Parga

Este un orășel în partea de nord-vest a Greciei, către granița cu Albania. În antichitate, aici se găsea un polis grecesc - Toryne, despre care nu se mai știe nimic din sec. 3 d.Hr. Se presupune că a fost distrus de slavi prin sec. 6, care au colonizat apoi regiunea, denumirea Parga având o rezonanță slavă.

Orașul ca atare este pentru prima dată menționat într-un document din 1318, vreme la care făcea parte din Despotatul de Epir - un stat desprins din Imperiul Bizantin, după ce cruciații occidentali au cucerit Constantinopolul în 1204. Parga se bucura de o bună poziție comercială și strategică, având un castel și două porturi sigure. În plus, era înconjurată de plantații de trestie de zahăr, o marfă încă destul de rară în Europa în acele timpuri, deci foarte prețioasă. Din acest motiv, Parga a fost dorită de toții conducătorii locali, în decurs de câteva decenii trecând din posesia Epirului în componența Bizanțului, pentru a fi cucerită nițel mai la vale de Despotatul albanez de Arta. În cele din urmă, localnicii s-au săturat să fie monedă de schimb și au predat orașul venețienilor în 1401.

Sub stăpânirea venețiană, într-o primă fază, Parga experimentează pace, bună administrare și prosperitate. Din păcate pentru ei, turcii cuceresc regiunea pe la jumătatea sec. 15. Sultanii considerau orice posesiune creștină, în special venețiană, pe teritoriul fost bizantin drept o insultă personală și au făcut tot posibilul să rectifice situațiile nefericite (din punctul lor de vedere). Pe cale de consecință, Parga este supusă la numeroase asedii otomane. În plus, raiduri mai mici aveau loc aproape în fiecare an. Orașul a fost cucerit de turci în două rânduri - 1452 și 1537 - dar numai pentru scurtă vreme, fiind recucerit de flota venețiană, cu sprijinul populației creștine din zonă.

Parga rămâne posesiune venețiană, până la desființarea republicii lagunare de către Napoleon. Ulterior intră în posesia franțujilor. După ce micul caporal este trimis definitiv în vacanță pe o insulă din Atlanticul de Sud, Parga a fost ocupată de englezi. Perfizii fii ai Albionului au decis că nu au ce face cu orașul, așa că l-au vândut lui Ali Pașa, tiranicul conducător al Ioanninei. Localnicii, înspăimântați, și-au părăsit în masă locuințele, stabilindu-se prin alte colțuri ale Greciei, neocupate de turci (în special în Corfu). Parga a rămas în posesia Imperiului Otoman, până la Războaiele Balcanice din 1912-1913, după care a fost alipită statului grec.

Astăzi Parga este o destinație turistică importantă, pentru peisajele pitorești, dar mai ales pentru plajele sale cu ape limpezi.

Insula Panagia.

Castelul din Parga a fost construit de localnici pentru a se putea apăra de numeroasele raiduri piraterești. Venețienii l-au lărgit și i-au consolidat sistemele de fortificații.

Orașul Corfu (II)

Basilica Sf. Iacob și Cristofor a fost construită în sec. 12. Inițial a fost catedrala ortodoxă a insulei și avea hramul Sf. Petru și Pavel, dar după sosirea venețienilor a fost transformată în catedrală catolică. Cu ocazia asediului otoman din 1571 a fost puternic afectată de bombardamente; a fost refăcută în a doua jumătate a sec. 17. A fost din nou avariată de un bombardament, german de data aceasta, în 1943. După război a fost restaurată.

Catedrala Theotokos Spilaiotissa este sediul mitropoliei ortodoxe din Corfu. A fost construită în sec. 19.

Primăria din Corfu. A fost construită pe locul fostului Teatru San Giacomo construit de venețieni în 1693 și distrus în bombardamentul german din 1943.

Monument dedicat celor 2000 de evrei corfioți care au fost deportați de naziști și asasinați la Auschwitz.

Vechea Fortăreață a fost ridicată de venețieni pe un promotoriu, unde se găsea deja un mai vechi castel ridicat de bizantini prin sec. 6. Aici s-au adăpostit o parte a localnicilor în timpul invaziei ostrogote din anul 551. O vreme se pare că bizantinii au părăsit fortificația, dar în sec. 11, pe fondul conflictului cu normanzii din sudul Italiei, zidurile au fost reparate și extinse.

Începând din sec. 14, venețienii au preluat cetatea și au transformat-o într-un fort inexpugnabil, adăugând permanent noi și noi ziduri și bastioane. În subteran au săpat mari depozite pentru hrană, arme și muniții. Tot în subteran era și cazarma pentru a oferi un adăpost mai bun garnizoanei. Chiar au săpat un șanț uriaș la baza peninsulei, transformând promotoriul într-o veritabilă insulă.

Vechea fortăreață a fost supusă de turci unor mari asedii în trei rânduri: 1537, 1571 și 1716. De fiecare dată armatele invadatoare au fost respinse cu succes, turcii nereușind să pătrundă în cetate, în ciuda bombardamentelor neîncetate. În schimb, o catastrofă naturală a distrus o bună parte din citadelă în 1718. În timpul unei furtuni, un trăsnet a lovit unul din depozitele mai expuse de praf de pușcă. Acesta a explodat stârnind o reacție în lanț, care a dus la detonarea altor trei depozite subterane. Sute de oameni au fost uciși și majoritatea clădirilor dintre ziduri au fost distruse. Ulterior, daunele au fost reparate, iar magaziile cu muniții mai bine adăpostite.

În prima jumătate a sec. 19 până în 1864, cât Corfu s-a aflat sub protectorat englez, fortăreața a adăpostit o garnizoană britanică. După ce insula a fost cedată Greciei, a continuat să aibă un rol militar, deși armamentul modern o făcuse depășită. În cele din urmă a fost transformată parțial în închisoare. Azi este muzeu.

Biserica Sf. Gheorghe a fost construită în 1840, pentru a deservi comunitatea britanică anglicană de pe insulă. După ce briții au plecat, biserica a fost trecută la cultul catolic.

Orașul Corfu (I)

Este capitala insulei omonime. Nimeni nu știe cu exactitate care a fost mai întâi denumită astfel: insula sau orașul. Corfu sau Korkyra (Corcyra) a fost întemeiat ca o coloniei a unuia dintre cele puternice și influente polisuri grecești - Corint. Acel Corfu nu mai există azi decât sub forma ruinelor descoperite în punctul numit Palaiopolis (Vechiul Oraș în greacă). Cetatea antică a fost distrusă de ostrogoți în anul 551. Orașul a fost ulterior refăcut, dar într-o nouă locație, mai la nord, pe un promotoriu, la picioarele unei fortificații bizantine.

În 1386 Corfu (atât orașul, cât și întreaga insulă) trece în posesiune Veneției. Localnicii au cerut acest lucru, în ideea că puterea republicii din lagună îi va proteja de numeroasele raiduri ale piraților și micilor stăpânitori din jurul Mării Adriatice. Ceea ce s-a întâmplat. Galerele Serenissimei au pus la respect hoarda de prădători. Mai mult, venețienii au lărgit și modernizat vechea fortificație bizantină (ulterior numită fortăreața veche sau castelul vechi), au construit una nouă, efectiv inexpugnabilă (castelul nou), iar între ele au practic ridicat din temelii un oraș modern pentru standardele timpului. Băștinașii au primit o serie de scutiri și privilegii, devenind tot mai prosperi an de an. Bunînțeles, Veneția nu a făcut cele zise mai înainte îndemnată de prea plina ei inimă. A avut partea sa de câștig. În primul rând, flota venețiană a obținut o excelentă bază navală pentru blocarea accesului oricui în Marea Adriatică. Apoi, o populație cu strat gros de osânză la pungă însemna și venituri pe măsură la buget din comerț și taxe.

Partea mai puțin atractivă pentru localnici a înțelegerii nescrise a constituit-o faptul că Veneția era o mare putere navală, cu interese și o politică externă ample și cu dușmani pe măsură. Sigur, corfioții au fost scutiți de iritantele raiduri piraterești. În schimb, au priceput ce înseamnă ostilitatea unei alte mari puteri. Față de cele 2-3 sute de pirați peticiți ce debarcau pe plaja din sudul orașului, uneori și de 5-6 ori pe an, acum aveau parte de vizite neplăcute mult mai rar, doar că oaspeții nepoftiți erau câteva zeci de mii de soldați ai unor armate bine puse la punct. Genovezii au asediat orașul în sec. 15, în două rânduri. După ei a venit rândul otomanilor. Șalvaragii au luat cu asalt zidurile orașului în 1537, 1571, 1573 și 1716, fără a pomeni alte raiduri de mai mică amploare. Corfu în sine nu a fost niciodată cucerit, dar a suferit distrugeri importante în timpul asediilor. În plus, populația din satele înconjurătoare, câtă nu a apucat să se adăpostească între ziduri, a fost masacrată sau luată în sclavie de fiecare dată.

Corfu a aparținut Veneției până la desființarea republicii de către Napoleon în 1797. O vreme, insula (y compris orașul) a aparținut Franței, apoi a trecut sub guvernarea Angliei. În 1864 guvernul britanic a cedat Corfu Greciei.

În 2007 orașul vechi a fost inclus în lista monumentelor UNESCO.

Piața Spianada este (zic localnicii) cea mai întinsă piață din Grecia.

Palatul Sf. Mihai și Sf. Gheorghe a fost construit între 1819-1824 în stil neoclasic. A servit drept reședință pentru guvernatorul britanic.

Străduțele pietonale pitorești, mărginite de magazine și mici localuri, sunt tipice pentru orașul vechi.

Biserica Sf. Spiridon este cea mai mare și cea mai faimoasă din oraș. Sfântul omonim este patronul protector local. Moaștele sale au fost aduse aici după cucerirea Constantinopolului de către turci.  Biserica actuală a fost construită în 1580.

Fortăreața Nouă a fost construită după asediul otoman din 1537. Pe atunci, o bună parte a populației locuia în afara vechilor zidurilor de apărare. Garnizoana, luată cam pe nepregătite și lipsită de provizii, a refuzat să acorde acces civililor, din care mulți au fost masacrați ori luați în sclavie. Ulterior s-a decis ridicarea unei noi linii de fortificații. Pentru consolidarea acesteia a fost construit și un nou fort. La vremea respectivă Fortăreața Nouă era una dintre cele mai puternice din Europa și dispunea, în sec. 18, de 700 de piese de artilerie. Bastioanele de la malul mării au fost demolate de britanici, când au cedat insula Greciei. Azi o partea a fortăreței adăpostește o bază a marinei militare grecești. Restul poate fi vizitat, dar era închisă în ziua respectivă.