cautatorul: Catedrala din Amiens

Basilica Catedrală Notre Dame d'Amiens (dap, asta este titulatura oficială) este parte a troicii celor mai mari, frumoase şi celebre construcţii religioase în stil gotic din nordul Franţei - respectiv, împreună cu catedralele din Chartres şi Reims.
Ca în mai toate cazurile, catedrala actuală suprapune o serie de lăcaşuri de cult, care au precedat-o. Cercetările arheologice au dus la descoperirea urmelor unei biserici din sec. 3-4. În secolele următoare, tot aici au fost ridicate mai multe catedrale, distruse de invazii sau incendii: în 850 (jefuită şi distrusă de vikingi), 1019 (incendiu), 1107 (tot incendiu). După ultima catastrofă, s-a început construirea unui nou edificiu, în stil romanic, ce a fost consacrat în anul 1152. În 1206 episcopul local a reuşit să îmbogăţească zestrea de relicve ale diocezei cu presupusul cap al Sf. Ioan Botezătorul, adus în Occident după ce cavalerii plecaţi în a patra cruciadă pentru recucerirea Ierusalimului de la arabi, au reuşit să cucerească şi să jefuiască cumplit Constantinopolul, cea mai mare metropolă a creştinătăţii (e drept schismatică, nu catolică).
Noua relicvă a transformat Amiens într-un foarte popular loc de pelerinaj şi au produs o îmbucurătoare redimensionare a bugetului episcopiei. Cu lopata învârteau arginţii şi prosperii cetăţeni amienezi. Bogăţia lor era adusă de însumarea a doi factori:
- Apropierea de celebrele târguri anuale din Champagne (cele mai mari din Europa Occidentală, atrăgeau negustori din Franţa, Spania, cetăţile italiene, Imperiul German, Ţările de Jos şi Anglia).
- Cultivarea intensivă în împrejurimile oraşului a pastelului, o plantă din care se extrăgea o frumoasă şi durabilă vopsea albastră, foarte căutată în industria postavurilor. Ori, cea mai dezvoltată astfel de industrie din regiune era cea din Flandra (actuala Belgie), deci o azvârlitură de băţ mai la nord.
În 1218 catedrala romanică este lovită de trăznet şi un nou incendiu o avariază dincolo de orice reparaţie. În aceste condiţii, episcopul Evrard, cu un ochi la cuferele sale şi altul la cele ale târgoveţilor, a decis pornirea lucrului la o nouă basilică, care să urmeze stilul gotic, ultimul hip al modei în materie de arhitectură. Zis şi făcut. După o ceremonie impresionantă, piatra de temelie a fost aşezată în anul 1220. Consacrarea catedralei a avut loc în 1270, deşi lucrările erau departe de a fi finalizate. Astfel, turla din sud a fost terminată în 1366, iar cea de nord în 1402. Între timp au fost gătate şi cele 11 capele laterale. Spira centrală a fost edificată abia în 1533.
Aroganţii amienezi şi-au dorit să poată scoată ochii vecinilor cu cea mai mare catedrală de până atunci. Au reuşit. Şi astăzi catedrala din Amiens este cea mai mare din Franţa şi a 17-a între lăcaşurile catolice - dar cele care o întrec sunt, deasemenea, şi mult mai noi. Lungimea totală atinge 145 de metri, are o lăţime de 33 de metri (fără capelele laterale), iar înălţimea interioară este de 42,5 metri - cea mai înaltă construcţie gotică medievală finalizată (o să vedem în episodul viitor de ce se foloseşte formularea asta) din lume. Pe bune, când intri eşti pur şi simplu şocat că te afli într-o clădire în care încape un bloc cu 15 etaje. Stai cu capul dat pe spate, până urlă tendoanele de la ceafă şi tot nu te poţi opri din admirat şi din minunat. Deasemenea, este şi catedrala cu cel mai mare volum interior din Franţa - 200.000 metri cubi.
Stahanovismul ăsta religios era să le iasă pe nas prea fudulilor localnici. Din păcate pentru ei, arhitecţii şi meşterii angajaţi au făcut o greşeală capitală - au montat prea sus arcele butante.
Acu', să facem o paranteză şi dăm nişte plictisitoare, dar utile, explicaţii tehnice.
Rolul primordial al unei catedrale avea mai puţină legătură cu credinţa şi mai multă cu propaganda, cu şoubizu'. Puterea şi măreţia episcopului, a Bisericii şi a lui Dumnezeu (de regulă în ordinea asta) trebuia să fie bine înţelese de orice georgel. Catedrala musai să fie cea mai mare construcţie din oraş şi împrejurimi (adică până la oraşul următor), singura vizibilă cale de o zi de mers călare (bine, ea şi castele feudalilor - dar asta e altă poveste). La fel şi cu interiorul. Omul de rând al epocii vedea mai des comete decât clădiri P + 2, iar volumele interioare, la care avea acces, se măsurau, cel mai adesea, în cel mult două cifre. De aia, când pătrundea într-o catedrală, în faţa ochilor lui trebuia să se aştearnă un spaţiu vast, care să demonstreze cu prisosinţă puterile şi măreţiile mai sus pomenite. Efectul garantat era transformarea credinciosului într-un cetăţean ascultător, om aşezat la casa (Domnului) lui, care să nu umble aiurea pe coclauri cu erezii străine şi pline de bube şi care să nu uite să marce banul, că şi ierarhul are vicii de întreţinut şi lupte pentru putere de sponsorizat (ca să nu fim ipocriţi, fără banii Bisericii nu ştiu cât am mai fi avut din Michelangelo, Rafael şi restul trupei).
Dar... O construcţie de mari dimensiuni are, ipso facto, un plafon pe măsură. Care, apropos, era tot din piatră. Pentru că trebuia să suţină un acoperiş învelit cu plumb. Un plafon prea mare se poate surpa sub propria greutate. Ce-i de făcut? Soluţia cea mai la îndemână ar fi plasarea peste tot locul a unor coloane de susţinere. Dar, în acest caz, crearea unui spaţiu interior de mari dimensiuni iese din discuţie.
Stilul romanic, apărut prin sec. 9, propune o altă abordare - preluarea bolţilor semisferice inventate de romani (de unde şi numele). Bolta semisferică preia o parte din greutatea plafonului şi o îndreaptă către pereţi. Asta înseamnă că poţi avea clădiri mai mari. Dar, în egală măsură, aceste edificii vor avea ziduri foarte groase şi fără prea multe ferestre - ele trebuie să reziste ca un bloc monolit. Deci, catedralele romanice, deşi de mari dimensiuni, nu sunt foarte spaţioase (în general, spaţiul interior atinge cam 60% din volumul construcţiei). Sunt în schimb întunecoase şi au o înfăţişare robustă, masivă, cumva primitivă; mai degrabă înfricoşează decât impresionează credinciosul.
Dar anii trec şi gusturile se schimbă. În sec. 12 se cere un nou tip de edificiu - mai elegant, mai suplu, mai luminos, mai mare. Vra să zică, catedrale şi mai mari, dar cu pereţi mai subţiri şi ciuruiţi de ferestre de mari dimensiuni. Nu par a fi din aceeaşi poezie, nu? Noul stil gotic a adus soluţiile necesare. Mai întâi adoptarea arcelor de boltă în formă de ogivă (arc frânt). În acest fel o şi mai mare parte a greutăţii acoperişului este redirecţionată către ziduri. Rezultă plafon mai mare. Rezultă o suprafaţă mai mare. Şi cum vor prelua greutatea suplimentară nişte ziduri mai înalte, mai subţiri şi mai străpunse decât cele romanice? Cu ajutorul unei inovaţii recente - arcul butant. Aceste arce butante sunt nişte proptele elegante, care anulează forţele laterale prin redirecţionarea acestora către pământ. În acest mod, catedralele gotice nu numai că sunt mai mari comparativ cu cele romanice, dar spaţiul interior atinge 85% din volumul total al clădirii.

Cam aşa arată arcele butante.

Însă trebuie calculat cu grijă locul de amplasare al acestora. În cazul de faţă - ca să revenim la oile noastre - arcele au fost montate prea sus.

Adică aşa.

Pentru a fi mai exact, în sec. 13 au fost construite doar arcele superioare, care, aşa cum se vede, nu pică la exterior în locul unde bolta se sprijină pe zid la interior. Din acest motiv, în timp, largi crăpături au început să apară, în special în zidăria din zona corului. Din fericire, între 1498-1499, au fost efectuate lucrări de contracarare a efectelor calculelor greşite din urmă cu două secole şi jumătate. Mai întâi a fost amplasat un al doilea rând de arce, de data asta corect calculate. Apoi, la nivelul mezaninului, toată catedrala a fost cuprinsă într-un lanţ format din bare de fier legate împreună când erau incandescente. Pentru ca răcindu-se să se strângă, mărind forţa asupra zidurilor. Aceste măsuri au fost atât de bine realizate, încât basilica va rămâne în picioare şi după ce specia dominantă pe planetă va fi gândacul de bucătărie.

Catedrala nu a avut de suferit în perioada războaielor religioase (sec. 16), oraşul nefiind cucerit de hughenoţi. În schimb, prin sec. 17-18, o mare parte a vitraliilor sale au fost schimbate cu unele mai la modă. Deasemenea, în perioada revoluţiei franceze, distrugerile au fost minore. Cu excepţia florilor de crin - emblema regalităţii franceze - şi a câtorva statui, complexul catedral a scăpat practic neatins. Asta şi pentru că lăcaşul a fost transformat într-un templu al zeiţei Raţiune (cultul oficial impus de dictatura iacobină).
În timpul Primului Război Mondial liniile frontului au ajuns în apropierea Amiensului de două ori. În ambele ocazii, catedrala a fost salvată datorită placării ei cu saci de nisip, dar şi a intervenţiei personale a papei la înaltul comandament german. Nici bombardamentele germane din 1940 ori cele americane din 1944 (care au răpus cea mai mare parte a oraşului vechi) nu au atins-o. Astfel, catedrala din Amiens şi-a păstrat în mare măsură aspectul exterior originar. La interior, însă, este o cu totul altă poveste. Decoraţiunea gotică a fost completată cu elemente renascentiste în sec. 16 şi baroce în sec. 17-18.
P.S.: Termenul de "gotic" l-a inventat, pe cât se pare, florentinul Giorgio Vasari - pictor, arhitect şi istoric de artă din epoca Renaşterii. Renascentiştii se inspirau din cultura Romei antice. Motiv pentru care detestau stilul arhitectonic şi artistic al sec. 12-15 (ce nu-şi avea rădăcinile în tradiţia romană), considerat urât, neelegant, barbar. Şi cum goţii era barbarii cei mai blamaţi pentru prăbuşirea Imperiului Roman...

Faţada de vest cu cele trei portaluri ale sale.

Toate sculpturile exterioare sunt realizate în prima jumătate a sec. 13.

Portalul de sud ("Portalul Maicii Domnului")

Şi la Amiens există un labirint.

Piatră policromă, prima jumătate a sec. 16.

Capela Notre Dame de Puy (sus şi jos).

O bucată din paravanul ce împrejmuieşte corul - decorat cu sculpturi din piatră policromă (1529-1531) - şi mormântul episcopului Ferry de Beauvoir. Scenele sculptate sub arcade înfăţişează scene din viaţa Sf. Ioan Botezătorul, iar cele din medalioane minunile Sf. Firminius (martir creştin din sec. 3 considerat primul episcop al oraşului).