Abația Sankt Gallen

 Abația Sankt Gallen a fost una dintre cele mai vechi și mai importante mânăstiri din lumea catolică. Deja în anul 613 Sf. Gallus, un călugăr benedictin irlandez, întemeiase aici un schit pentru a răspândi creștinismul în rândul populației germanice păgâne din regiune. La începutul sec. 8, Carol Martel, conducătorul de fapt al Regatului franc, l-a numit pe Sf. Otmar la conducerea schitului. Acesta a întemeiat o mânăstire care să înlocuiască vechiul schit, aducând aici monahi știutori de carte din întreaga lume occidentală. Având patronajul regilor (apoi împăraților) franci, abația a crescut repede. A crescut ca număr de călugări, pe mulți din ei trimițându-i în nou înființate mânăstiri subordonate. A crescut în importanță politică și bogăție, atât Curtea francă, dar și nobilimea locală donându-i numeroase teritorii. A crescut în relevanță culturală. Numeroși intelectuali din rândurile clerului au stat aici perioade de timp. Cu ajutorul lor este înființată biblioteca mânăstirii. Grație muncii asidue a copiștilor biblioteca a fost îmbogățită cu numeroase manuscrise.

În sec. 9, cu sprijinul împăraților carolingieni, abația devine autonomă în ceea ce privește subordonarea ierarhică, religioasă și administrativă, față de alte autorități bisericești, în afara celei (din ce în ce mai slabe) a Curiei romane. În sec. 10 mânăstirea este amenințată de invaziile maghiarilor, motiv pentru care a fost înconjurată cu un șanț și un zid de apărare protejat de mai multe turnuri. Tot cam în această perioadă, în jurul lăcașului începe să se dezvolte o așezare. Inițial un sat populat de șerbii mânăstirii, așezarea devine un oraș în toată regula.

În sec. 13 mânăstirea stăpânea teritorii întinse în cadrul Imperiului German, iar abații săi dispuneau de o vastă putere economică și politică. Ca atare, abații au fost ridicați la rangul de prinți ai imperiului, iar teritoriile abațiale transformate într-un principat vasal Curții imperiale (nu este un caz singular, un alt principat monastic a fost organizat în jurul unei alte celebre mânăstiri germane - cea de la Fulda). Orașul din jurul mânăstirii a prosperat și el. În mod ciudat, deși mânăstirea era centrul unei entități cvasi-statale, orașul se eliberează treptat de autoritatea abaților, pentru ca, pe la sfârșitul sec. 15, să primească statutul de oraș imperial liber din partea Dietei imperiale. Această situație ciudată a condus la numeroase conflicte, unele doar politice, altele mai contondente între prelați și burghezi. La acestea s-au adăugat revoltele fermierilor de pe moșiile personale ale abaților, care doreau eliberarea din iobăgie și războaiele dintre cantoanele elvețiene și Imperiul Habsburgic - primele dorind să câștige independența față de ultimul. Confederația Helvetică și-a văzut visul cu ochii, însă principatul monastic a preferat să-și păstreze legăturile cu Viena. Ceea ce a creat o frumoasă încurcătură, care i-a îmbătrânit înainte de termen (iar la vremea respectivă zisul termenul era oricum destul de grăbit) pe diplomații imperiali. Căci: o parte din posesiunile mânăstirii se găseau împrăștiate în mai multe cantoane elvețiene, altele între granițele imperiale. Abații s-au declarat, în continuare, vasalii împăratului, dar se aflau și sub protecția colectivă a patru cantoane vecine. În plus, pentru a vârfui găleata cu probleme, orașul Sankt Gallen continua să fie ostil abaților și a aderat oficial la unul din cantoanele elvețiene, dar altul decât cele patru protectoare. Trebuie să mai menționăm că helveții se mai păruiau și între dumnealor, nu doar cu vecinii.

În 1517 Martin Luther și-a enunțat tezele sale, fapt ce a dus la declanșarea Reformei religioase. O bună parte a credincioșilor catolici au denunțat autoritatea papală, constituind ori aderând la diferite culte protestante. În regiune o parte a cantoanelor elvețiene au aderat la noile idei religioase, în timp ce altele au rămas loiale Bisericii Catolice (bineînțeles asta a adăugat noi motive de război în cadrul Confederației). La fel s-a întâmplat și la Sankt Gallen. Orașul și o parte a teritoriilor principatului mânăstiresc au renunțat la catolicism, declanșând un lung conflict cu mânăstirea. În cele din urmă, cu sprijinul trupelor imperiale, abații au reușit să câștige conflictul, forțându-i pe învinși să revină la catolicism.

Sec. 18 a fost o perioadă de liniște și de prosperitate pentru principatul monastic. Biserica mânăstirii a cunoscut trei faze. În sec. 8-9 era un edificiu masiv, în stilul preromanic al epocii carolingiene. Nimic nu s-a păstrat din acea perioadă, dar există un plan detaliat al complexului abației, plan ce datează de prin anii 820-830. Apoi, în sec. 15, a fost ridicată o nouă biserică, în stil gotic târziu. Actualul lăcaș a fost construit între 1755-1768 în stil baroc târziu. Splendida decorația interioară a bisericii este mai degrabă realizată în stil rococo.

În 1798 trupele Franței revoluționare ocupă cantoanele elvețiene. O Republică Helvetică soră (a se citi supusă) este fondată. Noile autorități revoluționare elvețiene au desființat atât principatul, cât și mânăstirea în sine. După prăbușirea regimului napoleonian, biserica este transformată în catedrală pentru orașul Sankt Gallen, fără ca abația să mai fie restaurată. Azi biserica și restul complexului este un monument UNESCO. Din vechea mânăstire s-a păstrat și cea mai mare parte a bibliotecii, singura din bibliotecile marilor mânăstiri medievale conservată până în zilele noastre. Aceasta conține peste 170.000 de cărți de o valoare inestimabilă. 2100 sunt manuscrise (din care 400 datând din perioada secolelor 9-10), 1650 sunt incunabile (cărți foarte rare, tipărite în prima perioadă a existenței tiparului, între 1450-1500), alte mii au fost tipărite între 1501-1520.

Reconstrucție a mânăstirii, așa cum ar fi arătat în prima parte a sec. 9, conform planului păstrat în bibliotecă.

Dat fiind că nu am avut mult timp la dispoziție, dar și pentru că a plouat nu am avut posibilitatea de a bramburi și prin oraș, dar, atât cât am putut vedea, Sankt Gallen merită o ședere mai îndelungată.

Vaduz

 Vaduz este capitala Principatului Liechtenstein și are ceva sub 6.000 de locuitori.

Liechtenstein este unul din micro-statele europene, fiind situat în zona alpină, pe valea superioară a Rinului, prins între Austria la est și Elveția la vest. Are o suprafață de 160 de kilometri pătrați și o populație de aproape 40.000 de locuitori vorbitori de germană și majoritar catolici.

În antichitate zona a fost inclusă în Imperiul Roman. Apoi, în sec. 5, a fost cucerită de tribul germanic al alemanilor. Până după anul 1000 limba vorbită aici era romanșa (ori retoromana, o limbă latină încă existentă în Alpi), apoi are loc un proces treptat de germanizare. În evul mediu timpuriu, întreaga regiune a fost inclusă în statul francilor, apoi în Imperiul Romano-German. În sec. 13 cade sub controlul Casei de Austria. Împărații Habsburgi au oferit principatul drept fief unei familii austriece ce avea un castel la Liechtenstein, lângă Viena. De la care castel și-a primit numele și statul. Principii au stăpânit teritorii întinse prin tot Imperiul Habsburgic, astfel că puterea și bogăția lor erau considerabil mai impozante decât statutul oferit de micul principat.

În 1805 Napoleon obține o strălucită victorie la Austerlitz asupra armatelor combinate ruso-austriece. În urma victoriei, corsicanul desființează Imperiul Romano-German. Ca atare, Liechtenstein rămână fără un suzeran clar. Va profita de acest lucru, pentru a obține o independență de fapt, chiar dacă nu întru-totul și de drept. În 1871 a fost creat Imperiul German, de data aceasta în jurul Prusiei. Prinții nu a dorit să adere la noua construcție. Au preferat să-și păstreze legăturile strânse cu monarhia Habsburgică, petrecându-și, de fapt, cea mai mare parte a timpului la proprietățile lor din Austria, în special în palatul din Viena. În 1918, după Primul Război Mondial, Austro-Ungaria a fost desființată. În aceste condiții, familia princiară și-a revizuit opțiunile politice, preferând o apropiere de Elveția

 Din punct de vedere politic, Liechtenstein este o monarhie constituțională, în care monarhul (principele) are puteri foarte mari. Există un parlament monocameral cu 25 de deputați aleși prin vot universal. Femeile au obținut drepturi politice abia în 1984, după multă luptă și după un referendum, în care, evident, au votat doar bărbații și care a trecut la mustață. Principele are mai multă putere decât parlamentul și guvernul. Această autoritate a sa a fost sporită printr-un nou referendum în 2003. Poate și pentru că prințul Hans Adam II a amenințat că, în caz contrar, va vinde o parte a proprietăților sale unor investitori străini (familia princiară controlează peste 50% din teritoriu în mod direct) și se mută în Austria. În plan extern, ca și alte micro-state europene, Liechtenstein este reprezentat în general de Elveția, cu care se găsește într-o uniune vamală și monetară. De altfel, când am intrat dinspre Austria, am fost controlați la vamă, doar la intrarea în micul principat, nu și în Elveția.

Vaduz este menționat pentru prima dată într-un document în sec. 12, la vremea aceea purtând numele de Faduzes. În 1322 exista aici un castel. În 1499, pe fondul unui conflict între cantoanele elvețiene și Casa de Habsburg, atât castelul, cât și orașul au fost distruse integral de helveți. Ambele au fost reconstruite ulterior, iar la începutul sec. 18 familia de Liechtenstein a transformat Vaduz în capitala micului principat. Azi Liechtenstein are unul din cele mai înalte niveluri de trai din lume (și prețuri pe măsură - un fel de sandvici, nu mai mare decât diametrul unei căni normale, format doar din o chiflă neagră tăiată median și 2 felii de salam, luat de la o patiserie, a costat 5 franci elvețieni). Acest nivel de trai se bazează pe un puternic sector bancar. În plus, taxele reduse au atras aici multe companii străine. Numărul firmelor cu sediul în această țară depășește numărul cetățenilor. Vaduz beneficiază de grosul acestor activități economice. La acestea se adaugă și o industrie turistică înfloritoare, deși este una din puținele capitale ale lumii, care nu are nici aeroport, nici cale ferată. Altfel, "orașul" are aspectul unui sat mai mare, cu puține clădiri mai impresionante. Însă peisajul înconjurător este deosebit.

Rinul în Liechtenstein.

Castelul este reședința oficială a familiei princiare.

Clădirea parlamentului. Serbau 300 de ani de la recunoașterea oficială a Liechtenstein ca principat autonom în cadrul Imperiului German.

Catedrala din Vaduz a fost ridicată în 1874, în stil neogotic. Inițial era doar o biserică parohială, după cum o arată și dimensiunile. În 1997 papa Ioan Paul II a întemeiat episcopia de Liechtenstein, ocazie cu care și biserica a fost ridicată la rang de catedrală.

Innsbruck (II)

 

Arcul de Triumf a fost construit în 1765 pentru nunta arhiducelui Leopold, fiul Mariei Tereza și viitor împărat, cu prințesa spaniolă Maria Luisa.

Clădirea din dreapta este Helblinghaus a fost construită în sec. 15, în stil gotic. În 1725 proprietarul de atunci a decis refacerea edificiului și redecorarea sa în stil rococo (baroc târziu).

Turnul orașului are ceva peste 51 de metri și a fost construit între 1442-1450 în stil gotic. Servea ca punct de observație pentru eventuali inamici, ori pentru posibile incendii.

Catedrala Sf. Iacob a fost ridicată între 1717-1724 în stil baroc, în locul vechii catedrale afectată de un cutremur în 1689. Catedrala a fost destul de serios lovită într-un raid aerian în 1944. După război a fost restaurată.

Altarul principal ...

... conține o pictură - Fecioara cu Pruncul - realizată de unii din cei mai mari artiști renascentiști germani, Lucas Cranach cel Bătrân.

Acoperișul de Aur este cel mai cunoscut simbol al orașului. Clădirea în sine a fost construită la începutul anilor 1400 de arhiducele Frederic IV, pentru a servi drept reședință ramurii tiroleze a Habsburgilor. "Acoperișul", adică loggia, a fost construită pentru nunta împăratului Maximilian I cu Bianca Maria Sforza, fiica ducelui de Milano. Perechea s-a căsătorit în 1500 și a asistat din loggia la diferitele festivități organizate în onoarea lor în piața din față. Acoperișul este executat din 2657 de plăcuțe de cupru aurite.

Coloana Sf. Ana a fost ridicată în 1706, pentru a serba eliberarea orașului de sub ocupație bavareză. Trupele din Bavaria s-au retras 26 iulie 1703, Sf. Ana în calendarul catolic. În ciuda numelui, Sf. Ana are doar o statuie la baza coloanei, alături de cele ale sfinților Cassian, Vigiliu și Gheorghe. În vârf se găsește o sculptură reprezentând-o pe Fecioară.