San Nicolo dei Mendicoli

San Nicolo dei Mendicoli sau altfel spus Sf. Nicolae al cerşetorilor este una dintre cele mai vechi biserici din Veneţia. Este situată pe aşa-numita "Dorsoduro" - spinarea tare, respectiv partea cea mai înaltă şi mai stabilă a ceea ce este acum Veneţia. Fiind insuliţa cea mai răsărită din ape şi cea mai apropiată de continent, tradiţia susţine că ar fi fost prima porţiune locuită permanent a oraşului. Şi tot tradiţia mai zice că San Nicolo dei Mendicoli ar fi fost ridicată în sec. 7 de ceva locuitori ai Padovei, refugiaţi după ce oraşul lor fusese cucerit de longobarzi. Se pare că biserica a fost ridicată peste rămăşiţele unui mai vechi templu roman.
Această primă biserică, dedicată Sf. Laurenţiu, a ars pe la începutul sec. 12 (1105, ca să fim mai exacţi). A fost refăcută, începând cu sfârşitul aceluiaşi secol, ocazie cu care s-a construit şi campanila - singura parte a clădirii care şi-a păstrat înfăţişarea originală. Noul lăcaş a fost dedicat Sf. Nicolae din Myra. Cum, însă, cartierul din jur era partea cea mai sărăcăcioasă a oraşului, fiind locuit de pescari, lucrători cu ziua, cerşetori, eventual şi ceva certaţi cu legea, biserica a primit numele de care se "bucură" şi astăzi.
Biserica a fost restaurată între 1361-1364, după ce Veneţia a fost vizitată de un val mareic de neam prost. Şi, din nou, între 1553-1558, când edficiul a fost lărgit şi i s-au adus modificări în stilul Renaşterii veneţiene târzii. O ultimă intervenţie majoră a avut loc pe la jumătatea sec. 18, când s-a construit actuala faţadă, în stilul barocului târziu, din piatră albă de Istria. Prilej cu care, preotul ce deservea biserica a fost arestat şi niţel torturat, pentru că nu putuse justifica suma importantă de bani folosită la ridicarea faţadei. Şi nu că Serenissimei i-ar fi păsat că cineva îmbunătăţeşte un edificiu public din banii proprii, dar era tare scrupuloasă când venea vorba de încasat impozite pe acei bani. Până la urmă, preotul ar fi declarat că a găsit un tezaur de monede romane din aur şi argint, cu ocazia unor lucrări minore la fundaţia campanilei. Dacă aşa a fost, înseamnă că povestea cu templul roman poate fi, la rândul ei, adevărată.
În interior, biserica este împărţită în trei nave separate de coloane înălţate în sec. 14. Deasupra lor sunt statuile celor 12 apostoli, care datează din sec. 16. Fescele sunt lucrate de o serie de artişti locali de mai mică importanţă. Cele mai multe din picturile, care împodobesc zidurile deasupra colonadei, sunt opera lui Alvise Benfatto, un ucenic al lui Paolo Veronese. Tavanul este pictat de Francesco Montemezzano, pictor veneţian de sec. 16, alt produs al şcolii de pictură condusă de Veronese.

Statuile de deasupra intrării îi reprezintă pe Fecioara Maria şi pe Sf. Anton de Padova, respectiv Sf. Ioan Nepomuk. Cum biserica de faţă este dedicată Sf. Nicolae, se crede că preotul mai sus amintit a cumpărat  sculpturile la repezeală (eventual, "organizate" de la alte biserici) fără să-şi facă scrupule, pe principiul că enoriaşii sunt oricum semi-analfabeţi şi nu se pricep la cele bisericeşti.

Campanila are 26 de metri şi a fost avariată de o bombă americană în 1944. Ceasul din campanilă a fost adăugat în 1764.

Pridvorul, construit în sec. 15, se găsea iniţial în faţa intrării principale. A fost demolat, când s-a ridicat noua faţadă, dar a fost reconstruit în 1903 pe latura de est a bisericii, utilizându-se părţi din construcţia iniţială.Cândva un element de arhitectură comun bisericilor veneţiene, este azi unul din cele două păstrate (celălalt este la biserica San Giacomo di Rialto). Femeile sărace şi virtuoase avea dreptul să doarmă în pridvor.

Statuia sf. Nicolae a fost realizată în sec. 15.

Frescă de sec. 14 descoperită cu ocazia unor lucrări de restaurare din anii '70.

San Paolo Apostolo

Ori San Polo, după cum îi zic veneţienii în dialectul local, este o biserică situată în cartierul cu acelaşi nume şi lângă, evident, Campo San Polo.
Ţinând cont de stilul veneţiano-bizantin, în care a fost construit, edificiul datează de prin sec. 9 şi a fost dedicată, după cum îi zice şi la buletin, Sf. Paul. Tradiţia fixează anul 837, dar nu există nicio dovadă certă în acest sens. Lăcaşul este una dintre puţinele biserici veneţiene, care, de la fondarea iniţială, deşi a trecut prin mai multe renovări, nu a fost niciodată refăcută în totalitate. Prin urmare a conservat unele elemente ale clădirii originale. Absida semioctogonală a altarului principal, de exemplu.
Forma actuală a bisericii, se datorează unei refaceri parţiale din sec. 15, când i s-au adăugat elementele de arhitectură caracteristice goticului târziu. Campanila a fost ridicată în anul 1362 şi este unica parte a bisericii, care nu a fost modificată de-a lungul timpului.
Pe la începutul sec. 19, un dobitoc de arhitect local, Davide Rossi, s-a gândit să refacă lăcaşul în conformitate cu stilul neoclasic al epocii. Prilej cu care au dispărut, între altele, o capelă decorată cu mozaicuri tipice stilului veneţiano-bizantin (decoraţia data probabil din sec. 12) şi pala bizantină din argint a altarului principal. Din fericire, în 1927, oameni mai deştepţi au decis înlăturarea zorzoanelor neoclasice şi revenirea, pe cât posibil, la înfăţişarea anterioară.

Portalul de pe latura de sud a bisericii datează din sec. 15.

Absida altarului principal. În partea stângă este un basorelief, care o înfăţişează pe Sf. Maria şi care datează de prin sec. 13.

Campo San Polo.

Basorelief de sec. 14.

Picturile din absida altarului principal îi aparţin lui Jacopo Palma cel Tânăr, cel mai important pictor veneţian din prima jumătate a sec. 17.

Din păcate, atât a mai rămas din crucifixul pictat în sec. 13-14.

Tintoretto, Cina cea de taină, 1569.

Cappella del Santissimo - decorată cu fresce şi picturi pe lemn de Giuseppe Porta şi Gioacchino Pozzoli, pictori manierişti veneţieni (a doua jumătate a sec. 16).

Fecioara cu Pruncul arătându-i-se Sf. Ioan Nepomuk de Giambattista Tiepolo, cel mai important pictor al Barocului târziu.

Oratoriul Crucifixului - decorat cu picturi înfăţişând Via Crucis, realizate între 1747-1749 de Giandomenico Tiepolo, fiul celui de sus.