoică frumuşică îmi dă o ofertă la "Valentino. Erotic masage". Ei, taci! Asta s-o vedea pe faţa mea? Bine, lăsând fariseismele deoparte, sigur că mă dau în vânt după aşa ceva. Dar prefer să mi-l facă ştiu-eu-cine, acasă. Cu puţină baftă ies şi mai ieftin.
Niţel mai la vale, pe la Carrefour, altă tipă are un fluturaş cu un cabinet stomatologic. Îmi aduc aminte că aş vrea să i se întâmple ceva rău unui anume dentist (nu, nu are de-a face cu plombele mele. nici nu-l ştiu decât din povestite, dar asta nu înseamnă că nu-i doresc ceva floricele deasupra capului), strâmb din nas şi refuz să-l iau.
En passant, mai fentez o ofertă cu ceva leacuri naturiste şi, la intrarea în metrou, iau un alt flyer. Ceva cu ziua bărbatului, ocazie cu care eram invitat la oarece concert şi bere Bergenbier cât încape. Cam urâţele cele două fătuci, care împărţeau, dar am înţeles calculul. Gagicile naşpa te direcţionează către bere şi alune. Dacă cele două erau mişto, probabil că masculii, publicul ţintă al reclamei, s-ar fi gândit la altă modalitate masculină de petrecut ziua lor (că, oricum, la altceva, în afară de astea două lucruri, nu vă stă mintea, porcilor, care sunteţi voi!).
La colţul străzii mele se împart pliantele unei firme de telefonie mobilă. Cu un concurs şi un premiu constând într-o maşină Honda. Doar că cei trei nătântoci nu îşi fac treaba în faţa sediului firmei respective, ci, două respiraţii mai încolo, în faţa reprezentanţei Hyundai. Pe undeva, îi înţeleg, acolo e umbră.
Uf, gata, pe ziua de azi am încheiat. Bucuria mi se trece repede. Pe clanţă găsesc o ofertă de la Jerry's Pizza. Mormăi în barbă câteva cuvinte neaoşe, intru în casă, îmi azvârl sacul într-un colţ şi dau drumul la televizor. Pauză de publicitate.
PS: Aştept ca firmele, cărora le-am făcut reclamă mascată, să mă contacteze.

Noi de ce nu putem?

2010-04-23T21:53:00.025+03:00

Motto: "Unici, bă, sunt doar Dumnezeu şi Nea Mărin, miliardar" (nu contează numele, un amic de-al meu).

Interogaţia din titlu se referă la neputinţa cinematografiei româneşti actuale (mă refer la noul val de regizori, nu la dinozauri precum Sergiu Nicolaescu) de a ieşi dintr-un tipar enervant, care o tot bântuie de vreo 10 ani (şi mai bine, dar alea erau nişte începuturi timide). Tipar prea tributar modelului european al filmului de artă. Prea cu accent pe părţile întunecate ale societăţii, prea pornit în a căuta chiar numai tarele noastre, cele de toate zilele. Şi prea au intrat într-un pattern, din care nu vor să mai iasă. De regulă se ia un (sau nişte, dar nu prea multe) colţ sumbru, se trag cadre lungi-lungi, se îngroaşă nuanţele de gri, eventual negru de-a dreptul. Se adaugă destine frânte, personaje alienate, chipuri cât mai groteşti, se presară din gros cu violenţe de comportament, de limbaj şi, în general, de orice alt fel. Se evită cât se poate un happy ending, căci viaţa e dură, iar filmul (arta, în general) trebuie să fie o oglindă a societăţii. Se asezonează cu alte stângisme idioate şi se serveşte pe un pat fierbinte de premii internaţionale prestigioase. Premii prestigioase europene, ca să fim bine înţeleşi. Căci premiile internaţionale nu lipsesc, încep să am impresia că asta e motivaţia primă a oricărui regizor român. Iar premiile de artă europene fie ele de film (Cannes, Veneţia, Berlin, etc.), de literatură (Goncourt), artă (Henkel Art.Award), până la Nobel au jurii dominate de intelectuali şi artişti de stânga. Aşadar, trebuie să urmezi Modelul, ca să umfli potul cel mare. Şi să nu uităm că ele iau premiile astea şi pentru că juriile sunt străine. Pentru nişte oameni proveniţi din societăţi mai normale şi mai civilizate poveştile din aceste filme sunt de-a dreptul suprarealiste. Însă pentru mine, nu. Pentru mine sunt doar realitatea zilnică. Filmul ar trebui să fie tocmai un mod de evadare dintr-o realitate zilnică nu tocmai roz. Aşa că eu, unul, sunt mult mai puţin impresionat.
Acum, nu vreau să fiu răutăcios fără motiv. 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile; Moartea domnului Lăzărescu; Poliţist adjectiv; Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii; Francesca; Marfa şi banii; Occident; Cea mai fericită fată din lume; Eu, când vreau să fluier, fluier şi altele de genul ăsta sunt filme bune. Unele, foarte bune. Bine jucate de actori tineri şi talentaţi. Bine regizate de regizori tineri şi talentaţi. Cu scenariul, cu imaginea stau mai prost, dar, per ansamblu... Şi totuşi... Nu sunt prea multe? Adică, e un musai ca fiecare regizor tânăr şi dornic de afirmare să facă un film după reţeta de mai sus? OK, să zicem că da. Dar mai multe? Nu devine cam repetitiv? De ce n-a urmat nimeni reţeta din California dreamin'? Sau pe cea din Amintiri din epoca de aur? De ce Nae Caranfil nu are emuli? Şi el tot cu scărpinatul bubelor din capul societăţii româneşti se ocupă, dar ştie s-o facă altfel, mai lejer, mai fără încrâncenare, chiar cu o anume înţelegere şi simpatie. Aţi mai văzut pe undeva o dramă istorică, un film poliţist, o comedie spumoasă, o poveste de dragoste (fie ea tragică sau comedie romantică) de calitate? Niet.
Om fi în stare să facem un film cum e Katin-ul lui Wajda? Tot film după reţeta europeană este. Dar altfel. Aţi văzut Tobruk? Tot un film de război, tot după reţeta europeană. Film cehesc. Ce, nu ştiaţi că cehii au luptat în al doilea război mondial în Africa de Nord? Nici eu. Pune accent pe trăirile personajelor, nu pe efecte speciale. Dar atât de altfel. Janosik: o poveste adevărată vă spune ceva? Sau Ca în America, o poveste despre tinerii din Ungaria anilor '50? Şi am făcut comparaţii doar cu vecinii noştri din Europa Centrală, nu m-am aruncat la Almodovar. Ori la filmografia rusă, care ne bate la fund de departe.
Şi, atunci, revin la întrebarea din titlu. Noi de ce nu putem?

Sărut-mâna, fetelor! Huo, derbedeilor!

2010-04-18T18:54:00.014+03:00

Partea I.
În care fetele sunt minunatele jucătoare de la Oltchim Râmnicu Vâlcea (apropos, sunt şi tare drăguţele), care tocmai ce s-au calificat în finala Ligii Campionilor. Prima echipă românească ajunsă în faza asta.
Ce am văzut în teren? Un meci extraordinar, multă dăruire, multă ardoare, luptă până în ultima clipă, fair-play, multă eleganţă. Din partea ambelor echipe. Pentru glorie şi pentru onoare. Şi pentru vreo 30-40.000 de euro, sumă pentru care un Mutu nici măcar nu şi-ar ridica nara din praf.
Ce am văzut în tribune? Oameni care şi-au încurajat frenetic echipa favorită (mă refer şi la noi şi la susţinătorii fetelor de la Gyor). Dar frumos şi curat. Nu şi-au înjurat conducerea. Nu au pus sub semnul întrebării modul cum au venit adversarele pe lume, nu au urlat muie Baia Mare sau altele de acest gen. Iar, după sfârşitul meciului, nu au dat foc la tribune, nu au lăsat în urmă munţi de coji de "rază" şi sunt sigur că nici nu au spart maşini, nu s-au bătut cu jandarmeria şi nu au distrus autobuze prin oraş.
Handbalul este unul dintre sporturile palpitante, frumoase şi elegante, care ne mai şi aduc satisfacţii.
Partea a II-a.
În care derbedeii sunt derbedeii, fiţoşii, cretinii, pulifricii. Într-un cuvânt, fotbaliştii. Nişte analfabeţi, plătiţi cu cel puţin 90% mai mult decât merită în realitate. Derbedei, a căror ocupaţie de bază nu este pregătirea pentru joc, ci pierdutul de nopţi prin cluburi de fiţe cu "vedete" siliconate din şoubizul nostru toată jena (nişte târfe în toată regula, altfel) şi tot soiul de scandaluri mai mult sau mai puţin penale.
Şi ce avem în teren? Spectacol de 3 piţule, măgărie, tras de timp, totală lipsă de implicare, meciuri trântite, blaturi. Jucători, care nu sunt în stare să lege 2 silabe, dar 2 cuvinte, mai preocupaţi de maşini ultra scumpe, freze şi apariţii în tabloide. Aşa că să nu ne mai întrebăm de ce "performăm" în halul ăsta, în exterior. Când Hagi & Co. s-au calificat la Mondialul din Italia (1990) au primit ca recompensă câte un Aro. Nu bani să-şi ia SLK.
Şi ce avem în tribune? Mase de fiinţe sub-umane, pentru care omul de Neanderthal ar fi un adevărat pisc de inteligenţă şi civilizaţie. Nişte brute venite pentru scandal şi distrugere, nu pentru meci. Iar şefii de cluburi nu sunt cu mult peste nivelul lor.
Şi atunci de ce să fiu interesat de "sportul rege"? Mai degrabă îmi provoacă greaţă. Sper sincer ca sportul ăsta să fie interzis în Românica. Sau, măcar, să le fie interzisă participarea la competiţii externe, că ne facem de râs. Din păcate, penibilul ăsta de Boc nu-i nici pe departe Doamna de Fier.
Cu speranţa că handbalul va rămâne o nişă, pe care cocalarii nu vor reuşi s-o împută cu prezenţa lor, zic încă o dată: Sărut-mâna, fetelor, mulţumim că existaţi!

Tradiţii II. Să Paştem fericiţi cu toţii

2010-04-05T15:23:00.029+03:00

Prin anul 33 al erei noastre (dar data este nesigură şi contestată), la Ierusalim, era executat prin crucificare un oarecare Iisus, fiul lui Iosif şi al Mariei din Nazareth. Nu era decât unul dintre zecile de profeţi şi tămăduitori cu pretenţii de Mesia, care bănănăiau prin vechea bătătură a lui David. De ce tocmai de el s-au speriat mai-marii Templului, de ce tocmai pe el l-a condamnat Pilat, nu e prea clar. În special pentru că nu e prea clar cât adevăr se găseşte prin cele Evanghelii şi cât e politică. Ce e important, e că acest eveniment stă la baza apariţiei primei credinţe cu pretenţii de universalitate şi de deţinătoare unică a Adevărului absolut, cu toate urmările ei rele (cu precădere; când oamenii se considerau chemaţi să impună şi să interpreteze cuvântul sfânt) sau mai bune (nu aşa de des; când oamenii se gândeau să şi urmeze, fără să judece, exemplul celui numit Mântuitorul).
În această nouă religie, moartea, învierea şi înălţarea Mântuitorului devine, evident, una dintre cele mai (sau poate cea mai) importante sărbători. Moment în care credinciosul se roagă şi se bucură de iertarea păcatului primordial, de victoria Luminii asupra Întunericului, suferă şi triumfă alături de Iisus, încearcă să fie mai bun. Sau aşa ar trebui, cred eu.
Ce face, în schimb, credinciosul mioritic? Unul dintre cele mai credincioase popoare europene (la nivel declarativ), care pune Biserica pe primul loc în lista instituţiilor, în care are încredere (pt. că este prea limitat cultural şi intelectual ca să-şi dea seama de eroare, dar asta e o altă problemă). Pentru vreo 10% Paştele e prilej de ce am spus mai sus, poate chiar mai mult de atât. Şi restul bizonului (mă refer cu precădere la ortodocşi, lucrurile stau niţel altfel la ăilalţi)? Mai întâi, se screme să ţină postul dictat de zisa Biserică (întrebare: de ce nu-l putem ţine doar de carne, precum catolicii?). Dar îl ţin doar în sens strict alimentar, nimic mai mult. Se duce pe la slujbe (dar mai ales ca să mai stea de vorbă sau să se uite după persoane interesante de sex opus), ia lumină, se închină, ia paşte (dacă se poate, cu halba de bere; oare or crede că, dacă mănânci mai mult, ţi se iartă mai multe păcate?), poate chiar se spovedeşte şi se împărtăşeşte. Toate doar de faţadă. Căci, în tot acest timp, continuă să bârfească, să dorească bunul, femeia, răul aproapelui, să ia în deşert cele sfinte, în noi şi inventive feluri. Pentru cei mai mulţi dintre români, Paştele nu înseamnă decât încă un prilej de distracţie şi de vacanţă, de umplere a burduhanului, nu de sondare interioară. Unii apreciază tradiţia, rezumată doar la ouă roşii, drob, stufat, pască, cozonac, vin, voie bună. Alţii vor să "ne simtem bine" în noaptea de înviere prin cluburi sau alte "locuri de pierzanie", alături de iepuraşi şi alte simboluri împrumutate din Occident. Şi unii şi alţii, vor năvăli duminică şi/sau luni la verdeaţă cu familia şi/sau prietenii, ca să spurce şi ce natură verde mai găsesc cu grătare şi miros de cărnăraie, bere, manele, gălăgie, gunoaie şi tone de prost gust şi nesimţire. Şi unii şi alţii se consideră credincioşi adevăraţi şi fervenţi. A, şi mai sunt şi cei plecaţi în străinătate, să facă Paştele la ski sau pe vreo plajă, la 4 stele, all inclusive.
În ceea ce mă priveşte, Paştele a însemnat câteva zile cu familia, zile de linişte şi odihnă, de încărcare a bateriilor. Cu drob, cozonac şi vin. Cu mers la pădure, dar fără grătar. Şi fără semnificaţii religioase. Dar măcar eu nu mă bat cu pumnul în piept de cât creştinism îmi curge pe urechi.
Apropos, nu vi se pare cretinuţă rău urarea aia cu "Paşte fericit"? Dar sms-urile de tip "Fie ca lumina..." nu sunt stupide?

Cine o fo' primul?

2010-03-26T21:53:00.036+02:00

Din timp în timp, când e rost de ceva câştig electoral, politicianul cel român, respectiv ăl mai moghiorok, dau cu mucii naţionalismului în ciorba democraţiei gurii de plai. Şi nici unul, nici ălălalt nu este mai breaz din punctul ăsta de vedere. Doamne-feri, să creadă careva că sunt gata să dea neînţelegerile de-o parte. Pasă-mi-te, aşa ceva ar însemna pactizare cu inamicul. Iar ciobănaşul mioritic şi războinicul pusztei tare mândri sunt că politicienii lor se pun în slujba neamului. În loc să le dea câte un şut în dosurile alea de tute de 2 lei (2 forinţi, pentru cine preferă) şi să pună mâna să trăiască unul lângă altul, cum au făcut de 1000 de ani.
Istoric, treaba stă cam aşa. Începe cu Traian+Decebal=love. Şi din love a rezultat un copil cam debil, daco-romanii sau străromânii. De care, după ce că era aşa debil, au mai şi profitat de el tot felul de lifte migratoare, gen hunii, goţii, gepizii, slavii, avarii şi o sumedenie de alţii, chestie care ştiinţific se cheamă etnogeneza românească. Pe la 896, când etnogeneza aia nu era de tot gătată, deci ciobănaşul nostru nu era sigur cam ce naţie o să iasă, poposesc în Pannonia ceva călăreţi fino-ugrici conduşi de Arpad ur, veniţi tocma de pe la marginile Evropii, dinspre Munţii Urali mai exact. Ăştia erau mai şmecheri. Ştiau de atunci ce naţie or să iasă, fiind ei deja unguri sadea (Observaţie: Pretenţia unor unguri cum că bunelul lor îi Atilla e o tâmpenie. Sunt la fel de înrudiţi cu hunii, cum suntem noi cu babilonienii. În schimb, sunt înrudiţi cu estonii şi finlandezii). După bine cunoscutul episod Gelu-Glad-Menumorut, alde magyar ember s-au plictisit de subdezvoltarea de la noi şi s-au dus să jefuiască prin locuri mai civilizate. 50 de ani au fost groaza continentului, făcându-şi mendrele prin Germania, Franţa şi Italia. Până în 955, când, la Lechfeld, regele Otto (viitorul împărat Otto I al Imperiului Romano-German) i-a tocat gospodăreşte (treabă nemţească, de!) şi i-a silit să-şi pună pofta-n cui, pe viitor, de turism fără viză. Rămaşi fără spaţiu de manevră în Occident, ungurii s-au întors la dragostea dintâi şi au ocupat Transilvania (ar fi ocupat ei şi restul, dacă nu-i oprea marea invazie tătară din 1241; dar asta deja e altă poveste). Între timp s-au catolicizat şi s-au civilizat (mai mult decât vecinii lor valahi). Şi aşa au trecut 1000 de ani cu bune şi mai ales cu rele. Până la un 1 Decembrie 1918.
Azi ar trebui, totuşi, să trecem peste lucrurile astea. Ce mai contează cine a fost primul, în afară de domeniul ştiinţific? La urma urmei, trăim într-o ţară democratică, membră a UE, care asigură drepturi egale pentru toţi cetăţenii. Inscripţii, învăţământ, administraţie în limba maternă, chiar autonomie teritorială sunt chestii, ce se găsesc prin toată Europa civilizată. Şi nu am auzit pe italieni că vor Nisa înapoi de la francezi sau pe belgieni temându-se că Franţa vrea să le fure teritoriile valone. Nici catalunezii nu vor independenţa de Spania. Sau scoţienii de UK. Apropos, în ciuda logoreei, nu cred că secuii vor cu adevărat autonomia în HarCov. Acolo e o zonă săracă, iar autonomia teritorială va însemna lipsa fondurilor suplimentare de la bugetul central; în 5 ani vor ajunge mai rău ca în Somalia. Geopolitic, suntem şi noi şi Ungaria ţări membre UE şi NATO. Avem nişte tratate care ne obligă. Americanii au băgat, în anii '50, Turcia şi Grecia în NATO tocmai ca să evite izbucnirea unui război între ele. E mai probabilă, într-un viitor previzibil, unirea cu Basarabia decât cedarea Ardealului. Au şi ungurii vadimii lor, dar Ungaria Mare e doar o fantezie. Nu o vor cu adevărat. Ce să facă cu o ţară, în care maghiarii vor forma doar o treime din populaţie. Într-o Europă a democraţiilor vor ajunge să fie guvernaţi de români, slovaci şi sârbi.
Am stat destul de mult prin Ardeal şi am vorbit cu mulţi românaşi pe tema asta. Cam toţi aveau o problemă cu ungurii şi o părere proastă despre ei. Evident, în afara celor care le erau vecini, prieteni sau rude. În decembrie '89 românii şi ungurii au ieşit să înfrunte gloanţele împreună. Iar ultimii 20 de ani au însemnat mult mai mult cooperare decât conflict. Prin urmare, de ce ţinem neapărat să demonstrăm lumii civilizate că la nivel de mentalitate nu am depăşit stadiul de neanderthal?
Acu' o vreme umbla un banc pe tema cine a fost primul. Cică, era un războinic mare, Arpad. Şi a hotărât el să-şi caute o ţară nouă. Şi a încălecat Arpad şi a mers până a dat peste un râu mare, Donul. Aici i-a plăcut ţara, dar a văzut că era locuită. Aşa că a descălecat, s-a dezbrăcat, a făcut o baie şi a mers mai departe. Până a ajuns la un alt râu mare, Nipru. Şi ţara asta i-a plăcut, dar şi pe asta a găsit-o gata populată. Deci, a descălecat, s-a dezbrăcat, a făcut o baie şi a plecat mai departe. Până a ajuns la un alt râu mare, Mureş. Ţara era şi mai frumoasă şi mai bogată şi mai ales nepopulată. Aşa că Arpad a decis să se stabilească aici. A descălecat, s-a dezbrăcat şi s-a îmbăiat. Iar, când a ieşit din apă, nice haine, nice cal.
PS: Înţeleg, după sute de ani de suferinţe, că românii ardeleni încă au o problemă cu ungurii. Dar nu înţeleg (şi nici nu le recunosc acest drept) de ce românii din Regat au acestă problemă. Problema lor reală e mai degrabă la scufiţă.
PS2: Da, recunosc, îmi plac ungurii (ardelenii, în general), sunt tipi ok. Şi am avut şi prietenă unguroaică. De două ori. Sunt un vândut, un trădător de Neam şi Ţară.

Astă seară revizuim în familie

2010-03-17T17:15:00.032+02:00

De câtva timp e bai mare cu revizuirea asta a Constituţiei. Adică, a chestiei aleia, zi-i să-i zic. Legea supremă, bre, aşa că-mi stătea pe limbă. Ceea ce nu e chiar aşa de rău. Altora le stă pe creier. Sigur că mititica de ea a fost făcută (varză, de altfel), doar pentru a mai bifa ceva. Sigur că, după ce că este tare costelivă, o mai şi încalcă toţi, cum o prind. Acum, mai vor s-o şi revizuiască.
În toamnă, când cu alegerile, pentru că era în pericol să rămâie fără coledzi (care va să zică, mă-nţeledzi matale), marinerul a aruncat o momeală electorală pe piaţă. A organizat un referendum pentru revizuirea Constituţiei. Pe două direcţii, reducerea numărului de parlamentari şi trecerea la un parlament unicameral. Românaşul nostru, în majoritate cretinuţ şi total lipsit de cultură politică a dat fuga, să-l ajute pe băse în lupta cu mogulii. Cretinuţ şi total lipsit de cultură pentru că el credea, fraierul, că dacă votează boborul "da", gata, se şi aplică. Nu s-a obosit nimeni să-i explice (şi nici el nu s-a interesat) că revizuirea asta va trebui votată fix de parlamentul ală, de-l vroia el ciopârţit. Şi cretinuţ şi total lipsit de cultură pentru că nu a gândit ceva pe termen lung. De fapt, nu a gândit. Deloc. Doar a înghiţit cu cârlig şi mal cu tot lait-motivul că parlamentul papă banii ţării în cheltuieli stupide. Ceea ce nu-i decât parţial adevărat. Sunt alte zone, care înghit bugetul năvalnic. Dar preşul nu le-a arătat cu deştul, că doar nu era să se războiască cu afaceriştii de casă ai PDL sau cu şefii pedelişti ai diverselor companii autonome de stat, contribuitori generoşi la teşchereaua partidului.
Normal că sunt cam mulţi parlamentari. Avem, de exemplu, 137 de senatori la 22 milioane (declarate oficial) populaţie. SUA au 100, câte 2 de fiecare stat, la peste 300 milioane populaţie. Am putea să-i mai rărim. Dar nu sunt de acord cu parlamentul unicameral. Nu la noi. În UE majoritatea ţărilor au parlamente bicamerale. Dar sunt şi unele cu parlamente monocamerale. Gen Bulgaria, Cipru, balticii, Grecia, dar şi ţări civilizate precum Danemarca, Finlanda şi Suedia. La noi, eu nu aş adopa acest sistem. Lăsând la o parte tradiţia bicameralismului (din 1864), ar fi şi o piedică în calea unui potenţial Hugo Chavez de Dâmboviţa. Da, domnule Băsescu, fix la matale mă gândesc. Plus că s-ar putea rezolva şi problema cu sistemul de vot. Ar putea fi aplicată soluţia germană, cea care combină votul uninominal cu cel pe liste. Cea mai bună, în opinia mea căci pot fi susţinătorul unui partid, dar candidatul lor în colegiul meu să nu-mi placă. Asta era soluţia propusă de Prodemocraţia pentru alegerile de anul trecut, dar partidele au avut grijă s-o masacreze prin lege. Aşa că un oarecare crin (dar şi mulţi alţii) s-a putut califica în parlament de pe locul trei, în defavoarea primului la nr. de voturi primite. Şi atunci... Lăsăm votul pe listă la Cameră. Reducem Senatul la 46 de membri (câte unul de fiecare judeţ şi fiecare sector al capitalei) şi-i alegem uninominal curat, în două tururi de scrutin, ca la primari.
Mai sunt şi alte probleme în discuţie. Preşedintele să fie ales de bizonul mioritic sau de parlament? Să primească mai multă putere, sau dimpotrivă? Că noi nu suntem nicio o republică prezidenţială, nici una parlamentară, ci o struţo-cămilă. Să introducem obligativitatea votului? În UE, Grecia, Cipru, Belgia şi Luxemburg au aşa ceva, sub pedeapsa unei amenzi destul de mari, dacă nu te duci să votezi. Eu, ca liberal în ideologie, prefer să consider votul o afacere individuală şi un drept câştigat, nu o obligaţie. Dar, pe de altă parte, aşa poate vor merge la vot şi alţii, în afară de sărăntocii nespălaţi şi analfabeţi, care sunt cumpăraţi cu un chil de ulei şi cinci de cartofi. Şi poate sunt şi politicienii mai atenţi cu minciunile electorale.
Doar că teamă mi-e cum că tema asta cu revizuirea Constituţiei nu-i decât cel mai nou episod din războiul dintre opoziţie şi putere. Şi iar mi-e teamă că nu ne vom putea desprinde de vorbele nemuritorului nenea Iancu: "Să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica. Ori să nu se revizuiască, primesc! Dar, atunci, să se schimbe, pe ici pe colo, şi anume în punctele esenţiale."
PS: Din punctul meu de vedere, România va avea o constituţie bună, atunci când la articolul unu va fixa ca formă de guvernământ monarhia constituţională.
Am zis!

Nu sunt fan

2010-03-16T17:32:00.009+02:00

O fi moda, o fi genetica, nu ştiu. Însă, pe cât se pare, toată lumea e fan ceva. Mai tot poporul are câte ceva, pe care îl preferă mult dincolo de orice altceva, pentru care ar face orice şi ar merge oriunde să-l obţină. Eu, nu.
De exemplu.
Tot românul se pricepe la fotbal, zice o vorbă mai veche. Sau, măcar, tot bărbatul român. Eu, nu, deşi sunt ambele. Ştiu în mare care-s echipele, cunosc vag starea clasamentului, pot plasa vreo câţiva jucători şi antrenori. Tot la nivelul vag, ţin cu Dinamo (da, da, bine, şi eu pe voi!). Dacă se dă fotbal la tv, dau şi eu pe alt program.
Toată lumea are o mâncare favorită. Eu am multe. Pot, oricând, renunţa la una în favoarea alteia. Îmi place "House", dar pot trece multe zile de când fac rost de ultimul episod şi până îl urmăresc. Îmi place foarte mult să citesc. Citesc în fiecare zi. Nu am nicio străbatere să mă opresc în mijlocul celui mai palpitant paragraf, dacă mi-am adus aminte că trebuie să fac altceva.
Îmi place muzica, dar o ascult doar ca fundal sonor, în timp ce am alte îndeletniciri. Rareori am stat să ascult o piesă pentru ea însăşi. Sau să urmăresc un videoclip. Ca gusturi, sunt "roacker". Dar nu port negru, nu am plete, lanţuri, tricouri cu trupe. Mă rog, recuzita unui fan adevărat. Nu cunosc decât în linii mari componenţa trupelor, istoricul, discografia. Rar ştiu cuvintele vreunei piese. În iunie, "the big four" vin în România. Şi o să merg neapărat la concert. Pentru că este în Bucureşti. Dacă era la Cluj, de exemplu, m-aş fi mulţumit să dau din umeri.
Şi, da, îmi place istoria. Anumite epoci sau subiecte în particular, dar ISTORIA în general. Cărţi, muzee, canale tv gen NG, Discovery, History. Şi, da, pot, dacă eu consider că este cazul, să amân satisfacerea chiar şi acestei mari pasiuni. Chit că s-a dovedit mult mai fidelă, stabilă şi meritorie, decât altele.
Şi lista ar putea continua, până s-ar strânge de un tratat în 5 volume.
Una peste alta, e complicat să fii fan. Sau scump. Sau incomod. Nu cred că există ceva, pentru care să fac eforturi extraordinare, pentru a-l avea. Mai degrabă sunt lucruri, pentru care aş face eforturi extraordinare, pentru a nu le îndura. Căci, dacă nu sunt chestii, pe care să le plac până la cer şi înapoi, sunt altele, pe care le detest cu înverşunare. Prostia şi incultura (alea native, altfel toţi mai călcăm pe bec), trădarea şi trădătorii, manelele, nedreptatea de orice fel, ciorba de burtă, nunţile (dar mă duc la cele ale prietenilor), cluburile de fitze şi fauna lor, etc. Da, şi ar mai fi doi nemernici a căror moarte, chiar dacă nu o doresc neapărat, nici nu m-ar aduce în pragul depresiei. Ba, dimpotrivă. Aşa, şi dacă suntem în post, ce? Ăl de Sus să mă mai scutească. De vreun an jumate, nu prea mai sunt eu mare fan nici de-al Lui.

Reparaţie morală

2010-03-10T17:07:00.021+02:00

Se întâmplă să folosim, din când în când (eu însumi în ultima postare chiar) termenul de "agarici", cu sensul de: om de nimic, lăudăros pe degeaba, nea-caisă, om care nu a confirmat, etc. Din păcate, mulţi nu realizează ce spun. Ruşine mie, că ştiu şi tot îl mai folosesc.
Pentru că...
Pilotul de vânătoare Horia Agarici a fost unul dintre primii eroi români din Al Doilea Război Mondial. În iunie 1941 era locotenent şi comanda escadrila 53 vânătoare de la Mamaia, dotată cu avioane Hawker Hurricane de producţie britanică. În ziua de 23 iunie, escadrila a plecat într-o misiune deasupra liniilor sovietice, însă Agarici a trebuit să se întoarcă din drum din cauza unor defecţiuni la rezervoarele de combustibil şi la sistemul de alimentare al motorului. La scurt timp, dinspre mare au apărut 6 bombardiere ruseşti, care aveau ca ţintă Constanţa. Cu avionul defect şi fără niciun alt aparat de sprijin, Agarici a decolat şi a reuşit să doboare două dintre bombardiere, să-l avarieze pe al treilea (doborât apoi de artilerie) şi să le pună pe fugă pe celelalte. În mod remarcabil, a reuşit asta având parbrizul parţial acoperit cu benzină. Fapta i-a adus supranumele de "Salvatorul Constanţei" şi un cântec devenit şlagăr la mare modă în 1941, pe versuri de Păstorel Teodoreanu şi muzică de Gherase Dendrino ("A plecat la vânătoare Agarici / A plecat să vâneze bolşevici..."). Legenda spune că a fost compus în cadrul unui chef monstru dat în cinstea tânărului locotenent de către primăria Constanţei, noaptea următoare atacului rusesc. În plan militar, reuşita sa i-a adus gradul de căpitan, precum şi o serie de decoraţii: Virtutea Aeronautică, Coroana României şi Crucea de Fier (ultima din partea aliatului german).
Toate acestea i-au adus şi multă faimă, dar şi un rol important în aparatul de propagandă militară, devenind un "exponat" de top. Apoi, brusc, deşi doborâse încă două avioane, este transferat la Uzinele I.A.R. de la Braşov şi scos total din "prime time". S-au făcut multe supoziţii asupra motivelor. Că ar fi fost invidia colegilor şi superiorilor, care-l considerau un pilot norocos, dar mediocru. Că nu prea avea "faţă" de erou. Clar, el era genul trist, melancolic, tăcut, retras şi poet. Chestii care nu prea cadrau cu imaginea de macho, pe care toate aviaţiile militare, din toate timpurile şi din toate ţările o vor pentru piloţii lor. De altfel, se pare că însuşi eroul nostru era destul de agasat de publicitatea, care i se făcea.
Ci ori de una, ori de alta (cum zice cronicarul) el şi-a petrecut următorii aproape trei ani făcând muncă de birou şi fiind pilot de încercare pentru avioanele I.A.R. 80/81 (unul dintre cele mai bune aparate de vânătoare ale momentului, şi el pe nedrept uitat azi). În acest timp, colegii săi de generaţie deveneau aşi cu zeci de victorii la activ. Unii zic că această afacere a dus la naşterea termenului de "agarici" cu sensul sale peiorativ.
Că nu era un pilot mediocru a dovedit în 1944, când a fost reinstituit ca pilot activ, pe fondul lipsei de piloţi datorată pierderilor de pe front. În scurtă vreme (zburând pe I.A.R. 80/81) a reuşit să mai doboare un avion sovietic, apoi un bombardier american B 24 Liberator. După care, a dispărut din nou din peisaj.
După război, regimul comunist nu putea să accepte un luptător de pe frontul anti-sovietic în serviciul activ. Aşa că, în 1955, decoraţiile i-au fost retrase, iar el a fost degradat la rangul de simplu soldat şi dat afară din aviaţie. De asemenea, regimul a făcut tot ce s-a putut pentru a-l discredita (ca pe mulţi alţii), mergând până la negarea victoriilor sale, trimiterea sa la munca de jos, refuzarea publicării poeziilor lui Agarici şi chiar lansarea de diverse zvonuri murdare. Alţii zic că de acum a început să fie folosit "agarici", ca o răzbunare a comuniştilor.
A fost reabilitat, cu returnarea gradului şi a decoraţiilor, peste 10 ani. Pilotul erou a murit în 1982 şi este, în prezent, înmormântat la Constanţa. Oraşul pe care l-a salvat şi unde a intrat în legendă.

Cu o floare nu se face primăvară sau Who the fuck is Crin?

2010-03-07T11:23:00.016+02:00

Ca să nu vă las prea mult timp nelămuriţi, o să încep cu concluzia. Crin Antonescu este un agarici. Un nimeni, un om politic de anvergura lui Stan şi Bran. Pe termen lung, va fi groparul celui mai vechi partid din România.
Aşa, ca persoană publică, a început să fie cunoscut, în timpul guvernării CDR-iste, din 1996-2000. Cunoscut, pe atunci, ca un ţuţer şi cărător de servietă al lui Mircea Ionescu-Quintus, a fost numit ministru al tineretului, unul din posturile guvernamentale fără prea mare importanţă. Era un tip tânăr, spălăcit, cu părul lung. Nu avea nici măcar prestanţă, ca să nu mai vorbim de carismă. Cât a stat pe acolo, nu a reuşit să facă mare brânză. Nici în bine, nici în rău. Motivul principal, pentru care acum se dă mare moralist şi pentru care chiar nu se există vreo chestie mai serioasă de corupţie, să i-o arunci în spinare, se datorează lipsei sale de vizibilitate şi de "cojones". Ce afaceri dubioase au fost făcute atunci la ministerul său, au fost făcute de alţii, peste capul lui.
Postura asta de om invizibil l-a ajutat şi după 2000, când a început să avanseze în interiorul partidului. Care să fie motivul să i te opui sau să nu-l alegi, doar nu-i poţi reproşa nimic rău, nu? Plus că a ştiut să sară repede în barca şefului.
Cât a fost unul dintre vicepreşedinţi, sub Tăriceanu, a ţipat pe toate posturile împotriva alianţei cu PDL. La atât s-a limitat activitatea sa. Prin Parlament nu da cu lunile, nu i s-a văzut numele pe nicio iniţiativă legislativă, nu a avut cam nicio luare de cuvânt. Şi să nu credeţi că la partid a fost mai activ.
Ca preşedinte, opoziţia la PDL şi Băsescu a fost singurul lui program politic (Ca să fim bine înţeleşi, nu o face din motive politice, are motive personale, din perioada de când era coleg în guvern cu marinarul şi au avut ei niscaiva contre. De atunci, îl urăşte). Din cauza asta, în campania de la alegerile prezidenţiale, din 2009, şi-a pus partidul la dispoziţia PSD-ului şi s-a făcut principala portavoce a lui Mircea Geoană, slujindu-l chiar mai bine decât mulţi membri marcanţi ai social democraţilor. Cu toate acestea, a luat 20% din voturi. Nu pentru prestaţia lui. Nici din cauza opoziţiei faţă de Băse sau a apropierii de Geonelu', ci în pofida lor. Pur şi simplu a fost votat de acei oameni, care se săturaseră de ambii cei mai sus numiţi. Chestie pe care nu a fost destul de deştept s-o priceapă.
Acum, a preluat o şmecherie introdusă de Stolojan, aia cu alegeri în partid pe liste (sau "pe bază de echipe", ca să folosim termenul coafat). Care vot pe liste este o practică socialistă, nicidecum liberală. Căci liberalismul e acel curent, care pune, mai presus de orice, accent pe individualism şi liberă iniţiativă. Acţiunile la grămadă, în echipă, "toţi pentru unul..." sunt chestii de stânga. Şi aici venim la o altă realitate tristă. Preşedintele PNL, partid de dreapta prin definiţie, e un om de stânga. Şi nu mă refer la struţo-cămila de "social-liberalism", inventată de unii, pentru a împăca liberalismul cu social democraţia. Nu, el pare pur şi simplu a fi de stânga-stânga.
Sau, poate, doar pare. Căci, cu politica anti Băsescu drept singură tactică politică şi unic punct din program, tare începe să pară că Antonescu doar şi-a găsit pe altcineva, căruia să-i care servieta. Mă refer la Dinu Patriciu. Care, la rândul lui, are motive personale să-l urască pe Băse. Şi care, cu sprijinul lui Crin, încearcă să facă din PNL moşia personală pentru jocurile lui politice şi economice.
Faptul că a fost reales cu scor mare spune un singur lucru. Ca şi Geoană este sprijinit de mulţi dintre baronii partidului, pentru că el personal este un om slab, un lider incapabil să se impună în partid. Are, deci, nevoie de ei să-şi impună hotărârile la nivel local. Şi pentru asta le dă mână liberă. Ceea ce nu au prea pupat, cât a fost Tăriceanu preşedintele partidului.
Crin Antonescu este un slab om politic, mânat doar de propriile interese meschine şi controlat de un "mogul". Şi va reuşi sigur să impună un singur partid politic în dreapta românească, după cum se laudă. Dar ăla nu va fi PNL-ul.
N.B.: Sunt liberal. Din convingere faţă de ideologia liberală, în general, dar şi pentru că sunt convins că PNL este singurul partid din România, care respectă cât de cât ideologia sa. Şi deoarece cred că guvernarea Tăriceanu (care a fost şi cel mai bun preşedinte al PNL) a fost cea mai performantă, în ultimii 20 de ani. La fel, consider că Boc este cel mai slab prim ministru al României. Consider că Boc este doar o paiaţă în mâinile lui Băsescu, Blaga, Videanu, Berceanu & Co. Consider că PDL este o entitate artificială, unealta marinarului, fără de care s-ar desfiinţa. Detest modul în care PDL îşi arendează ţara, aproape ca în zilele lui Năstase, şi sunt de acord cu cei care denunţă faptul. Dar... Eu, ca "civil", îmi permit să spun că nu voi vota niciodată cu careva, pentru că-l detest personal. Tu, ca preşedinte de partid, nu poţi să manevrezi o întreagă maşinărie după hachiţele tale. Maniu spunea, odată, că a fi om politic înseamnă a fi pregătit ca, la nevoie, să înghiţi în fiecare dimineaţă o broască râioasă. Dacă îţi place mai mult cafeaua, rămâi simplu particular.
Au fost, cândva, nişte Brătieni...

Etape

2010-03-02T06:34:00.004+02:00

Care sunt cele trei etape, pe care le parcurge o relaţie de cuplu?
Amor.
Umor.
Omor.
Nu neapărat în ordinea asta.

Tradiţii I. Mărţişoarele în capitalism.

2010-02-28T00:16:00.013+02:00

Dăruitul de mărţişoare e un obicei, care vine din străfundurile istoriei şi înţelepciunii acestui minunat popor, din care facem parte, eu şi tu. Zilioane de specialişti în tradiţii, folclor şi etnografie au produs tone de literatură, care nu au adus prea multe lămuriri. În plus, sunt şi cam plictisitoare. Pe cât se pare, e un obicei legat de venirea primăverii şi înnoirea anului, dar şi de Dragobete. Roşu, zic specialiştii, ar semnifica fertilitatea, vigoarea, pe când albul - evident - este simbolul purităţii. Şi cine suntem noi să-i contrazicem? Ştim doar că se practică la 1 martie, că flăcăii obişnuiau să-l ofere, fiecare acelei fete, pe care o plăcea el (sunt unele zone ale gurii de rai, unde fenomenul se manifestă viţăvercea, în sensul că fetele sunt cele care oferă).
Deci, în trecutele timpuri, când viaţa era mai simplă, fără stres şi în armonie cu natura (dar şi fără apă curentă, electricitate, medicamente, etc) fiecare flăcău neînsurat (sau fată nemăritată) dăruia câte UN SINGUR mărţişor cuiva, despre care credea, în mod naiv, c-o să-l (s-o) iubească, până la sfârşitul timpului.
Această specie a fleţilor, care caută disperaţi pe cineva, care să le calce în picioare visele lor cretinuţe despre fericire, nu a intrat în extincţie, precum dinozaurii. Ba chiar a prosperat. S-a schimbat însă tipul de societate. Capitalismul ne-o fi adus apă curentă, electricitate, medicamente, dar şi goana după profit. Ce mare câştig, dacă tu cumperi un mărţişor pentru iubită? Ca să nu mai vorbim că sunt şi oameni mai deştepţi, care se feresc să deţină aşa ceva.Ce-i drept, sunt alţii şi mai deştepţi, care au mai multe, deci situaţia pare a se echilibra. Dar tot nu se câştigă prea mult. Drept urmare, am fost educaţi că trebuie să oferim mărţişoare tuturor femeilor, care înseamnă ceva pentru noi: mame, bunici, surori, mătuşi, fiice, după caz. Apoi, s-a adăugat o nouă categorie, prietenele (în sens de amice, nu de iubite). Şi că şi femeile îşi pot oferi reciproc. Până aici observăm deja că semnificaţia originară a tradiţiei s-a pierdut invers proporţional cu câştigurile comercianţilor. Iar capitalismul a mers mai departe. Poate ai un loc de muncă plin de prezenţe feminine. Trebuie să le dai şi lor. Inclusiv celor care îţi displac, altfel eşti etichetat drept nesimţit. Şi Everestul se va fi erodat cu mult înainte ca o femeie să fi uitat un asemenea afront.
Începutul lui martie (că mai e şi 8, nu era de ajuns o singură zi) e o perioadă costisitoare pentru un bărbat. Şi foarte stresantă. Să oferi un mărţişor nu e de ajuns să te facă scăpat. Nici vorbă. Fiecare femeie va observa cu ochi deosebit de critic toată afacerea şi să te ferească Ăl de Sus să ajungă la părerea că mărţişorul ei nu e chiar frumos. Sau, incomparabil mai rău, că este mai urât decât al alteia (eventual, decât al Aceleia, ştii tu care, nu are rost să negi). Să vezi atunci bosumflări şi bârfe.
Şi eu? Ei bine, am cumpărat o roabă de mărţişoare. Nu din cele de duzină, deci s-a lăsat cu oftat în buzunare. Dar am femei în familie şi prietene apropiate, cărora le voi oferi cu drag. Şi voi oferi multor colege, din obligaţie, ca să pot oferi câtorva, din plăcere. Căci tradiţiile trebuie să se adapteze şi ele societăţii de consum, chiar dacă rămân doar nişte forme fără fond.

Despre fidelitate

2010-02-23T18:26:00.016+02:00

Trebuie să încep prin a mărturisi că am previzionat cu delicii reacţiile adverse, pe care le va stârni acest articol.
Acum, ce înseamnă să fii fidel? Sunt tot felul de fidelităţi. Poţi să fii fidel unui local, unui tip de îngheţată, unei staţiuni la mare, etc. În sensul de a le consuma / frecventa / etc în mod constant, în defavoarea altora. Eventual chiar dacă, în timp, savoarea lor începe să decadă. Marinşii yankei au ca deviză "Semper fi!". Animalele pot fi şi ele fidele. Despre câini se spune (greşit, de altfel, credeţi-mă. ei sunt mai deştepţi decât noi în privinţa asta) că ling mâna, care-i loveşte. Am o amică, care face pe dracu-n patru să ia o anumită marcă de nisip pentru pisici, altfel mâţa ei preferă să pleznească decât să-şi ridice coada pe un produs sub demnitatea sa.
Dar... Când vorbim despre fidelitate, automat ne gândim toţi la chestiile legate de cuplu şi amor. Şi, ca să fiu mai exact, ne gândim într-un mod foarte greşit. Ceea ce ne apare în minte este doar o imagine artificială, subprodus al Hollywood-ului şi gen. Mai bine citiţi ceva poezie, o să vedeţi că majoritatea poeţilor spun foarte clar cum se termină o astfel de poveste. Cum? Rău. De ce? Din cauza fidelităţii.
Din acest pdv, populaţia planetei este împărţită în două. Mai întâi sunt visătorii, îndrăgostiţii prin excelenţă, fideli şi gata de sacrificiu. Nefericiţii! Din păcate pentru ei, nu formează mai mult de o treime - şi aici mă tem că am exagerat. În plus. De aia şansa de a întâlni unul ca ei e foarte redusă. Mai degrabă vor da peste careva din a doua categorie: curve nenorocite, respectiv porci odioşi Prin curve şi porci nu mă refer la cei care-şi asumă faptele. Aceştia sunt vizibili, dacă ai minte, te poţi feri de ei. Eu am, evident, un cui împotriva celor, care se dau mieluşei înveliţi în blană cenuşie. Ei nu iubesc (deşi, aşa, pe termen scurt, parcă-parcă experimentează un fel de surogat), înşeală, mint, profită, exploatează, etc, dar numai după ce îţi promit paradisul. Evident, nu ştiu ce e aia fidelitate. Egoişti, trec mai departe fără prea mari griji.
Aţi ajuns până aici şi aveţi impresia că, fiind din prima categorie, totul e rozaliu, iar eu sunt pe lângă drum? Hai, nu zău! Nu mă înnebuni! Deci tu nu ţi-ai furat-o niciodată. Sigur? Dacă da, ai trei posibilităţi: Faci parte dintr-o categorie foarte rară statistic; nu s-a întâmplat încă, mai dă-i timp; nu ai aflat încă. Sau poate doar crezi că eşti din prima categorie. Mai gândeşte-te.
Dacă nu ai chemarea suferinţei, nu te lega de nimeni şi nimic. Bucură-te de tot ce se poate, fără să faci promisiuni şi jurăminte eterne, apoi pleacă. Înainte să se strice treaba. Inima e doar un muşchi mare şi prost. Ar fi cazul să te iei după creier. Dacă vrei să fii fidel, fii fidel ţie. Dacă te râcâie nevoia presantă de a fi fidel şi altora, nu uita că ai părinţi, fraţi şi, la rigoare, prieteni. Tot restul nu merită decât o prezumţie de vinovăţie: vinovat până la proba contrarie, suspect întotdeauna.
Cam atât cu teoria. Nasol că practica ne (şi mă) omoară.
Acum, aştept ca, într-o manieră ordonată, să vă repeziţi şi să mă tocaţi cât mai mărunt.

Jurnal de călătorie

2010-02-15T17:51:00.148+02:00

Capitolul 4. Să ne închinăm la Înalta Poartă.

Prin septembrie 2009, fu rândul Turciei să fie călcată în picioare (respectiv sub roţi, că am mers cu maşinile). Nu am văzut decât partea europeană cu două oraşe: Adrianopol în trecere şi Constantinopol (sau, pre limba închinătorilor lui Allah, Edirne şi Istanbul) dar a fost suficient pentru ca să devenim depresivi. Nu ştiu dacă restul ţării arată la fel, dar ce am văzut nu vom atinge noi ca grad de civilizaţie nici în 50 de ani. Necum să ne mai comparăm cu ceva UE. Totul era curat, nimic în ruine (în afară de chestiile istorice, sigur), nimeni nu şi-a bătut joc de moştenirea culturală şi istorică, autostrăzi pe 6 benzi şi şosele ca-n palmă, politeţe şi voie bună. Constantinopolul este un oraş imens. Cred că am mers cam o oră pe autostrada, care îl taie în două, înainte de a ajunge în oraşul vechi. Cazarea a fost la un hostel situat în districtul turistic, de la care, în câteva minute pe jos, ajungeai la palatul sultanal, la Sfânta Sofia, la Moscheea Albastră şi la zidul oraşului basileilor, dar şi în alte câteva puncte de interes turistic. Camera de 6, cu baie şi mic dejun inclus, ne-a dus la vreo 11 euro de căciulă per noapte. Oraşul este foarte curat. Nu am văzut ceva gunoaie decât seara, prin locuri mai dosnice, în afara rutelor turistice. Toalete publice peste tot locul, în special la moscheei, dar nu numai; acces gratis sau cu plată, dar nu mai mult de o liră turcească, adică jumătate de euro. Verdeaţă, aer curat, parcuri puse la punct, civilizaţie, ce mai. Nu tu cerşetori, nu tu câini vagabonzi. În schimb, pisici. O groază de pisici peste tot locul. Dar nu din cele vagaboande, zdrenţuite. Grase, frumoase, bine întreţinute. Am înţeles că sunt îngrijite pe spezele moscheeilor şi al municipalităţii. Transportul în comun este extrem de curat şi civilizat. Costă o liră jumate călătoria, indiferent de mijloc: tramvai, autobuz, metrou, ferryboat peste Bosfor (dacă tot ajungi până aici, e păcat să nu pui piciorul şi în Asia niţel). Nu au bilete, ci fise cum aveam noi pe vremuri la metrou. Nici controlori, ci bodyguarzi în staţii. Oricum, nimeni nu încerca să şunteze sistemul. Chestie: deasupra oraşului vezi zeci de catarge imense cu drapelul naţional şi prin toate colţurile sunt afişate citate din alde Kemal Paşa, zis şi Ataturk ("părintele turcilor"), fondatorul statului turc laic şi modern, pentru care purtătorii de fes (da, încă mai poartă) au un respect fanatic. Apropos de curăţenie, noaptea am văzut zeci de bărci şi şalupe cu motor, care păreau că pescuiesc cu nişte plase. Asta şi făceau. La lumina reflectoarelor pescuiau gunoaiele din Bosfor. Dâmboviţa noastră..., dar să lăsăm. Oamenii sunt civilizaţi, politicoşi şi, când te aud vorbind româneşte, inevitabil te acostează cu fraza: "Rumânia? Hagi!" Ştiu cum să-ţi vândă marfa şi să te facă să nu-ţi pară rău după bani. De exemplu, la localuri te atrag cu ceai şi antreuri gratis, apoi te tratează ca pe rude. Într-un loc, pentru că cele 6 lire li s-a părut un bacşiş (culmea, cuvânt turcesc, dar ei nu-l prea practică) mare, au insistat să ne aşezăm la loc şi să mai servim un ceai cu nişte fursecuri. Apropos, la ei ceai înseamnă CEAI. Verde, negru, dar din planta numită ceai. Cred că am văzut undeva şi de mentă. În niciun caz din fructe de pădure sau alte idioţenii snoabe ca pe la noi. Nu prea vezi ciocolată. Evident, nici porc sau alcooale. Decât în localurile din districtul turistic, unde sunt scumpe (un pahar de bere Efes - 3/4 euro). La data respectivă erau destul de turtiţi pentru că, de puţină vreme, se interzisese fumatul în spaţii publice, iar vorba aia cu fumezi ca un turc este chiar adevărată. Dulciuri tradiţionale, orientale, geniale la gust, găseşti. Cofetării europene, ciuciu. Pofta-n cui de savarine, amandine şi compania. De mâncat, e mai bine să practici în afara districtului turistic. Pe străduţe laterale găseşti mici localuri, unde mănâncă turcul de rând. Mâncarea e foarte bună, servirea ireproşabilă, porţii medii, preţuri mici. Patronul, când va afla că sunteţi străin, va superviza personal servirea şi vă va vorbi despre câte-n lună şi-n stele. În general, vă va arăta că sunteţi cei mai importanţi oaspeţi, care i-au călcat vreodată pragul. Atenţie mare. Cum italienii nu ştiu să facă pizza sau spaghetti, turcii sunt nişte verze totale la shaorma şi kebap. Preţurile prin oraş sunt destul de mici şi negociabile. Se poate negocia cam orice. Excepţie face (spre marea noastră dezamăgire) tocmai bazarul, unde, după ce că preţurile sunt mai mari simţitor faţă de cele practicate în stradă pentru aceleaşi obiecte, nici nu sunt negociabile. Asta se datorează turiştilor occidentali tembeli, care n-au auzit de obiceiul oriental al negocierii şi dau cât li se cere. De asemenea, Topkapî, palatul sultanal, ni s-a părut cam mult la 10 euro. Şi asta fără harem pentru care se cereau alţi 5 euro. La urma urmei, nici nu este vreun palat mai răsărit, ci o construcţie modestă, cu un singur nivel înconjurată de un parc frumos, în care se mai aflau tot felul de chioşcuri şi pavilioane. Constantinopolul e plin de locuri de văzut. Se găsesc în orice ghid al oraşului. În afară de cele istorice, de bifat plimbarea cu vaporul pe Bosfor şi Marmara, lenevitul pe iarbă în campusul universitar, precum şi o plimbare pe Istiklal Caddesi, strada principală din vechiul cartier genovez Pera. Are vreo 2 kilometri şi se spune că, în week end, este străbătută de două milioane de oameni, fiind locul de întâlnire al tuturor turcaleţilor din regiune. Moscheeile sunt deosebite. Răcoroase, cu covore groase, în care se îngroapă piciorul, îţi dau un sentiment de linişte şi pace. Sentiment, care poate fi şi greşit, altfel nu ar avea fiecare poliţaiul ei. Evident, nu se intră încălţat. Evident, sunt bine organizaţi şi au locuri speciale şi pungi pentru încălţări, precum şi batice sau alte acoperitoare de cap pentru femei. Am participat la mai multe servicii religioase (da, dacă ceri, ţi se dă voie să asişti discret dintr-un colţ, fără să faci zgomot sau să înregistrezi video şi / sau sonor). Sunt scurte, maxim 25 de minute, şi este interesant cum se roagă unul lângă altul omul de afaceri la costum armani, muncitorul în salopetă şi hippiotul plin de cercei şi cu jeanşii rupţi. Şi că veni vorba de moscheei, mama lor rămâne tot Sfânta Sofia, fostă biserică bizantină, ridicată de Justinian I prin sec. VI, transformată de Mehmet II (da, ăla cu Ştefan, Iancu şi Vlad) în moscheeie, acum fiind muzeu. Are 1400 de ani, dar osmanlâii nu au fost în stare să facă una mai mare sau mai frumoasă. O ultimă chestie: în Turcia, ca şi în Bulgaria, sâmbătă se face şcoală. Gata, ştiu, am scris mult. Dar nu am acoperit decât o părticică din ce ar fi de spus. Hai, acum, nişte poze.

Campusul universitar

Turnul Bayazid

Intrarea în campusul universitar (Complexul Bayazid)

Cisterna celor "1000 de coloane" (sus)

Moscheea Albastră-interior (sus şi jos)

Moscheea Albastră (interior)

Moscheea Albastră (sus şi jos)

Sfânta Sofia by night

Oraşul vechi (de la stânga la dreapta: Topkapî, Sfânta Sofia, Moscheea Albastră, Suleymaniye)

Bosforul văzut din Turnul Galata

Turnul Galata (construit de genovezi în 1348)

Istiklal Caddesi (sus şi jos)

Marele Bazar

Vechea intrare în Marele Bazar

Stradă în districtul turistic

Apeductul lui Valens

Mormântul lui Soliman Magnificul (sus)

Moscheea Suleymamiye

Topkapî

Topkapî (sus şi jos)

Înalta Poartă

Sfânta Sofia-interior (sus şi jos)

Sfânta Sofia

Mormântul lui Ahmet III (în faţă la Topkapî)

Adrianopol (sus şi jos)

Moscheea mare din Adrianopol

Ghici care

2010-02-12T19:12:00.012+02:00

Azi am fost la Administraţia financiară şi mi-am plătit darea pe casă.
Nu era o coadă imensă. Nu lipseau de pe toţi pereţii afişe mari cu informări şi anunţuri cât mai precise şi clare. Nu lipsea funcţionarul, care să-ţi dea toate îndrumările necesare. Nu erau deschise doar 2 ghişee din 3. Nu era la ghişee nicio funcţionară acră, nerăbdătoare şi nezâmbitoare. Nu erau înăuntru 30 de grade, astfel că oamenii, care veneau încotoşmănaţi de la frigul de afară, nu transpirau în draci şi nu se simţeau inconfortabil.
Sunt mândru şi bucuros că mi-am făcut datoria de cetăţean al unei capitale cu adevărat europene.
Ca şi anul trecut, banii mei vor fi folosiţi de autorităţi, care nu vor pregeta să facă totul, pentru ca lucrurile să meargă şnur. Nu vor trage mâţa de coadă la birou. Nu vor merge, pe banii mei, în excursii de studiu prin Emirate, Tailanda, Maroc, Brazilia, etc. Nu vor întârzia aberant de mult nicio lucrare. Nu vor încredinţa lucrări cu preţuri mult umflate unor firme alese fără licitaţie şi nici nu vor accepta lucrări slabe calitativ. Nu-şi vor lua gipane de neam prost. Nu vor fura un sfanţ din banul public. Nu vom muri, la vară, de cald în autobuze. Nu va apărea nicio sincopă în funcţionarea transportului în comun. Nu se vor exista blocaje în trafic. Nu vor exista străzi cu gropi, nici cerşetori, nici maidanezi. Nu vor fi luate prin surprindere de ploi şi ninsori. Nici un monument istoric, casă de patrimoniu, parc nu vor fi dărâmate / desfiinţate pentru a-şi trage vreun ghiolban cu ceafa groasă investiţii imobiliare nenecesare şi de o totală lipsă de gust. Nu se va plânge nimeni că iar au minţit cu nesimţire în campania electorală.
Un singur lucru e adevărat, din tot ce am scris mai sus. Ghici care!

Cu scut sau pe scut...

2010-02-05T19:46:00.020+02:00

România nostră cea de toate zilele e o ţară mică spre medie, lovită, destul de des, de către istorie. Dar, tot destul de des, istoria ne-a oferit varii oportunităţi de a ne face vizibili, de a ne atinge scopuri, de a obţine avantaje. Când am avut o clasă politică de elită, am reuşit să manevrăm. Gen 1859, 1866, 1877, 1918. Date destul de îndepărtate, din nefericire. Alte ori, am rămas cu buzele umflate şi am apelat la unul din sporturile naţionale de mare succes, aruncatul cu vina pe manevrele ostile ale unei / unor forţe străine. Aici cel mai aproape şi cel mai trist exemplu ţine de cam tot ce s-a întâmplat în primul deceniu post 1989.
Acum s-a ivit o nouă uriaşă oportunitate. Unchiul Sam ne vrea sub scut. De, mă, sub scutul antirachetă. Mai exact, ne-a cerut oficial să luăm parte la dezvoltarea proiectului şi să acceptăm amplasarea de rachete interceptoare pe minunata gură de rai. Sigur, ştim cu toţii, o mare putere nu are prieteni, are doar interese. Americanii nu au strigat într-un glas că-i vor pe fraţii lor de geantă latino-saxonă. Nici vorbă. Fapt este că elementele scutului urmau să fie amplasate în Ungaria, Cehia şi Polonia. Parlamentele maghiar şi ceh au zis politicos nem, respectiv net. Cât despre leşi, chiar americanii au renunţat la idee, pentru a demonstra ruşilor că nu ei sunt cei vizaţi. Declarativ, scutul trebuie să protejeze de rachete lansate de forţe ostile (poate teroriste). Şi cum e vorba de America, alea nu pot fi decât ceva ţări sau grupări din zona Golfului, a Orientului Mijlociu, respectiv Apropiat. Ori, România este situată pe sau aproape de prezumtiva traiectorie a unor prezumtive rachete. La fel Bulgaria, Grecia şi Turcia, dar acestea sunt mai degrabă înclinate a zice "pas". Aşadar, strategia yankeilor se va axa tot mai mult pe Bucureşti.
Asta este o oportunitate uriaşă şi trebuie s-o apucăm cu toate mâinile posibile. Nu trebuie să privim îngoziţi la ruşi. Nu trebuie să ascultăm de tot felul de prooroci şi sibile de 2 bani, care predică apocalipsa. Sigur că ţarul Putin o să-şi flexeze niţel muşchii. O să se încrunte, o să ţipe, o să ameninţe. E obligat s-o facă. Ca să arate lumii că puterea Rusiei nu a dispărut şi că americanii nu pot face ce vor în ceea ce muscalii consideră grădina lor. Să arate lumii, dar mai ales rusului de rând, care e prea ocupat cu vodca pentru a şti cum e cu geopolitica asta. Evident că n-o să se repeadă să toarne rachete intercontinentale peste Dâmboviţa. Ce, nu mai avem nevoie de gaze de la ei? Ca să dau doar un exemplu.
Acum, România nu e în război nici cu Iranul, nici cu Siria. Iar alde Al-Qaida în niciun caz nu va da o cârcă de bani pe o rachetă, ca s-o verse într-o ţară, despre care occidentalul de rând a auzit vag că ar fi europeană (şi asta în cel mai bun caz). Teroriştii vor publicitate. Deci nu avem prea mare nevoie să intrăm sub poala scutului. Deci nu noi avem nevoie de americani, în problema asta. În schimb, ei au nevoie neapărată de noi. Aici este oportunitatea.
Să fii tratat oareşcum pe picior de egalitate cu "jandarmul mondial" este deja un semnal politic al naibii de puternic pe mapamond. Şi cu vaste posibile şi pozitive implicaţii economice. Însă nu e de ajuns. Trebuie să părăsim tradiţionala noastră căciuleală şi să nu mai mulţumim umili boierului că ne-a omenit. Ar trebui să emitem pretenţii, să cerem, să negociem. Ridicarea vizelor, de exemplu.
Ce zici, musiu Boc, te poţi ridica la înălţimea momentului?

Jurnal de călătorie

2010-01-22T17:26:00.074+02:00

Capitolul 3. Frumoasă-i viaţa sus în munţi ...

Prin august 2009, împreună cu gaşca mea de plecaţi de-acasă, am făcut un "sejur" la munte. Zona Padiş a fost cea aleasă (alegere de care ne-am felicitat cu peste de măsură), mai exact campingul de la Cantonul Glăvoi. O vale de vreun kilometru lungime, străbătută de un pârâiaş, aflată la 1200 de metri altitudine. 10 zile s-a vieţuit la cort, s-a mâncat ce s-a gătit la foc, pârâul din faţa corturilor fiindu-ne sală de baie, iar pădurea din spate toaletă. Condiţiile au fost spartane, dar ne-am simţit minunat. Oricum alte condiţii nu erau. Singurele construcţii de acolo erau un canton silvic, punctul salvamontiştilor, al jandarmilor montani şi două chioşcuri. Care şi ele luau apa de la izvor şi curentul de la generator. Dimineaţa leneveam la soare cu cafeaua, peste zi făceam trasee, noaptea beam, pălăvrăgeam, beam, ne relaxam, beam în jurul focului.
Padişul este în nordul Munţilor Apuseni. Care aici diferă destul de mult faţă de zona din centru, cea mai cunoscută (gen Albac, Arieşeni, Gârda, Scărişoara, Vidra). În restul Munţilor Apuseni, peisajul (foarte frumos, altfel) a fost îmblânzit de om. Peste tot locul, de la poale până pe vârf, vezi urme de habitat uman: case, drumuri, garduri, fâneţe, căpiţe, etc. Zona Padişului este rezervaţie, aşa că nu există locuire. În plus, pe lângă culmile domoale, pantele blânde, pajiştile şi poienele, care dau farmecul restului Apusenilor, aici sunt pereţi impozanţi de stâncă, chei, căldări glaciare, peşteri. Multe peşteri. Neamenajate, dar vizitabile, dacă ai un minim de echipament, din care ar fi bine să nu lipsească bocancii (se merge din stâncă în stâncă de-a lungul râurilor subterane - toată zona este împânzită de fenomene carstice) şi lanternele. În cazul că nu ştiaţi, gheţarul din Peştera Scărişoara nu este un unicat. Tot în Apuseni mai sunt gheţari în Peştera Focul Viu şi în Avenul Borţig.
Aşa, pe repede înainte, ca obiective musai de văzut sunt Platoul carstic Padiş (să vezi cum iese un râu efectiv din munte, iar după 2 kilometri, în josul văii, dispare sub un altul), punctul "La balcoane", Cetăţile şi Peştera Ponorului, Piatra Galbenă (punct de belvedere asupra Apusenilor), Cheile şi Peştera Galbenei, Avenul Borţig, Peştera Focul Viu, Poiana Florilor, Cetăţile şi Peştera Rădesei, Cheile Someşului Cald (unde, în afară de cheile în sine, neapărat de văzut Cascada Moloh şi Peştera Honu). Şi multe altele.
Din fericire, zona Padiş este destul de periferică faţă de traseele "clasice" ale Apusenilor. Şi se ajunge greu, pe un drum extrem de prost, plin de gropi şi de bolovani. Dacă nu vrei să-ţi rupi maşina nu poţi merge cu mai mult de câţiva kilometri pe oră. La aceasta se adaugă lipsa condiţiilor şi limitele stricte referitoare la zgomot şi gunoaie puse de jandarmi. Aşa că nu vei găsi acolo pantofari, manelişti şi alte vieţuitoare subumane, care ne "condimentează" viaţa cotidiană. Acolo vin doar oameni normali, prietenoşi, îndrăgostiţi de frumuseţea peisajului, de simplitate şi de linişte, care se scoală devreme, iar la unşpe noaptea dorm de ceva vreme. Am văzut şi grupuri mari, formate din mai multe familii, multe maşini (apropos, nu se poate ajunge decât cu maşina), multe corturi şi chiar mulţi puradei.
Şi a mai fost mişto ceva. Ziua, deşi senin, nu erau mai mult de 25 de grade. Noaptea, nu cred că se atingeau 5-6 grade. Din cauza altitudinii. În schimb, auzeam la radio (da, este acoperire; inclusiv pentru mobil, doar că nu prea ai şi unde să-l pui la încărcat) cum se anunţau 35-38 de grade la Bucureşti.

Cheile Someşului Cald (sus şi jos)

Apusenii văzuţi de pe Piatra Galbenă (sus şi jos)

Platoul carstic Padiş (sus şi jos)

Cascada şi Cheile Galbenei

Cetăţile Rădesei

Campingul de la Glăvoi

"Baza" noastră

Loganul e o maşină plurivalentă

Cheile Someşului Cald (sus şi jos)

Peştera Honu (sus şi jos) - da, e un liliac

Cetăţile Rădesei

Peştera Rădesei (sus şi jos)

Peştera Rădesei

Peştera şi Gheţarul Focul Viu

Cheile Galbenei (sus şi jos)

Peştera Galbenei

Izbucul Galbenei (râul iese din munte)

Peştera Rădesei

Peştera Ponorului (sus şi jos)

Cetăţile Ponorului (sus şi jos)

Mircică, da' flacăra inteligenţei...?

2010-01-18T17:34:00.006+02:00

Ca să justifice ţopăiala stupidă şi inutilă a lui Geoană, alde Hrebenciuc arunca, acum o lună, o scuză penibilă cu aromă de deraiere mintală. Pe cât se pare, Băse s-ar fi folosit de "flacăra violetă", care, fiind şi joi (oare în alte zile nu mai funcţionează?), l-a făcut pe Mirciulică să se piardă şi să rămână fără verb.
Trecut-au zilele şi toţi am uitat elucubraţia. La urma urmei, politicienii noştri spun o groază de tâmpenii, chit că una la fel de mare nu am mai auzit de mult. Ei bine, de 2 zile, subiectul e iar la modă. Şi încă reluat de mulţi alţi membri marcanţi ai PSD, în frunte cu împricinatul (susţinut şi de consoartă). Bănicioiu, parlamentar pesedist şi o inteligenţă "remarcabilă", un clovn sinistru altfel, dar cu multe prezenţe televizate, vrea chiar să se instituie o comisie parlamentară de anchetă pe tema asta (din nou, Iliescu a rămas lucid şi l-a luat peste picior pe prostănac). Bine că nu a propus scoaterea culorii violet în afara legii, sub pedeapsa cu moartea.
În loc să li se spună în faţă că ar trebui să se caute la mansardă şi să se treacă repede peste subiect, toată lumea a început să dezbată. Chiar acum, pe Realitatea Tv se încearcă explicarea "ştiinţifică", iar un nene, "ezoterist" de meserie, se beşică pentru că "flacăra violetă" este luată în râs. Din păcate, nu prea e de râs. Geoană e al doilea om în stat şi va conduce ţara în lipsa preşedintelui. Cum să laşi la conducere un om cu creierii pe moaţe? Poate, pe lângă legea controlului averilor demnitarilor, ar trebui adoptată şi legea controlului condiţiei psihice a demnitarilor. Eventual, să se instaleze un câmp de forţă împotriva atacurilor energetice. Special pentru geonel. Hai, că se poate, am văzut eu într-un film.