De unde nu e, nici semizeu nu cere

Am fost şi am văzut "Prometheus". Din nefericire, de la 9 jumate seara. Din fericire, lângă mine, la Plaza. Din nefericire, era înghesuială ca la primit mită electorală într-un sat din Vaslui. Din fericire, marţi filmele costă 12,80 lei. Din nefericire, în sală au fost cam 30 de grade la umbră. Din fericire, ... Nu, nu mai am. De aici încolo nu am decât cu "din nefericire".
Also, un film mai slab decât un top model anorexic şi mai previzibil decât cursul leu/euro. Musiu Ridley Scott, într-o mare pană de idei de la o vreme încoace, pur şi simplu plagiază la greu din primul lui mare succes, "Alien". Sigur, o face destul de finuţ, nu ca un onorabil ministru român. Dar tot se observă şi din galaxia vecină. Povestea cu planeta pe care se află un fel de bază subterană abandonată, atmosfera sumbră, felurite bâzdâgănii care ies din stomac, modul cum - rând pe rând - o mierlesc toţi, iar tu poţi să spui în avans cine urmează. Apropos, eroina principală (care e gagica din "Fata cu un dragon tatuat" - varianta suedeză, mult mai bună decât cea yankee) naşte şi ea o jivină. Care, ce să vezi?, e albă. Şi ca să adauge şi un strop de culoare, fură câteva idei şi din "Odiseea spaţială 2001". David? Really? Doar că nu e Bowman, ci e Hal 9000 antromorfizat.
Explicaţia alegerii numelui "Prometheus" pentru navă / expediţie, (ipso facto pentru film) e absolut puerilă, iar premiza poveştii ar scoate orice preşcolar din pamperşi. Evident, nu poate lipsi capitalistul veros, a cărui dorinţă egoistă de a căpăta chestii intangibile oamenilor de rând (nemurirea în cazul de faţă) aproape că duce la distrugerea planetei. Pământul, nu dubioşenia pe care aterizaseră. Aşa că, dragi tineri tembeli stângişti, şo pe ei! Occupy Calea Lactee, că şi acolo or să ajungă porcii aia imperialişti.
Finalul filmului nu este mult mai inteligent decât restul. Eroina nu scapă cu Făt-Frumos, ci fuge cu capul androidului în geantă ca să întrebe nişte domni alburii şi violenţi de ce vor neapărat să ne distrugă, după ce tot ei ne creaseră prin manipulări genetice (în substrat ne-ar lăsa să înţelegem că pleacă să le ducă diversele arme biologice, cu care aveau de gând să ne cadorisească).
Acum, e un film subţirel, de vară. Vizibil, în lipsă de altceva. Mai ales dacă eşti atât de plictisit, încât o partidă solo de ruletă finlandeză (cu grenade, adică) îţi apare ca un plan viabil de viitor. Plictisit am zis. Dacă eşti şi/sau depresiv, ia şi o lamă cu tine. O să ai o ocupaţie, fără să mai baţi drumul până acasă.
Altfel, în cazul în care cultura ta SF se caracterizează prin " e o capodoperă a genului", grăbeşte-te să nu pierzi un film excelent.

Stăpână, stăpână, renunţă la câine

De câţiva ani sunt (sau eram) vecin de scară cu un cuplu. Un el şi o ea, la vreo 30 de ani, oameni liniştiţi şi politicoşi. Locuiesc cu vreo 2 etaje mai sus. E, hai, maxim 3. Că mai sus de atât blocul meu nu se mai învecinează decât cu cerul şi e cam nasol să-ţi faci mutaţie acolo la vârsta asta, chiar şi dacă ţi s-ar promite canonizarea.
Dumnealor au un câine. O javră cu aspect dubios (nu că stăpânii sunt mai frumuşei, dar măcar folosesc toaleta nu roţile maşinilor parcate pe trotuar; în fine, aşa sper) şi cu o ascendenţă mai încurcată decât etnogeneza românească. Nu sunt eu mare cunoscător în ale canidelor domestice, dar aş putea să jur că potaia e un amestec de vreo 15 rase, între care sigur caniş, bichon, cocker şi ceva frânturi de siameză. În fine, 4-5 kilograme de blană (alb murdar), colţi şi coadă combinate cu o tonă de tupeu.
Când am spus că e câinele dumnealor, am generalizat. Micro-zăvodul este adus în ecuaţie de partea sensibilă a cuplului, dânsa achiziţionându-l pe vier pfoten, când încă era singurică (chestie pe care o ştiu de la el). Altfel, plimbatul prezumtivei perechi de mănuşi a căzut în sarcina lui. De, când iubeşti o femeie, o iubeşti cu toate la pachet. Cu bune, cu rele. Cu catastrofe, cu nenorociri.
Cert este că în fiecare dimineaţă, pe la 7 fără 10, când plec eu la serviciu, îl vedeam cum fumează în tăcere prin faţa blocului, cu ochii cârpiţi de somn. Apropos, working class mai serveşte muncă şi în weekend. Iar pe el tot după coada puricăriei ambulante îl întâlneam şi atunci. Pe arşită, pe ploaie, pe viscol. Şi, că veni vorba. Pe ploaie nici măcar nu am înţeles de ce îl mai scotea, că-l ţinea doar în geacă. Doamne-fereşte să-l lase pe jos, că i se 'noroiau planetarele. Şi, probabil, tot el ar fi trebuit să-l cureţe.
Acum, de vreo două săptămâni, o văd doar pe ea că-l plimbă. Mamifer patruped vs amor: 1-0. Aş recomanda mamiferului biped rămas în ecuaţie să-l înlocuiască pe chappi cu o mâţă. Sau, şi mai bine, cu o ediţie din radu anton roman. Dar nu m-ar asculta. E prea ocupată să alerge după cozi fără covrigi.