Rouen (I)

Este un oraş situat pe Sena inferioară, reşedinţă a provinciei Normandia de Sus. Populaţia efectivă este de vreo 111.000 locuitori, iar, dacă socotim şi partea metropolitană, sale la niţel peste 530.000.
La originile sale, aşezarea a fost întemeiată de galii numiţi veliocasses. Ei îi ziceau Ratumacos. Există unele interpretări, care ţin neapărat să considere că numele are originea într-o rădăcină celtă ce ar putea fi tradusă aproximativ prin "de formă rotundă / ovală".
Când a fost întemeiat nu se ştie. De fapt, primele informaţii despre existenţa oraşului provin din sec. I î.Hr., când este menţionat în lucrarea lui Caesar, "De Bello Galico". Cum zisa scriere este, de fapt, povestea cuceririi Galiei de către romani, oraşul (sau ce mai rămăsese din el) trece repejor sub noua administraţie, carele îl şi redenumeşte Rotomagus. Rotomagus a dus-o binişor sub coada lupoaicei. Destul de repede ajunge al doilea oraş ca mărime şi importanţă al Galiei romane, după Lugdunum (Lyon). Apogeul îl atinge în sec. 4-5, când devine centrul unei nou-înfiinţate provincii, precum şi sediu episcopal. Primul său episcop, Victricius, a fost sanctificat datorită multelor presupuse miracole înfăptuite, după moarte.
În sec. 5, Imperiul Roman de Apus avansase deja binişor pe calea către păbuşire, iar Galia era străbătută de-a lungul şi de-a latul de oameni prietenoşi, precum francii, alamanii, vizigoţii, hunii şi alte hoarde paşnice. Care, dacă erai suficient de deschis la nevoile lor, nu-ţi luau decât proprietăţile, nevasta şi viaţa. În fine, francii sunt cei care reuşesc să pună laba pe fondurile de pensionare ale galo-romanilor, întemeind aici un regat barbar. Sau mai multe, în funcţie de câţi fii avea defunctul rege (în dreptul germanic regatul era văzut ca o posesiune particulară a regelui şi se împărţea egal între urmaşii masculini) şi câţi nu binevoiseră să moară din cauze naturale. În epocă otrava, de exemplu, era considerată o cauză destul de naturală, la urma-urmei era confecţionată din plante - lucru naturist, fără e-uri. Şi nici vânătorile nu se terminau întotdeauna numai cu victime patrupede.
Oricum, din sec. 5, Rouen face parte din regatul franc sau, după caz, din diviziunea sa numită Neustria. Cale de câteva secole, nu prea sunt multe referiri la oraş. Se poate presupune că, fiind o fostă metropolă romană şi sediu episcopal, fără a mai pune la socoteală un port perfect pentru comerţul peste cu Britania, prosperitatea nu a fost chiar un oaspete rar. Faptul că Carol cel Mare şi-a construit un întins imperiu nu putea decât să crească rolul de debuşeu pentru mărfurile din interior.
Imperiul carolingian nu ţine prea mult, cei trei nepoţi ai lui Carolus împărţindu-şi-l în 843. De prin acest moment încep să se scurgă, iarăşi, veşti despre cetate. Atâta doar că veştile nu erau prea bune. Coborând dinspre nord în vase rapide şi manevrabile, vikingii au început să acorde o atenţie specială regiunii. În decurs de juma' de secol bătută pe muche, Rouen a fost asediat de numai puţin de şapte ori. Nu numai pentru sine, dar şi pentru că navigând în sus pe Sena pălugile blonde ajungeau la o ţintă şi mai râvnită - Parisul.
La un moment dat, una dintre căpeteniile vikinge, Rollo a observat potenţialul zonei (sau i-a fost prea lene să mai facă drumul întors) şi a înfiinţat o colonie. Regele Franţei, incapabil să-l alunge, a preferat să-l facă aliat. Aşadar, în anul 911, Rollo se creştinează luând numele de Robert, devine conte de Rouen, primeşte ceea ce se va numi mai târziu Normandia (de la celălalt nume al invadatorilor, normanzi - oameni ai nordului) şi depune jurământ de vasalitate. Gestul regelui a dat rezultate destul de repede. Noul conte privea cu alţi ochi jefuirea pământurilor sale de navigatorii nordici şi o groază din aceştia au sfârşit prin pari, ca un avertisment pentru viitorii amatori de aur nemuncit.
Robert îşi aşează administraţia la Rouen, care rămâne capitală a Normandiei cale de ceva mai mult de 100 de ani. Până când cel mai celebru urmaş al lui Rollo, Wilhelm Cuceritorul, mută capitala la Caen. În ciuda acestui fapt, oraşul continuă să se dezvolte, pe la 1100 fiind al treilea oraş ca bogăţie din actuala Franţă şi numărând 30.000 de locuitori - o cifră impresionantă pentru Europa vestică a acelor vremuri.
În 1204, regele francez Filip II August a rezolvat o mai veche râcă cu regele Angliei (urmaşii Cuceritorului erau acum regi englezi şi duci de Nomandia) cucerind o parte a posesiunilor acestuia, y compris Rouen. Preluarea s-a făcut fără prea mare vărsare de sânge (după criteriile sec. 13). Sub administraţie franceză s-a dezvoltat o prosperă industrie a lânii, iar un secol de pace a contribuit la dezvoltarea negoţului.
În 1328, frâncii şi fii perfidului Albion au ajuns la concluzia că atâta durata de pace nu are urmări pozitive asupra turbulenţilor posesori de sânge siniliu, care, în lipsă de capete de spart în afara graniţelor, dezvoltau o nesănătoasă tendinţă de a se întreba despre cum le-ar sta cu un tron sub fund. Prin urmare, după 100 de ani de pace, ce s-ar potrivi mai bine decât alţi 100 de război?
Nostalgici după libertatea pierdută şi după vremurile ducilor normanzi, rounezii s-au predat imediat ce primul arcaş englez a ajuns sub ziduri. În următorii 30 de ani, Rouen a fost centrul posesiunilor engleze din Hexagon, bucurându-se de privilegii cu toptanul. Deasemenea, s-a bucurat şi de "privilegiul" de a fi oraşul unde a fost arsă pe rug Ioana d'Arc. În 1449, oraşul recade în mâinile francezilor, iar Carol VII a petrecut oarece timp predându-le localnicilor un curs de legislaţie practică despre pedepsele aplicate trădătorilor.
În cele din urmă, păruiala cu alde fish and chips cam golise cuferele Franţei spre disperarea amantelor regale. Rouen avea o poziţie unică pentru explorarea şi exploatarea nou descoperitelor Americi. Acest fapt s-a tradus printr-o nouă perioadă de prosperitate. Prosperitate, dar nu neapărat şi linişte. Pe la 1530, o bună parte a locuitorilor a părăsit religia catolică şi a aderat la calvinism. Cum, la vremea aceea, conceptul de toleranţă religioasă era considerat cea mai mare erezie, cetăţenii şi-au umplut timpul cu mici, dar semnificative acte de teroare religioasă reciprocă. Şi ca să nu intervină plictiseala, din când în când mai făceau apel şi la ceva jucători străini: trupele regale franceze şi spaniole de partea dreptei credinţe catolice, respectiv cele engleze de partea dreptei credinţe reformate (las' că ei erau anglicani, nu calvini, dar orice prilej e bun ca să mai reglezi nişte scoruri cu francezii).
După ce fervoarea religioasă s-a mai potolit, rouenezii au lăsat barda din mână şi s-au reapucat să facă ce ştiau ei mai bine, şi anume bani. Mulţumită de impozitele percepute, casa regală a acordat o lungă serie de facilităţi şi privilegii. În sec. 17, Parlamentul local avea autoritate aproape absolută asupra oricărei afaceri publice din Normandia, fiind suprapus numai de Consiliul Regal de la Paris. Mai mult, i s-au încredinţat şi problemele referitoare la administrarea Canadei.
Revoluţia franceză a adus o nouă etapă distructivă. Cum fauna băştinaşă era populată mai ales cu exemplare prospere şi înfocat regaliste, ghilotina amplasată în faţa catedralei nu a prea avut timp să ruginească. Odată cu asumarea puterii de către Napoleon, execuţiile s-au rărit binişor. În schimb, rada portul a fost gazda permanentă a unei escadre engleze, care alterna plictisitoarea blocada navală cu sprinţare bombardamente de noapte.
Fiind situat în partea opusă a ţării, Rouen nu a aflat decât din ziare despre Primul Război Mondial. În schimb sequel-ul l-a găsit în pole-position. Mai întâi ocupaţia germană, apoi bombardamentele aeriene ale briţilor şi yankeilor şi, într-o ultimă fază, recucerirea oraşului de către canadieni după furioase lupte de stradă au dus la distrugerea a 45% din oraş. Din fericire, deşi cel mai mult afectată, partea veche din jurul catedralei a fost refăcută după război.

Toate oraşe franceze au tramvai şi toate tramvaiele arată ca nişte nave spaţiale.

Să ai apartament într-o clădire aşa de lată...

Clădirile din centrul vechi datează din sec. 14-17.

Napoleon, bien sure. Odată cu marea catastrofă istorică numită Revoluţia franceză, idioţii şi-au dărâmat cam toate statuile, care aveau vreo tangenţă cu regalitatea. Aşa că, în prezent, statuile francezilor nu păcătuiesc prin diversitate. În afară de Clemenceau, De Gaulle sau Foch, fiecare oraş ce se respectă îi are musai pe susnumitul, Ioana d'Arc şi Ludovic XIV. Şi când te gândeşti că au ditamai istoria din care să aleagă.

Atât a rămas din castelul Rouen-ului. Turnul în care a fost închisă Ioana d'Arc.

Crucea indică locul exact unde eroina a fost arsă pe rug.

Palatul de Justiţie a fost ridicat între 1499-1508 şi a fost la origine sediul Parlamentului medieval al Normandiei. În 1944 a fost distrus în mare parte; cel puţin la interior nu a mai rămas prea mult din original.

Marele orologiu a fost construit pe la sfârşitul sec. 14 şi refăcut parţial în prima jumătate a sec. 16 în stil renascentist.

Biserica Saint Ouen a făcut parte iniţial dintr-o abaţie benedictină ridicată la începutul  sec. 14. Distrusă cu ocazia unei revolte a populaţiei sărace în 1382, a fost refăcută după 1400 în stil gotic flamboiant. Clădirile mânăstirii au fost distruse în timpul Revoluţiei franceze, pe locul lor ridicându-se Hotel de Ville (primăria). Din păcate era închisă şi nu am putut-o vizita.

Biserica şi Hotel de Ville.

Franţa pe repede-nainte

Căci, una peste alta, asta e cea mai bună scurtă descriere a vacanţei noastre în Hexagon. Deşi în niciun caz nu aşa ceva avusesem în tărtăcuţă, când am planificat toată povestea.
Cale de două săptămâni urma să umblă după coada cocoşului galic. Plus weekendurile aferente = 16 zile. Mon Dieu, 16 zile?! Pâi, avem timp să batem Franţa în lung şi-n lat, de sus în jos şi de la stânga la dreapta, apoi s-o luăm şi în sens invers. Cel puţin, cam aşa judecam (mă rog, a posteriori gândindu-mă, doar un om bun la suflet ar fi numit ceea ce făceam noi atunci judecată).
Vra să zică, cu entuziasm de tineri stahanovişti, ne-am aruncat pe site-uri de turism, ca să găsim locuri de vizitat. Şi, în scurtă vreme, am umplut google maps-ul de pin-uri. De-o asemenea manieră că din toată biata ţară nu se mai vedeau râul-ramul, ci era tot un galben (cine a mai folosit marafeturile pomenite mai sus, cunoaşte). După o vreme, chiar şi noi am început să realizăm că sunt 16 zile pământene, nu jupiteriene, deci e niţel cam imposibil să "rezolvăm" toate locaţiile, aşa că am mai scurtat coada vulpii. Dar nu mult, cam cu o treime, că nu ne-a lăsat inima, prea vroiam să le vedem pe toate (cum descopeream entuziasmaţi un oraş, care merita vizitat, şi încă unul şi încă unul, parcă eram, copii la fabrica lui Wili Wonka).
Aşa că, pe principiul "las', că le mai ajustăm pe parcurs", am început să planificăm etapele. Stăm o zi aici, două dincoace, facem aici o buclă să vedem şi asta, încă două zile ici-şa..., enfin. La un moment dat, ne-a trecut prin cap să vedem cam câte zile acoperisem până atunci. Dezastru! Eram abia la Marsilia şi din cele 16 zile scontate consumasem deja 21. Cu mare durere în suflet, am reluat lista şi am început să tăiem din ea, mai dihai decât guvernul Ponta din autostrăzi. Am tăiat o locaţie d'ici, una de dincolo... Naşpa, tot nu mergea. Până la urmă, am procedat engros, nu ne-am mai încurcat cu oraşe, am trecut la regiuni. Bretania a căzut prima, Bordeaux şi gurile Garonnei au urmat. Şi nici Alsacia (ah, Strassbourg!) nu a mai prins lista. În cele din urmă, după ce am rămas cu mai puţin de o treime din ce vrusesem iniţial, am reuşit să cumva să ne iasă socoteala. După cum s-a dovedit mai apoi, aceasta era doar socoteala de acasă. Carele nu s-a lăsat în ruptul capului înduplecată să se pupe cu cea din târg. Asta şi din vina noastră. Când am planificat traseul pe zile şi etape, am cam trecut uşurel peste unele neajunsuri. Par un egzamplu, în nicio zi nu am fost în stare să plecăm de acasă la ora 8, după programare - mai degrabă aia a fost ora de trezire. Apoi, când am calculat durata etapelor, am omis unele simple, dar foarte necesare, "mărunţişuri" - faptul că ar trebui să oprim pe drum ca să mai şi mâncăm, între altele.
Bon, planul era că zburăm la Paris, iar de acolo închiriem maşină. Cât pe aici ca planul să deraieze din capul locului. Conform programării, trebuia să încălţăm titi-ul din Paris (între noi fie vorba, puteam s-o face de la aeroport şi ne scuteam de un frumos ocol de vreo 150 km, însă nicăieri pe site-ul companiei nu era listat un punct de închiriere acolo). Elas, zborul nostru a întârziat aproape o oră. Punând la socoteală şi timpul, pe care l-am pierdut cu căutarea reprezentanţei (care nu avea adresa chiar în Piaţa Porte Maillot, de-o dădeau ei ca adresă, ci pe un bulevard care se vărsa în zisa piaţă), am reuşit să ajungem cu 5 minute, după ora închiderii oficiului. Din fericire, încă nu închiseseră - chit că se pregăteau s-o facă - şi, după mormăielile de rigoare, ne-au înmânat cheile maşinii. Dacă mai întârziam niţel, făceam harcea-parcea toată vacanţă. Căci firma se închidea până luni şi noi ar fi trebuit să dormim la Paris două nopţi. În condiţiile în care totul era strâns planificat şi aveam deja rezervări pentru tot sejurul.
Şi apropos, în Franţa totul se închide peste weekend. Dacă nu te-a dus capul să faci cumpărături în timpul săptămânii şi ai lăsat pe duminică, eşti pa. Cu greu găseşti vreun Carrefour expres prin oraşele mai mari. Cât despre hipermarketuri, nu sunt deschise mai mult de unul din cinci. Chiar pe lângă oraşe mari am avut surpriza să le găsim închise.
Cât despre maşina închiriată (la preţ mai mic decât în România - dar nu trebuie să mire prea tare, în Francia şi motorina era mai ieftină decât pe plaiul mioritic), noi cerusem un WV Polo sau echivalent. Am primit un Sandero Stepway ultima variantă şi trebuie să spun că s-a comportat extrem de bine în cei aproape 5000 km, pe care i-am parcurs.
Respectiv de la Paris către Normandia, Valea Loirei, apoi către sud prin Toulouse şi întoarcere prin Lyon. Acasă la noi facem mare caz de diferenţele dintre regiuni, dar tindem să luăm generalistic alelalte ţări drept spaţii compacte. Aleluia, nici vorbă! Traseul ne-a dus prin trei Franţe. Prin înfăţişare şi comportament, nordul aduce mai degrabă cu Germania, vestul (sau, în fine, atât cât am văzut noi din Normandia) cu zona rurală engleză, iar sudul cu Italia.
În nord lumea e calmă şi răbdătoare, nimeni nu te claxonează în trafic, toţi aşteaptă liniştiţi la indiferent ce coadă, toţi sunt corecţi, politicoşi şi distanţi, oraşele sunt curate şi bine puse la punct întoate privinţele. După lăsarea întunericului rar vezi oameni pe stradă. La Anger, de exemplu, puteam întinde pătura în centrul intersecţiei şi face un picnic. Zona centrului vechi era plină de localuri şi cafenele, majoritatea închise; iar în cele deschis erau câţiva oameni. După zece seara, numai micile restaurante arăbeşti mai erau deschise. Nici poliţie nu prea era. De fapt, nu cred că am văzut poliţişti pe stradă înainte de Toulouse. O, da. Şi vremea din nord... De tot rahatul. Ploaie sau măcar noros, vânt şi frig. Am avut şi 19 grade la amiază - şi era jumătatea lui august. Excepţie face, evident, Parisul. O fi tot în nord, dar nu respectă deloc tipologia. Capitală, de!
În sud, altă ţară. Lume multă şi grăbită, agitată, care vorbeşte mult şi gesticulând. Oraşe murdărele şi într-o oarecare măsură cu acea nuanţă de decădere fizică (pe care am văzut-o şi la Napoli sau Palermo). Şoferii îţi iau faţa - mai dihai dacă te văd străin - şi nu se jenează să folosească claxonul. Nici cu legea nu sunt prea fraţi: ne-au spart maşina în Marsilia, ne-au dat o ţeapă nasoală la hotel în Nisa. Altfel, nu ni s-a părut nicăieri că nu am fi în siguranţă, indiferent de oră.
Per total, am bătut Franţa dintr-un capăt în celălalt şi înapoi. Am văzut multe, dar lăcomia noastră (motivată mai ales de faptul că cine ştie când vom mai ajunge acolo) a făcut să vedem destul de puţine în fiecare din cele multe. În Caen doar am dormit şi nu am văzut cele două mânăstiri din sec. 11, fondate de Wilhelm Cuceritorul - ducele Normandiei, cel care cucereşte Anglia în 1066, şi soţia sa. În Toulouse am stat o noapte şi o dimineaţă. În Monaco doar câteva ore. În Cannes la fel - las' că nici nu prea ai ce vedea acolo (în opinia mea, cel puţin, carele nu-s dat peste cap de niţică mare albastră, câţiva palmieri şi ceva clădiri de acum 100 de ani). În Nisa am dormit două nopţi, dar am vizitat alte locaţii; căci urbea nu prea are ce oferi. Şi tot aşa.
Per total, Franţa este o ţară fumoasă, în care multe sunt de văzut, timp să fie. Sigur, nu se compară cu Italia. Nici pe departe. Dar nicio altă ţară nu o face.
No, acum câteva poze luate en marche.

Sate franceze.

Drum rural în Normandia. Lat cât o cărută juma', dar asfaltat.

Nu toţi francezii au o problemă cu românii. În special dacă îi momeşti cu niţel caşcaval.

Peyre, undeva în Massif Central (un fel de podiş înalt, care, în ciuda numelui, se află în sudul Franţei).

Asta-i o regulă de circulaţie pe care n-am reuşit s-o înţeleg.

Cam aşa arată majoritatea giratoriilor în Franţa.

Cam aşa arată a mai mare parte din Franţa. Câmpiile sunt rare şi reduse ca suprafaţă. Doar în partea de nord şi un pic pe Valea Loirei (din câte am văzut noi) e ceva mai plată. În rest, dealuri peste tot locul.

Iar orăşelul...

... este "jumelee" cu...

Loira.

Valea Loirei = castele la tot pasul.

Apeduct roman.

Chateau d'Usse a fost construit într-o primă fază prin sec. 11 de către seniorii de Usse, la vremea aia vasali ai ducelui Normandiei. Peste timp, castelul a trecut prin mâinile conţilor de Blois şi a altor nobili legaţi de casa regală a Franţei. Aspectul actual îl are de pe la începutul sec. 17. Se crede că acesta a fost modelul castelului din povestea "Frumoasa Adormită" a lui Charles Perrault. De altfel, actualii posesori ai castelului chiar au aranjat o cameră pe tema asta - un kitsch sinistru. Nu am intrat în el pentru că era cam scump (14 euro) şi, după câte am văzut pe net, nu era mare lucru de văzut la inteior.

Râul Indra (Indre) trece prin faţa castelului.

Sudul Franţei - mai pietros, cu floră mediteraneană,

vii,

vile în stil toscan,

maşini de fitze,

şi - da! - ingredientul principal al miş-maşului sclipicios: