Catedrala Sf. Petru din Beauvais

Beauvais şi Amiens erau (şi mai sunt şi acum) oraşe gemene. Cetăţenii lor, egal de bogaţi şi de aroganţi, erau suflete pereche. Între inhabitanţii celor două urbe domnea o atmosferă de armonie deplină, cum doar între arădeni şi timişoreni, stelişti şi dinamovişti, Merkel şi Tsipras mai poţi vedea.
Paşnică dispoziţie ce-i caracteriza pe burghezii din Beauvais a fost spulberată într-o frumoasă după amiază de o tristă veste. Ăi din Amiens purces-au să ridice a mai înaltă şi mai mândră catedrală a creştinătăţii. Repejor, episcopul a convocat magistraţii oraşului pentru ceva sfat de taină. Întrunirea a debutat, după cum era şi normal, cu alese imprecaţii asupra unor teme religioase la modă. A continuat apoi prin meşteşugite aprecieri asupra ascendenţei feminine a obraznicilor vecini. Şi s-a încheiat apoteotic cu concluzia "Noi o (s-o) avem mai mare!"
Ca să nu rămână vorbă goală, în 1225 a fost demolată vechea basilică - de altfel, un incendiu suspect de oportun tocmai eliberase terenul. Lucrările au început în forţă, dar, pe parcurs, ritmul s-a tot diminuat. Spre deosebire de amienezi, care ştiuseră să-şi limpezească apele cu regele, concurenţa arătase o superbie maximă faţă de toate cele lumeşti. Ori să te pui în poară cu Ludovic IX putea însemna apariţia a tot felul de noduri pariziene în papura locală. Chiar şi aşa în 1272 lucrările la corul noii catedrale erau finalizate. Şi toată lumea putea să vadă ce înseamnă să le arunci mănuşa bovezienilor. Ambiţia lor nemăsurată avusese ca urmare un edificiu cu o înălţime interioară de 48 de metri (faţă de 42,5 metri la Amiens) - cel mai înalt lăcaş de cult din toată lumea creştină (dacă socotim doar nava, nu şi spirele sau cupolele) ever. Pe lângă înălţimea nemaipomenită, nemaiauzită, s-a dorit, deasemenea, cele mai subţiri ziduri şi cele mai ample vitralii.
Din păcate pentru băştinaşi, zisa ambiţie nu ţinuse seama de posibilităţile materiale şi tehnice ale epocii. Toate cele enumerate mai sus au conspirat mişeleşte, iar în 1284 o bună parte a bolţilor corului fac cunoştinţă cu podeaua. Cu toate acestea, proiectul este foarte puţin modificat. Corul este refăcut la aceleaşi dimensiuni, singura schimbare constituind-o mărirea numărului coloanelor de susţinere a plafonului. În plus, arcele butante au fost legate între ele, la partea superioară, cu nişte bare de fier, care aveau rolul (pe care l-au îndeplinit cu succes) de a reduce vibraţiile datorate vântului. În 1347 războiul de 100 de ani începe să dea târcoale prin regiune şi cetăţenii au fost nevoiţi să lase visurile pentru ceva mult mai palpabil - pregătirea oraşului pentru un eventual asediu. Timp de aproape două secole nemăsurata mândrie locală a trebuit să se mulţumească cu un sfert de catedrală.
Un nou şantier a fost deschis în 1500 şi, până în 1548, s-a reuşit să se ridice şi transeptul. Construcţia a păstrat planul gotic iniţial şi a avut un ritm rapid - dar trebuie să ţinem seama şi de evoluţiile tehnicilor privind  construcţiile, până în sec. 16. După terminarea transeptului, pe cât se pare, bovezienii şi-au regăsit repede vechea lor băţoşeală. Prin urmare, au decis înălţarea unei spire centrale de 153 de metri, care ar fă făcut catedrala lor cea mai înaltă clădire din lume. Se zice că episcopul vremii ar fi declarat că vrea să ridice o spiră atât de îaltă, încât cei care o vor vedea să-i considere pe localnici nebuni.
Până la urmă, în 1569, lucrările la spiră au fost terminate, însă bunul renume al cetăţenilor din Beauvais nu a avut prea mult timp de suferit. Cum lecţiile neînvăţate tind să te ducă în restanţe, în anul 1575, spira le-a oferit o lecţie practică despre gravitaţie. După noua catastrofă, indigenii şi-au rătăcit definitiv pofta de edificii faraonice. Până în prezent, catedrala din Beauvais este neterminată, fiind compusă doar din cor şi transept. Pentru a fi utilizată, un zid a fost ridicat acolo unde trebuia să fie nava şi un portal a fost construit în capătul aripii de sud a transeptului.
Chiar şi aşa, dimensiunile basilicii sunt impresionante: 48 de metri pe altitudine, 72,5 de metri pe lungime, lungimea transeptului 47 de metri.
Războaiele religioase şi revoluţia nu au reuşit să afecteze în mod serios lăcaşul (încă există vitraliile originale din sec. 13-16, de exemplu). În schimb, aproape că a reuşit omul modern. În 1960 s-a decis că barele de fier, care legau arcele butante, sunt urâte (aşa credeau idioţii, că medievalii le puseseră acolo dintr-un ciudat sentiment estetic) şi inutile şi s-a ordonat îndepărtarea lor. Ca urmare vibraţiile produse de curenţi au crescut în intensitate şi au dus la desprinderea efectivă a corului de transept. Niciun inginer structuralist nu ştie cum de nu s-a prăbuşit cu totul. Aşa că s-a decis îndreptarea tâmpeniei făcute. Printr-una şi mai mare. Au reinstalat barele de fier. Doar că nu erau chiar de fier, ci din oţel. Oţelul este mai puţin maleabil decât fierul, deci a mărit rigiditatea zidurilor, deci a produs noi fisuri. Tehnica modernă încă nu e capabilă să producă soluţia pentru consolidarea definitivă a zidurilor. Până atunci, tot ansamblul este ţinut în loc de proptele masive din metal şi lemn.
Am văzut la televizor un specialist de la Columbia University spunând că, după toate calculele şi modelele aplicate de el pe calculator, catedrala din Beauvais nu ar trebui să existe. Încă o dată, poli-capabila tehnică modernă e lăsată cu pantalonii în vine de nişte antecesori din străfundurile istoriei, care nu foloseau decât unelte de mână şi un fel de macarale primitive.

Pentru exemplificare, în spaţiu... (în stânga - palatul episcopal)

...şi în plan.

Capela Notre Dame, sec. 13.

Orologiu medieval - sec. 15.

Fresce de sec. 14.

Sculptură în lemn, sec. 15.

Catedrala din Amiens

Basilica Catedrală Notre Dame d'Amiens (dap, asta este titulatura oficială) este parte a troicii celor mai mari, frumoase şi celebre construcţii religioase în stil gotic din nordul Franţei - respectiv, împreună cu catedralele din Chartres şi Reims.
Ca în mai toate cazurile, catedrala actuală suprapune o serie de lăcaşuri de cult, care au precedat-o. Cercetările arheologice au dus la descoperirea urmelor unei biserici din sec. 3-4. În secolele următoare, tot aici au fost ridicate mai multe catedrale, distruse de invazii sau incendii: în 850 (jefuită şi distrusă de vikingi), 1019 (incendiu), 1107 (tot incendiu). După ultima catastrofă, s-a început construirea unui nou edificiu, în stil romanic, ce  a fost consacrat în anul 1152. În 1206 episcopul local a reuşit să îmbogăţească zestrea de relicve ale diocezei cu presupusul cap al Sf. Ioan Botezătorul, adus în Occident după ce cavalerii plecaţi în a patra cruciadă pentru recucerirea Ierusalimului de la arabi, au reuşit să cucerească şi să jefuiască cumplit Constantinopolul, cea mai mare metropolă a creştinătăţii (e drept schismatică, nu catolică).
Noua relicvă a transformat Amiens într-un foarte popular loc de pelerinaj şi au produs o îmbucurătoare redimensionare a bugetului episcopiei. Cu lopata învârteau arginţii şi prosperii cetăţeni amienezi. Bogăţia lor era adusă de însumarea a doi factori:
- Apropierea de celebrele târguri anuale din Champagne (cele mai mari din Europa Occidentală, atrăgeau negustori din Franţa, Spania, cetăţile italiene, Imperiul German, Ţările de Jos şi Anglia).
- Cultivarea intensivă în împrejurimile oraşului a pastelului, o plantă din care se extrăgea o  frumoasă şi durabilă vopsea albastră, foarte căutată în industria postavurilor. Ori, cea mai dezvoltată astfel de industrie din regiune era cea din Flandra (actuala Belgie), deci o azvârlitură de băţ mai la nord.
În 1218 catedrala romanică este lovită de trăznet şi un nou incendiu o avariază dincolo de orice reparaţie. În aceste condiţii, episcopul Evrard, cu un ochi la cuferele sale şi altul la cele ale târgoveţilor, a decis pornirea lucrului la o nouă basilică, care să urmeze stilul gotic, ultimul hip al modei în materie de arhitectură. Zis şi făcut. După o ceremonie impresionantă, piatra de temelie a fost aşezată în anul 1220. Consacrarea catedralei a avut loc în 1270, deşi lucrările erau departe de a fi finalizate. Astfel, turla din sud a fost terminată în 1366, iar cea de nord în 1402. Între timp au fost gătate şi cele 11 capele laterale. Spira centrală a fost edificată abia în 1533.
Aroganţii amienezi şi-au dorit să poată scoată ochii vecinilor cu cea mai mare catedrală de până atunci. Au reuşit. Şi astăzi catedrala din Amiens este cea mai mare din Franţa şi a 17-a între lăcaşurile catolice - dar cele care o întrec sunt, deasemenea, şi mult mai noi. Lungimea totală atinge 145 de metri, are o lăţime de 33 de metri (fără capelele laterale), iar înălţimea interioară este de 42,5 metri  - cea mai înaltă construcţie gotică medievală finalizată (o să vedem în episodul viitor de ce se foloseşte formularea asta) din lume. Pe bune, când intri eşti pur şi simplu şocat că te afli într-o clădire în care încape un bloc cu 15 etaje. Stai cu capul dat pe spate, până urlă tendoanele de la ceafă şi tot nu te poţi opri din admirat şi din minunat. Deasemenea, este şi catedrala cu cel mai mare volum interior din Franţa - 200.000 metri cubi.
Stahanovismul ăsta religios era să le iasă pe nas prea fudulilor localnici. Din păcate pentru ei, arhitecţii şi meşterii angajaţi au făcut o greşeală capitală - au montat prea sus arcele butante.
Acu', să facem o paranteză şi dăm nişte plictisitoare, dar utile, explicaţii tehnice.
Rolul primordial al unei catedrale avea mai puţină legătură cu credinţa şi mai multă cu propaganda, cu şoubizu'. Puterea şi măreţia episcopului, a Bisericii şi a lui Dumnezeu (de regulă în ordinea asta) trebuia să fie bine înţelese de orice georgel. Catedrala musai să fie cea mai mare construcţie din oraş şi împrejurimi (adică până la oraşul următor), singura vizibilă cale de o zi de mers călare (bine, ea şi castele feudalilor - dar asta e altă poveste). La fel şi cu interiorul. Omul de rând al epocii vedea mai des comete decât clădiri P + 2, iar volumele interioare, la care avea acces, se măsurau, cel mai adesea, în cel mult două cifre. De aia, când pătrundea într-o catedrală, în faţa ochilor lui trebuia să se aştearnă un spaţiu vast, care să demonstreze cu prisosinţă puterile şi măreţiile mai sus pomenite. Efectul garantat era transformarea credinciosului într-un cetăţean ascultător, om aşezat la casa (Domnului) lui, care să nu umble aiurea pe coclauri cu erezii străine şi pline de bube şi care să nu uite să marce banul, că şi ierarhul are vicii de întreţinut şi lupte pentru putere de sponsorizat (ca să nu fim ipocriţi, fără banii Bisericii nu ştiu cât am mai fi avut din Michelangelo, Rafael şi restul trupei).
Dar... O construcţie de mari dimensiuni are, ipso facto, un plafon pe măsură. Care, apropos, era tot din piatră. Pentru că trebuia să suţină un acoperiş învelit cu plumb. Un plafon prea mare se poate surpa sub propria greutate. Ce-i de făcut? Soluţia cea mai la îndemână ar fi plasarea peste tot locul a unor coloane de susţinere. Dar, în acest caz, crearea unui spaţiu interior de mari dimensiuni iese din discuţie.
Stilul romanic, apărut prin sec. 9, propune o altă abordare - preluarea bolţilor semisferice inventate de romani (de unde şi numele). Bolta semisferică preia o parte din greutatea plafonului şi o îndreaptă către pereţi. Asta înseamnă că poţi avea clădiri mai mari. Dar, în egală măsură, aceste edificii vor avea ziduri foarte groase şi fără prea multe ferestre - ele trebuie să reziste ca un bloc monolit. Deci, catedralele romanice, deşi de mari dimensiuni, nu sunt foarte spaţioase (în general, spaţiul interior atinge cam 60% din volumul construcţiei). Sunt în schimb întunecoase şi au o înfăţişare robustă, masivă, cumva primitivă; mai degrabă înfricoşează decât impresionează credinciosul.
Dar anii trec şi gusturile se schimbă. În sec. 12 se cere un nou tip de edificiu - mai elegant, mai suplu, mai luminos, mai mare. Vra să zică, catedrale şi mai mari, dar cu pereţi mai subţiri şi ciuruiţi de ferestre de mari dimensiuni. Nu par a fi din aceeaşi poezie, nu? Noul stil gotic a adus soluţiile necesare. Mai întâi adoptarea arcelor de boltă în formă de ogivă (arc frânt). În acest fel o şi mai mare parte a greutăţii acoperişului este redirecţionată către ziduri. Rezultă plafon mai mare. Rezultă o suprafaţă mai mare. Şi cum vor prelua greutatea suplimentară nişte ziduri mai înalte, mai subţiri şi mai străpunse decât cele romanice? Cu ajutorul unei inovaţii recente - arcul butant. Aceste arce butante sunt nişte proptele elegante, care anulează forţele laterale prin redirecţionarea acestora către pământ. În acest mod, catedralele gotice nu numai că sunt mai mari comparativ cu cele romanice, dar spaţiul interior atinge 85% din volumul total al clădirii.

Cam aşa arată arcele butante.

Însă trebuie calculat cu grijă locul de amplasare al acestora. În cazul de faţă - ca să revenim la oile noastre - arcele au fost montate prea sus.

Adică aşa.

Pentru a fi mai exact, în sec. 13 au fost construite doar arcele superioare, care, aşa cum se vede, nu pică la exterior în locul unde bolta se sprijină pe zid la interior. Din acest motiv, în timp, largi crăpături au început să apară, în special în zidăria din zona corului. Din fericire, între 1498-1499, au fost efectuate lucrări de contracarare a efectelor calculelor greşite din urmă cu două secole şi jumătate. Mai întâi a fost amplasat un al doilea rând de arce, de data asta corect calculate. Apoi, la nivelul mezaninului, toată catedrala a fost cuprinsă într-un lanţ format din bare de fier legate împreună când erau incandescente. Pentru ca răcindu-se să se strângă, mărind forţa asupra zidurilor. Aceste măsuri au fost atât de bine realizate, încât basilica va rămâne în picioare şi după ce specia dominantă pe planetă va fi gândacul de bucătărie.

Catedrala nu a avut de suferit în perioada războaielor religioase (sec. 16), oraşul nefiind cucerit de hughenoţi. În schimb, prin sec. 17-18, o mare parte a vitraliilor sale au fost schimbate cu unele mai la modă. Deasemenea, în perioada revoluţiei franceze, distrugerile au fost minore. Cu excepţia florilor de crin - emblema regalităţii franceze - şi a câtorva statui, complexul catedral a scăpat practic neatins. Asta şi pentru că lăcaşul a fost transformat într-un templu al zeiţei Raţiune (cultul oficial impus de dictatura iacobină).
În timpul Primului Război Mondial liniile frontului au ajuns în apropierea Amiensului de două ori. În ambele ocazii, catedrala a fost salvată datorită placării ei cu saci de nisip, dar şi a intervenţiei personale a papei la înaltul comandament german. Nici bombardamentele germane din 1940 ori cele americane din 1944 (care au răpus cea mai mare parte a oraşului vechi) nu au atins-o. Astfel, catedrala din Amiens şi-a păstrat în mare măsură aspectul exterior originar. La interior, însă, este o cu totul altă poveste. Decoraţiunea gotică a fost completată cu elemente renascentiste în sec. 16 şi baroce în sec. 17-18.
P.S.: Termenul de "gotic" l-a inventat, pe cât se pare, florentinul Giorgio Vasari - pictor, arhitect şi istoric de artă din epoca Renaşterii. Renascentiştii se inspirau din cultura Romei antice. Motiv pentru care detestau stilul arhitectonic şi artistic al sec. 12-15 (ce nu-şi avea rădăcinile în tradiţia romană), considerat urât, neelegant, barbar. Şi cum goţii era barbarii cei mai blamaţi pentru prăbuşirea Imperiului Roman...

Faţada de vest cu cele trei portaluri ale sale.

Toate sculpturile exterioare sunt realizate în prima jumătate a sec. 13.

Portalul de sud ("Portalul Maicii Domnului")

Şi la Amiens există un labirint.

Piatră policromă, prima jumătate a sec. 16.

Capela Notre Dame de Puy (sus şi jos).

O bucată din paravanul ce împrejmuieşte corul - decorat cu sculpturi din piatră policromă (1529-1531) - şi mormântul episcopului Ferry de Beauvoir. Scenele sculptate sub arcade înfăţişează scene din viaţa Sf. Ioan Botezătorul, iar cele din medalioane minunile Sf. Firminius (martir creştin din sec. 3 considerat primul episcop al oraşului).

Frescele aparţin unor pictori renascentişti din nordul Franţei ori din Ţările de Jos.

Capela Sf. Eligius (Eloy în franceză). Frescele datează din 1506.

 Capela Sf. Iacob cel Mare (1240). Vitralii din sec. 13.

Frescele sunt de sec. 19.

Capela Notre Dame la Drapiere (1240). Frescele şi mormintele sunt din sec. 14, altarul din sec. 19, iar vitraliile au fost realizate în 1933.

Capela Sf. Toma de Canteburry (prima jumătate a sec. 13). Vitralii realizate în sec. 19 - conţin şi fragmente din cele originale (sec. 13).

Monumentul funerar al lui Gerard de Conchy, episcop de Amiens între 1247-1257.

Tronul episcopal.

Crucifix din lemn aurit (1215). În spate fragmente de vitralii de la începutul sec. 14.