miercuri, 20 martie 2024

Maroc

În mai trecut am făcut un concediu de 9 zile în Maroc. Nu prin agenție, ci de capul nostru. Înainte să arunc cu descrieri, o să trec câteva considerații și informații generale pentru cine ar avea în plan o astfel de excursie.

1. Ce este acela un Maroc?

Este o țară din nord-vestul Africii. Marocanii sunt de fapt o combinație de arabi (două treimi din populație) și berberi - populația indigenă ce locuiește părțile astea încă din epoca de piatră. Araba și berbera sunt limbile oficiale, dar cam toți marocanii vorbesc franceza și o bună parte din ei o rup binișor în engleză, spaniolă și chiar ceva italiană. Religia de departe majoritară este islamul de tip sunit.

Ca țară, Maroc s-a desprins din Marele Califat Arab în sec. 8. De-a lungul secolelor țara a fost condusă de mai multe dinastii. Dinastia Alawită, care conduce azi Marocul a fost instaurată în 1631. Căci, da, ca formă de organizare este o monarhie constituțională, în care regele dispune de o amplă autoritate politică, administrativă și judecătorească. Este și „conducător al credincioșilor”, adică lider suprem al musulmanilor marocani, căci, cum altfel, dinastia pretinde că-și află originile în pulpana Profetului.

Capitala este la Rabat, dar cel mai mare oraș al țării este Casablanca. Alte orașe mari sunt Fes, Marrakech, Tanger. Sunt foarte multe de văzut în Maroc, atât în zona urbană, cât și pe parte naturală. Sejurul nostru a durat 9 zile și am văzut o groază de chestii, dar nu cred că am atins un jumătate din atracții.

2. Cum ajungi acolo?

Cu avionul este cel mai repede și mai comod. Nu există curse directe (cred că sunt chartere pentru excursiile organizate), dar poți încropi mai multe variante înnădite pentru oricare din marile orașe ale țării. Noi am ales o variantă Ryanair, plecare și sosire pe aeroportul din Fes. La dus am schimbat avionul la Veneția; ne-am întors prin Bruxelles-Charleroi. Sigur, dacă ai o problemă cu zborul și / sau o căruță de timp de pierdut, poți alege calea rutieră: o iei frumos către Spania, Franța sau Italia, iar de acolo un feribot peste Mediterana.

Odată ajuns acolo, cea mai bună opțiune de a te vântura prin țară este închirierea unei mașini. Altfel transportul în comun nu e chiar recomandabil, zic eu. Tren au doar două linii în partea nordică a țării. Iar autobuzele / microbuzele, din câte am citit pe bloguri, nu sunt chiar oglinda punctualității și curățeniei. 

3. Când ar fi de mers?

Maroc este o țară nord africană, prin urmare ar fi de evitat vara. Cea mai bună perioadă este iarna. Temperaturile sunt cam răcoroase - maxim 20 de grade în decembrie și ianuarie, dar eviți să te freci pe străduțe cu turme de turiști. Și prețurile sunt ceva mai mici. Pe de altă parte, e posibil să și plouă puțin. Noi am fost în mai și deja era cam târzior în an. Foarte mulți turiști și foarte cald. Maroc este oarecum tăiat în două de la est la vest de lanțul Munților Atlas. Vra să zică, în mai, în partea nordică am avut în jur de 30-32 de grade (ceva mai puțin pe malul mării), în timp de la sud de munți 35 de grade era normalul; am avut chiar și peste 40 de grade. Cred că martie-aprilie și octombrie-noiembrie ar fi cele mai bune perioade de vizitat Maroc.

4. Informații generale.

Moneda locală este dirhamul marocan (MAD), care valorează 2,20 lei. La un euro intră aproape 11 dirhami, dar băștinașii vor rotunji inevitabil la 10. Nu se găsește la casele de schimb din România - sau cel puțin eu nu am găsit. În Maroc nu se pot folosi cardurile pe nicăieri pentru efectuarea de plăți. Motivul prezentat de angajata unei benzinării (care vorbea doar franceză, deci poate nu am prins eu tot) este că sunt acceptate doar cardurile băncilor locale plus un „card internațional” - în sensul că este eliberat tot de o bancă locală cetățenilor străini, la cerere. În tot cazul, nu ne-au fost acceptate ale noastre pe nicăieri. Din fericire te împiedici de ATM-uri destul de des. De asemenea, se poate plăti cu euro. Nu o dată am plătit, respectiv am primit rest în ambele monede.

Pentru cazare există o gamă largă de hosteluri, hoteluri, apartamente, etc, de toate categoriile. Însă cel mai bine este să alegi un riad. Acestea sunt mici hoteluri în clădiri de 3-4 etaje cu o curte interioară mititică, din medina (orașul vechi). Condițiile nu sunt de 5 stele, dar sunt decente și foarte pitorești. Și include mic dejun. Care e standard: ou fiert, unt, gem, ceai (nu am văzut cafea), suc de portocale, un triunghi de brânză topită, lipie, prăjiturică.

Șoselele sunt foarte bune, dar lipsesc autostrăzile. Oricum, în general ce numesc ei autostrăzi nu prea au de-a face cu echivalentul european. Dar sunt gratis. În afara zonelor preurbane circulația este destul de răruță, drumurile sunt libere, mașinile de mare tonaj sunt o prezență discretă. Poliția, în schimb, nu are deloc o prezență discretă. Rar poți parcurge 30 km fără să dai peste un echipaj de la circulație sau unul de la jandarmeria regală.

Primii sunt preocupați doar de regulile de circulație pe care le-ai încălcat. Fii grijă, nu ai cum să eviți chestia asta. Multe șosele sunt cu limitări ridicole de viteză și / sau cu lungi porțiuni perfect drepte, prevăzute cu linie continuă. În teorie ai limită maximă 120 km/h pe autostradă, 90 pe drum național și 60 în localități. În practică am găsit limitări de 60/h în deșert și 40 (chiar 30) în localități. Care localități de multe ori nu sunt chiar bine delimitate. Iar tărăbuțele băștinașilor sunt de obicei niște hârburi. Așa că stai liniștit, vor avea motiv să te oprească. Pe noi ne-au oprit cei de la circulație de vreo 6 ori, în condițiile în care aveam waze (da, funcționează și e util pe acolo) și încercam să nu încălcăm prea tare regulile. Cam în jumătate din cazuri, după ce au văzut că suntem turiști străini, ne-au lăsat doar cu un avertisment. În ălelalte am „plătit amenda direct la ei”, după ce am negociat-o până la jumătate. Toți vorbeau binișor engleză și / sau franceză, toți erau zâmbăreți și cu chef de glumă.

Jăndarii, pe de altă parte, erau profi și distanți. Acolo e nițel altfel decât la noi. Aici, când e vreun filtru, oprește poliția mașini aleator, după algoritmul lor, și, câtă vreme nu ți-au făcut semn să tragi pe dreapta, ești liber să nu te intereseze. Acolo pun semnul hexagonal cu stop pe marginea drumului, iar tu e musai să oprești. Nu te controlează, nu te controlează, dar nu pleci până nu-ți fac semn să eliberezi fâneața, sau ți-o furi. Când ne-au controlat, au fost politicoși, au verificat doar actele (uneori doar pe ale mașinii, alteori și pașapoartele), ne-au urat vacanță plăcută și pa! Una peste alta, într-o zi de mers te intersectezi cu minim 10-12 mașini cu girofar. Chiar și în locații pustii, mult în afara zonelor locuite.

Marocul nu e o țară chiar așa de ieftină cum s-ar zice, ținând cont de ce credem noi față de țările astea mai non mainstream. Sigur, mult mai ieftină decât Europa în general (y compris România). Benzina era între 5-6 lei. Mâncarea are prețuri destul de mici. Un prânz la un restaurant mediu - felul 2, salată, pâine, o băutură (niciodată alcoolică) - ajungea la vreo 10 euro. Dacă mai bagi și o harira (supa lor tradițională), mai adaugi 1-2 euro. Porțiile nu sunt mari. Acum, fiecare are standardele lui; pentru mine erau ușor sub normal. La tarabe prețurile afișate sunt măricele, dar, dacă te văd chiar interesat și vrei mai multe bucăți și știi să negociezi, poți ajunge și la jumătate de preț (de obicei cedează când pui marfa la loc, anunți că vrei să te mai uiți și la alte oferte și faci câțiva pași).

Băștinașii sunt foarte prietenoși și zâmbăreți, în general cunosc măcar câteva cuvinte în alte limbi și încearcă să te ajute. Sigur, încearcă să-ți ia și banii, dar, cum ziceam, dacă știi să te tocmești, iese bine pentru ambele părți. Nu ne-am simțit niciodată în nesiguranță printre marocani, pe străduțele înguste, chiar și în zonele unde nu mai erau alți turiști. În schimb, acolo dădeai peste tineri enervanți, care se ofereau să te ajute să ajungi unde ai treabă. „My friend, can I help you?” Dacă accepți, te scot într-un final la destinație, dar numai după ce te învârt bine, ca să-ți poată cere un bacșiș mai mare - uneori te ocolesc 15 minute, deși erai la două intersecții depărtare. În încrengătura de ulicioare înguste, unde nici satelitul nu te vede, e greu să-ți dai seama. Dacă refuzi, se țin după tine câțiva zeci de metri și insistă, dar fără să devină agresivi, doar enervanți. De regulă bagă și niște tromboane despre faptul că mergi într-o direcție greșită și musai să-i lași să te ajute. Cea mai folosită este că strada pe care mergi se înfundă mai încolo. Cu varianta că pe stradă e o moschee, acum e ora rugăciunii și nemusulmanilor le este interzis accesul în zonă. În cazul în care chiar te-ai rătăcit, mai bine întreabă un vânzător de la o tarabă / magazin, un chelner, etc., oricine, care nu-și poate părăsi locul de muncă și nu are vreun interes special să te deruteze. Sigur, și lui poți după aia să-i lași câțiva dirhami dacă vrei.

De asemenea, inevitabil, vei fi acostat de ghizi ad-hoc. În general tineri, dar politicoși, care stăpânesc bine măcar o limbă străină. Să-i folosești nu-i o idee rea - își cunosc zona, știu bine istoria locală și te vor duce prin tot felul de colțișoare netrecute pe nicio hartă, pe lângă atracțiile principale. Doar că remunerația trebuie discutată și negociată în avans, ca să nu fie situații neplăcute după aia. Bineînțeles au ei și un frate, cumnat, verișoară, vecin, prieten, etc. (toți marocanii posedă așa ceva), care are un magazin de suveniruri, ori de pielărie, parfumuri, restaurant, ce vrei și ce nu vrei, toate ieftine bragă normal. Normal că nu. Adică, nu, nu e mai ieftin decât la alții.

Dacă îmi mai amintesc ceva, mai detaliez în articolele următoare. Poze tot atunci.

duminică, 28 ianuarie 2024

Palatul Mogoșoaia

Este un palat construit de domnitorul Constantin Brâncoveanu la ceva mai mult de 10 kilometri de limita de atunci a Bucureștiului. Complexul era format dintr-un palat ridicat pe malul lacului omonim, înconjurat de ziduri de apărare, un turn de apărare, o cuhnie (bucătărie) și o ghețărie. Servea drept reședință de vară, fiind departe de arșița și mirosurile capitalei, dar, totodată, destul de aproape de Curtea domnească.

Nu se știe cu exactitate când au început lucrările, către sfârșitul sec. 17 în orice caz, dar palatul a fost gata în 1702. A fost construit în așa-numitul stil brâncovenesc, care reunește armonios elemente de arhitectură și artă muntene, bizantine, turco-orientale, cu influențe din Renașterea și Barocul italian. Numele îi vine, se pare, de la o jupâneasă, văduva unui boier numit Mogoș, de la care voievodul ar fi cumpărat terenul.

În 1714 Brâncoveanu a fost arestat din porunca sultanului, apoi executat la Istanbul, împreună cu cei patru fii ai săi și unul din gineri. După câțiva ani, domeniul Mogoșoaia a intrat în posesia nepotului domnitorului, numit tot Constantin (urmașul fiului cel mare, de asemenea un Constantin). Acesta fusese și el adus la Istanbul cu restul familiei, dar a fost cruțat, iar ulterior, la solicitarea lui Nicolae Mavrocordat (primul domnitor fanariot al Țării Românești) repatriat. Revenit în țară a reușit să-și recupereze mare parte a averii familiei și a urcat treptele ierarhiei marii boierimi, devenind mare ban al Olteniei. Urmașii săi au continuat să dețină complexul, deși nu au locuit aici în mod permanent. Palatul a fost jefuit și avariat de turci în timpul războiului ruso-turc din 1768-1774. Refăcut, a fost din nou distrus parțial de pandurii lui Tudor Vladimirescu în 1821.

Palatul Mogoșoaia a rămas în posesia familiei Brâncoveanu până în 1832, când ultimul reprezentant, Grigore Brâncoveanu, a murit fără un urmaș masculin. Astfel, palatul a revenit fiicei sale adoptive, Zoe Mavrocordat. Aceasta s-a căsătorit cu viitorul domnitor Gheorghe Bibescu, iar domeniul a intrat în posesia familiei Bibescu. Fiul acestuia, Nicolae Bibescu, a renovat palatul între 1860-1880, dar a construit și casa de oaspeți sau Vila d'Elchingen - după numele de familie al soției sale franțuzoaice. Familia va locui în această clădire, nu în palatul propriu-zis.

În 1911 George Valentin Bibescu dăruiește palatul proaspetei sale soții, Martha Bibescu (născută Lahovary), una dintre figurile feminine de primă mână ale culturii și politicii românești. Martha se îndrăgostește de domeniu și demarează lucrări ample de refacere și înfrumusețare. Restaurează toate clădirile și reamenajează parcul palatului în stil englezesc.

În toamna lui 1944 domeniul este rechiziționat și jefuit de armata sovietică. În 1945 Martha reușește să includă palatul pe lista monumentelor naționale protejate. În același an părăsește țara, fiind avertizată că risca să fie arestată. Lasă palatul fiicei sale, Valentina Ghika-Comănești. În 1949 regimul comunist confiscă palatul, nu înainte de a o aresta pe noua proprietară și pe soțul acesteia. O vreme clădirile au fost lăsate de izbeliște, fiind devalizate și suferind distrugeri din cauza fenomenelor naturale. Abia în 1957 palatul a fost reparat și a adăpostit colecția de artă medievală a Muzeului Național de Artă. Întregul complex palațial a fost restaurat în anii '70-'80. O nouă etapă de restaurare a început după anul 2000.

O vizită într-o zi frumoasă de weekend este o idee cât se poate de bună. Se ajunge ușor - din Gara de Nord cu trenul de Otopeni, cale de vreo 10 minute (nu trebuie să te chinui cu biletele, se plătește în tren). Stația se găsește aproape de una din intrările în parc.





Serele domeniului au fost înființate pe la sfârșitul sec. 19 și restaurate recent.

Vila d'Elchingen este azi centru de conferințe și de expoziții.

De la stânga la dreapta: cuhnia, turnul de apărare și Vila d'Elchingen.




În camerele de la etaj (Muzeul de Artă Brâncovenească) sunt expuse diferite obiecte (mobilier, artă religioasă, îmbrăcăminte, veselă, etc., din sec. 18-19).


















Sălile de la parter adăpostesc diferite expoziții de „artă” modernă.




La subsol, în fosta pivniță, sunt expuse fresce desprinse de pe pereții bisericii mânăstirii Văcărești, înainte ca acest monument de artă brâncovenească să fie demolat din ordinul unui dement analfabet (Ceaușescu).






Biserica Sf. Gheorghe se găsește lângă turnul de apărare, în afara zidurilor palatului. A fost construită de Constantin Brâncoveanu în jurul anului 1688.


Fațada dinspre lac a palatului, cu logia de inspirație venețiană.

Cavoul familiei Bibescu - sfârșitul sec. 19.

miercuri, 24 ianuarie 2024

Mânăstirea Rila

Este cea mai mare și mai cunoscută mânăstire din Bulgaria. Se găsește în partea de sud-vest a țării, în Munții Rila, pe valea râului Rila. Lăcașul este unul dintre cele mai importante monumente de pe teritoriul Bulgariei, din punct de vedere istoric, cultural și arhitectonic. Este și un foarte popular loc de pelerinaj.

A fost întemeiată prin sec. 10 de un călugăr eremit, Sfântul Ioan de Rila (sau așa zice tradiția). De fapt, sfântul trăia într-o peșteră, izolat de lume, iar mânăstirea a fost ridicată de un grup de învățăcei și pelerini. Încă de la început, mânăstirea s-a impus ca un centru major al ortodoxiei bulgare, primind numeroase danii de la țarii bulgari. În sec. 14 a fost reclădită din temelii de un mare boier local, Hrelyu sau Hrelja, cunoscut și ca Ștefan Dragovol. Acesta era un mare feudal, bucurându-se de un statut de conducător semi-independent. El a ieșit de sub controlul țarului bulgar, jurând credință regilor sârbi. În cele din urmă și-a creat o stăpânire independentă în Macedonia, recunoscând (doar pe hârtie) autoritatea împăraților bizantini.

Începând cu finalul sec. 14, turcii otomani au început să organizeze numeroase raiduri de pradă în regiune. Cu ocazia unui asemenea raid, pe la 1450, mânăstirea a fost jefuită și distrusă. A fost reconstruită către sfârșitul anilor 1400, cu ajutorul sultanei Mara Brancovici. Aceasta era fiica despotului sârb Durad Brancovici, care a fost căsătorită cu sultanul Murad II. Era și mama noului sultan, Mahomed II Cuceritorul. Ea dispunea de o enormă influență politică și economică, pe care a folosit-o pentru restaurarea sanctuarului. Sub stăpânirea turcească Mânăstirea Rila a devenit un centru de păstrare și propagare a limbii și culturii bulgare.

Din păcate, monumentul medieval a fost distrus parțial de un incendiu în 1778. Refăcută, mânăstirea a ars iarăși în 1833. Actuala construcție a fost ridicată între 1834-1862. A fost înscrisă în lista monumentelor UNESCO în 1983.

Mânăstirea adăpostește și un muzeu, unde sunt expuse cărți și documente, arme, monede, icoane, odăjdii, din perioada medievală și modernă.
















Turnul lui Hrelja a fost construit în 1334-1335 de nobilul mai sus pomenit, pentru a-i servi drept reședință în cadrul mânăstirii. Este singura componentă a edificiului medieval, care a supraviețuit secolelor. Are o înălțime de 23 de metri și ziduri din piatră, groase de 1,8 metri. A fost folosit, în timpul raidurilor de jaf, pentru adăpostirea călugărilor și a obiectelor de preț din mânăstire. La ultimul etaj se găsește o capelă decorată cu fresce de sec. 14. Din păcate, când am fost noi, turnul nu se vizita.