Este țara aia pe care o știm cu toții și unde o mulțime de români își petrec concediile. Ceea ce am făcut și noi anul acesta. Dar nițel altfel, căci nu am fost în Thassos, nici în altă insulă, de fapt nu am fost în Grecia ca majoritatea românașilor pentru prăjit la plajă, ci (mai ales) pentru o țâră de turism cultural.
Cu ce ne-a întâmpinat Grecia? Mă refer, evident, la partea continentală a țării.
Căldură - concediul a acoperit ultima săptămână din mai, totuși la Atena am avut peste 40 de grade. În celelalte părți a fost mai suportabil, dar tot peste 30 la orele amiezii. Nici noaptea nu era prea răcoare. Evident, era mult mai cald în interior decât pe malul mării (eh, am ajuns și pe plajă - o dată la Atena, a doua oară prin sud).
Peisaje superbe. Grecia este o țară majoritar muntoasă. Oriunde te uiți vezi lanțuri de munți ori ceva dealuri pietroase. Rar dai peste o vale mai largă sau chiar o câmpie nu prea întinsă. Țara este împărțită în două bucăți principale. Nordul și centrul țării trebuie că se bucură de ceva mai multă ploaie. Pe aici este mai multă vegetație, îs mai multe păduri. Partea de sud (Peloponezul) este binișor mai uscată și mai aridă.
Autostrăzi peste tot locul, inclusiv prin locuri unde nu le-am înțeles rostul. Foarte puțin circulate, dar aceasta se datorează probabil și faptului că excursia a avut loc la o săptămână după ce autoritățile grecești au ridicat carantina generală. Autostrăzile grecești sunt cu plată, dar tarifele sunt semnificativ mai mici decât cele din țările occidentale. Drumurile, de toate categoriile, sunt de bună calitate. Băștinașii nu-ți dau emoții în trafic. Deși majoritatea tind să depășească viteza legală, unde șoseaua o permite, nu am văzut grec cu fumuri de jmeker și manevre periculoase. În România este practic imposibil să mergi 1 oră pe oriunde și să nu vezi măcar câțiva dobitoci care nu se asigură, fac depășiri cretine sau bat suta în localitate. Acolo nu țin minte să fi observat chestii din astea.
Prețurile sunt absolut decente, doar cu puțin mai mari decât pe la noi. Uneori, chiar mai mici decât aci. Din nou trebuie spus că nu am trecut prin stațiuni, deci nu am habar de prețurile de acolo. Mă refer la standardul de trai al grecului normal. Oamenii sunt politicoși și zâmbitori, iar cei din „industria ospitalității” și mai abitir. Toți o rup pe ingliș, iar meniurile sunt bilingve. Mai nasol a fost partea finală, cu împărțirea cheltuielilor. Bonurile sunt, bunînțeles în limba neaoșă. Care nu numai că nu seamănă cu nimic cunoscut, dar și folosește un alfabet propriu. Google translate să trăiască!
Când am ajuns noi, țara era încă în zona galbenă. Masca era obligatorie și afară, iar circulația era permisă doar până la miezul nopții. Drept care cel puțin jumătate din greci nu purtau masca - unii o țineau sub bărbie jast in cheis, alții nici măcar atât. Cât despre ora stingerii, la unu noaptea străzile erau pline, iar zonele cu localuri musteau de tineret, fără măști și câte 5 pe metrul pătrat.
Cum ziceam, partea nordică este mai puțin aridă. Cu accent pe „mai puțin”.
Altfel, precum se vede, rar câte o palmă de loc plată.
Când cobori spre sud de la Salonic, treci pe lângă Olimp. Spre deosebire de ce crede multă lume, Olimpul este un munte, nu un vârf singular. De fapt cel mai înalt vârf al Olimpului se numește Mytikas (2917 m). La acea dată încă avea zăpadă pe vârfuri.
Evident, am făcut un mic ocol să vizităm monumentul de la Termopile. Toată lumea a auzit despre cei 300 de spartani, în frunte cu regele Leonida, care au ținut piept unei uriașe armate persane în trecătoarea de la Termopile, până au fost încercuiți prin trădare și au murit luptând, în loc să se predea. Ei bine, toată lumea a auzit prost.
Lupta s-a purtat într-adevăr în 480 î.Hr. la Termopile (Porțile Fierbinți sau de Foc în română; pare-se erau ceva izvoare termale pe acolo), un pas îngust între munți și mare, singurul drum de acces dinspre Grecia de Nord. Armata greacă număra vreo 7.500 de oameni și era rezultatul unei alianțe între mai multe orașe-stat grecești; deci nici vorbă să fi fost doar spartanii acolo. După ce perșii au fost informați despre o cărare în munte, pe care puteau încercui armata elenă, Leonida a ordonat retragerea aliaților și a rămas să acopere această retragere. Dar nici măcar acum spartanii nu au fost singuri. Alături de celebrii „300” au rămas și s-au jertfit cei 900 de hiloți ai acestora (supuși semi-sclavi din teritoriile dominate de Sparta; probabil că ei nu au avut de ales) și un contingent de 700 de thespieni (tot greci, din cetatea Thespiae). Au mai rămas și 400 de tebani, însă aceștia s-au predat. Istoria nu se învață din filme.
P.S.: În aceeași zi, ca parte a strategiei grecești (propusă de atenianul Temistocle, apropos), a fost dată și o bătălie navală cam în aceeași zonă. Nu a existat un învingător clar, dar flota greacă a trebuit să se retragă, după ce armata de uscat fusese înfrântă.
După înfrângerea definitivă a perșilor, spartanii au înălțat aici mai multe monumente. Cel de azi, care-l înfățișează pe Leonida, a fost ridicat în 1955.
Apropos, hopliții greci (infanteria grea adică) nu plecau goi la luptă. În afară de scut și coif aveau și armură pentru protecție. Tocmai asta le conferea avantaj în fața soldaților persani mai puțin protejați.
În 1997 a fost ridicat un al doilea monument, dedicat luptătorilor thespieni.
Din antichitate linia coastei s-a modificat semnificativ. Astăzi marea este la peste 2 kilometri de locul bătăliei.
