Palatul Fontainebleau

Este unul dintre cele mai mari palate regale ale Franţei - probabil al doilea după Versailles. Apropierea de Paris (vreo 50 km) şi situarea sa în inima unei păduri întinse, doldora de vânat (la vremea aia, în orice caz) l-au făcut o destinaţie preferată a monarhilor francezi. Numele nu-i vine de vreo fântână albastră, ci de la un izvor din apropiere, numit Bliaud. Cel puţin aşa se crede astăzi.
Încă din sec. 12 exista aici un fel de pavilion de vânătoare. Regi precum Ludovic VII, Filip II August sau Ludovic IX l-au folosit frecvent. Filip IV cel Frumos s-a născut şi a murit aici. Micul castel şi-a păstrat forma timp de aproximativ 300 de ani, până când ego-ul lui Francisc I a decis că nu are o prezentare suficient de regală. Nu vreau să ştiu cum s-au descurcat supuşii săi cu plata dărilor, ţinând cont că, pe lângă numeroasele războaie purtate peste tot locul, alde coroniţă a ţinut morţiş să devină şi cel mai mare ctitor din Hexagon. Avea deja la activ castelele de la Blois, Chambord şi Amboise. Cu toate acestea, nu a considerat că un nou hogeac regal de mari dimensiuni ar fi în plus. Şi nu a precupeţit nici efort, nici bani pentru lărgirea şi înfrumuseţarea edificiului. A adus arhitecţi italieni şi pictori tot din cizmă, între care s-au evidenţiat Rosso Fiorentino (pe numele din buletin Giovanni Battista di Jacopo - i se spunea aşa după locul naşterii şi culoarea preferată) şi Francesco Primaticcio din Bologna (deasemenea şi sculptor). Aceştia, împreună cu ucenicii lor italieni şi francezi au format aşa-numita "Primă Şcoală de la Fontainebleau". În general, se consideră că la Fontainebleau este locul unde Renaşterea a făcut cunoştinţă cu Franţa. Afirmaţie falsă din cel puţin două motive:
1. Renaşterea pătrunsese deja în sudul Franţei, zonă mai apropiată de Italia.
2. Zişii artişti nu prea mai reprezentau curentul renascentist, ci mai degrabă Manierismul italian.
În 1547 Francisc I se duce să construiască palate pentru îngeri, însă urmaşul său, Henric II, îi moşteneşte în întregime apucăturile. Şi ălea referitoare la măceluri inutile şi costisitoare şi cele imobiliare. El a continuat să construiască şi să decoreze palatul, deşi nu a locuit aici decât de două ori. Spre sfârşitul sec. 16, din cauza problemelor interne (războaiele civile religioase dintre catolici şi hughenoţi) lucrările la palat au fost sistate. Dar au fost reluate cu şi mai mare elan la începutul secolului următor de Henric IV. El a ridicat noi aripi, curţi şi parcuri, efectiv dublând suprafaţa complexului. Tot acum este creată şi "A Doua Şcoală de la Fontainebleau", de data aceasta doar cu artişti francezi, influenţaţi însă de manierismul italian târziu şi de primele faze ale barocului.
Fiul şi urmaşul lui Henric IV, Ludovic XIII, s-a născut aici. Ca urmare a luat şi el microbul zidăritului. Însă cel care a depăşit toate normele în domeniu a fost al paisprezecelea Ludovic. "Soarele" a construit, dărâmat, reconstruit, modificat şi decorat mai mult decât toţi regii de dinainte şi după el (las' că după el au mai fost doar doi). Chiar şi când lucrările la reşedinţa de la Versailles erau deja avansate, el a continuat să toarne noi fonduri. În mare, aspectul actual al edificiului este definitivat sub domnia sa. Ludovic XIV a şi locuit foarte mult aici (spre deosebire de ceilalţi purtători ai hlamidei). Prin Edictul de la Fontainebleau (1685) revocă drepturile acordate hughenoţilor de bunicul său, Henric IV.
Următorii doi regi, Ludovic XV şi Ludovic XVI au continuat şi ei activitatea edilitară, ridicând noi aripi ale palatului (care era deja un mic orăşel). Ca o anecdotă, aici a fost găzduit şi ţarul Petru I al Rusiei. Care nu a fost impresionat. Nici de palat (pe care-l considera prea mic - auzi la el - şi nu suficient de luxos împodobit), nici de gazde (care se trezeau târziu - el la 5 dimineaţă era deja pe cal - şi care-l tratau cu celebrele vinuri franţuzeşti, el preferând berea).
În timpul revoluţiei franceze, în ciuda etichetei de emblemă a absolutismului regal, palatul nu a avut prea mult de suferit - doar ce i s-a scos la licitaţie o parte a mobilierului. A fost salvat de decizia autorităţilor revoluţionare de a înfiinţa aici o şcoală militară. Napoleon, care intenţiona să se proclame împărat, a avut grijă să restaureze palatul, să-l remobileze şi să întreprindă unele modificări interioare (de exemplu, o sală a tronului în fostele apartamente regale) pentru uzul său personal. Aici s-a întâlnit cu papa Pius VII, adus în Franţa pentru a asista la încoronare, aici a locuit cât de mult a putut (nu prea mult totuşi, ţinând cont că mai tot timpul avea ceva de împărţit cu alelalte puteri europene) şi aici şi-a semnat abdicarea la 4 aprilie 1814.
După Restauraţie, Ludovic XVII şi Carol X au petrecut aici ceva timp, dar nu au dat semne de interes deosebit pentru continuarea lucrărilor. După ce casa de Bourbon a pierdut definitiv tronul (în urma revoluţiei de la 1830), noul rege - Ludovic Filip de Orleans - a demarat oarece activitate de restaurare şi "modernizare" a decoraţiunilor interioare. Napoleon III a locuit la Fontainebleau destul de des (nu-i plăcea Versailles-ul) şi a fost mai activ în ceea ce priveşte restaurarea şi redecorarea palatului.
Spre sfârşitul sec. 19 şi începutul sec. 20, domeniul a fost utilzat ca şcoală militară din nou, ca reşedinţă a preşedinţilor Republicii Franceze şi a înalţilor oaspeţi de stat, iar în 1927 a fost transformat în muzeu. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost ocupat de trupele germane, iar după război, până în 1966, a servit drept Cartier General al unei diviziuni a NATO.
Din 1966 încep lucrări de restaurare intensivă şi este redeschis pentru public. Este trecut pe lista monumentelor UNESCO. Biletul de intrare este (sau era în vara lui 2014) 12 euro şi merită cu prisosinţă toţi banii.

Scara monumentală în formă de potcoavă a fost realizată în timpul lui Henric II, apoi modificată sub Ludovic XIII.

Unul dintre iazurile artificiale ale domeniului. Cel de faţă datorat lui Henric IV.

Aripă construită de Ludovic XIV.

 Grădinile realizate în timpul lui Ludovic XIV de Andre le Notre, unul dintre cei mai mari arhitecţi peisagişti din toate timpurile.

Aripi ale palatului încă nerestaurate.

Poartă monumentală ridicată în timpul lui Ludovic XIII.

Curtea ovală. În plan îndepărtat central - singura parte rămasă din pavilionul iniţal (sec. 12): donjonul unde erau apartamentele regale.

Grădinile Dianei - realizate sub Henric IV.

Turul începe cu o expoziţie dedicată lui Napoleon I.

Împăratul purta balerini.

Sufrageria imperială.

Cabinetul de lucru.

Cortul imperial de campanie.

Cabinetul împărătesei Mariei Louise - a doua soţie a lui Napoleon I.

Camera "Regelui Romei" - fiul lui Napoleon şi al Mariei Luiza.

Salonul uşierilor.

Salonul ofiţerilor.

Salonul mic de recepţii.

Dormitorul lui Pius VII.

Camera pudrei - un fel de cabinet de machiaj al fiicelor lui Ludovic XV.

Dormitorul Anei de Austria (soţia lui Ludovic XIII şi mama lui Ludovic XIV).

Salonul mare de recepţii.

Capela Sf. Treimi - începută de Francisc I şi terminată de Henric II. Frescele aparţin unor pictori francezi din a Doua Şcoală de la Fontainebleau.

Galeria Francisc I - construită pentru a lega apartamentele regale de capela Sf. Saturnin şi Curtea ovală. Este decorată cu fresce şi sculpturi în stucco realizate de Rosso Fiorentino şi Primaticcio.

Sala gărzilor.

Camera doamei de Maintenon - amantă, apoi soţie morganatică a lui Ludovic XIV.

Sala de bal. Construită de Francisc I ca o loggia deschisă, a fost închisă de Henric II şi transformată în sală de bal şi de primiri. Frescele au fost pictate în 1552 de Nicolo dell'Abate, după desenele lui Primaticcio.

Capela Sf. Saturnin este situată în zona Curţii ovale. A fost construită de Francisc I pe locul unei capele din sec. 12, demolată între timp.

Scara regelui a fost construită între 1748-1749 pentru Ludovic XV.

Vas în stil rococo (sau baroc târziu) - jumătatea sec. 18.

Sala Sf. Ludovic.

Salonul Ludovic XIII (camera în care s-a născut).

Salonul Francisc I.

Salonul tapiseriilor.

Galeria Dianei - construită de Henric IV şi restaurată de Napoleon I. Închisă publicului, din păcate.

Marele salon al împărătesei - fostă bibliotecă a Mariei Antoaneta (soţia lui Ludovic XVI), transformată de Napoleon pentru soţia sa, Maria Luiza.

Camera împărătesei - remobilată pentru Maria Luiza, a fost de fapt dormitorul fiecărei regine sau împărătese, care a poposit în palat, de la Maria de Medici (soţia lui Henric IV) la Eugenia (soţia lui Napoleon III).

Budoarul reginei Maria Antoaneta.

Sala tronului amenajată pentru Napoleon I. La origine era dormitorul regilor Franţei.

Sala de consiliu - iniţial camera de lucru a lui Francisc I, a fost reamenajată şi redecorată pe la 1750.

Camera împăratului.

Camera cea mică a împăratului.

Masa la care şi-a scris Napoleon actul de abdicare în 1814.

Salonul aghiotanţilor imperiali.

O aripă a palatului adăposteşte un aşa-numit "Muzeu chinezesc". Expune diverse obiecte aparţinând colecţiei împărătesei Eugenia. Unele din obiectele cu pricina i-au fost dăruite de diferite delegaţii din Orient, iar o parte din ele provin din jefuirea vechiului palat imperial de vară de lângă Beijing de către un corp militar expediţionar franco-britanic (1860).