Poznan (I)

Este unul dintre cele mai vechi oraşele poloneze, fiind situat în partea de vest a Poloniei, pe râul Warta. Iniţial a fost locuită doar insula Tumski formată între două braţe ale Wartei. Ca aşezare pe insulă beneficia de o bună poziţionare strategică, atât din punct de vedere militar, cât şi strategic şi al negoţului (într-o ţară cu multe păduri şi mlaştini transportul fluvial era foarte important).
După unele teorii Poznan ar putea fi un vechi prenume local; posibil al unui întemeietor mitologic (gen Bucureşti). Totuşi, în poloneză poznan mai înseamnă şi un lucru cunoscut ori recunoscut. Deci, numele poate să însemne pur şi simplu "oraşul cunoscut" sau "acel oraş". Indiferent de caz, el este amintit sub acest nume într-o cronică scrisă pe la începutul anilor 1000 (chit că existenţa sa este ceva mai veche).
Aşezarea a început să se dezvolte în sec. 9, ca un avanpost al tribului slav al polacilor (din care derivă numele ţării şi al populaţiei şi care îşi are originea în substantivul comun "pole" - câmpie). Treptat, polacii au preluat controlul asupra celorlalte triburi slave de pe teritoriul actual al Poloniei (veletii, sorbii, mazovienii, etc.), iar pe la sfârşitul sec. 10 ducele Mieszko I întemeia primul stat polonez şi dinastia Piast. El îşi impune autoritatea asupra căpeteniilor celorlalte triburi şi, pentru a fi acceptat ca egal de ceilalţi lideri ai Europei, se converteşte la creştinism. Tot el construieşte la Poznan prima catedrală din Polonia. În ciuda acestui fapt, atât papa, cât şi împăratul german refuză să-i recunoască titulul de rege - abia fiul său îl va obţine. În tot cazul, oraşul a jucat rol de capitală pentru Mieszko I şi succesorii săi imediaţi.
Pe cât se pare, metodele de răspâdire a creştinismului utilizate de episcopii misionari veniţi din Sfântul Imperiu German nu aveau mare lucru în comun cu milostia creştină. Aşadar, în 1034, la moartea lui Mieszko II (nepotul primului), are loc o brutală reacţie păgână. Unii dintre ducii subordonaţi nu acceptaseră de bunăvoie nici supunerea faţă de Piaşti, nici creştinarea. Întreaga regiune este devastată de lupte, iar aşezarea este cucerită şi distrusă. Motiv pentru care, câţiva ani mai târziu, când Casimir I restaura liniştea în regat, capitala era mutată la Cracovia. Chiar şi aşa, Poznan a fost reconstruit şi a rămas un important centru comercial, administrativ şi religios.
În 1138 regele Boleslaw III a împărţit ţara între cei patru fii ai săi. Ce a urmat au fost aproape două secole de războaie interne atât între diverşii duci (titlul de rege nu a fost acordat niciunuia dintre ei), cât şi între duci şi vasalii lor mai zurbagii. Poznan a căzut la împărţeală în ducatul Poloniei Mari, condus de Mieszko III cel Bătrân. În sec. 13, în ciuda instabilităţii politice, Poznan cunoaşte o perioadă de creştere accelerată. Oraşul se extinde semnificativ pe malul stâng al râului şi este înconjurat de ziduri. În cele din urmă, în 1320, ducele de Cracovia, Wladislaw I a reuşit să-şi impună autoritatea peste întregul teritoriu şi s-a proclamat rege.
În noua realitate politică, Poznan îşi pierde importanţa politică şi, odată cu ea, semnificativa autonomie, fiind redus la rangul de centru administrativ al unui voievodat (cum se numesc provinciile în Polonia). Fiind situat la frontiera cu lumea civilizată, deci în afara ameninţării turceşti şi / sau tătare, băştinaşii se bucură de mai mult de trei secole de pace şi prosperitate. Asta, dacă nu punem la socoteală cele şase incendii majore şi frecventele epidemii. Chiar şi aşa, populaţia a crescut constant, pe la 1600 numărând cam 20.000 de locuitori.
Perioada de linişte pentru Polonia (y compris Poznan) a luat sfârşit la jumătatea sec. 17. În 1655 suedezii ocupă o mare parte a ţării. Aşezarea de pe Warta este, normal, arsă şi jefuită. Un an mai la vale, şvezii vând oraşul ducelui de Brandemburg. Trupele regale poloneze reuşesc să-l elibereze în 1657, după un asediu de două luni, care nu a contribuit cu nimic la înfrumuseţarea cetăţii. Juma' de veac mai încolo (1703), Poznan este ocupat din nou de suedezi. Care-l pierd în favoarea ducatului Saxoniei. De la care este cucerit de o armată a nobililor polonezi locali revoltaţi de noile taxe impuse de rege. Pe care îi pune cu botul pe labe o armată rusă. Cu alte cuvinte, în mai puţin de 20 de ani, poznanienii au reuşit să-şi treacă în palmares patru asedii. Pentru acea vreme, trebuie că Poznan a fost cel mai cucerit oraş din Europa. În mod cu totul ciudat faţă de cei dinaintea lor, faţă de moda epocii şi faţă de însăşi înclinaţia lor naturală, ruşii nu au ars şi nu au jefuit. Mai mult, în schimbul unei mite substanţiale (naiba ştie de unde mai aveau băştinaşii bani), nici măcar nu au intrat în oraş. Din păcate pentru burghezii locali, banii nu i-au putut feri de epidemia de ciumă inerentă oricărui asediu şi nici de incendiul din 1717, care a ras o treime din clădiri. Şi nici măcar asta nu a pus cireaşa pe colivă. După altă jumătate de secol, urbea era din nou prinsă în mijlocul unui devastator război civil, în care şi-au vârât coada Imperiul Ţarist şi Regatul Prusiei. La vremea aia, Polonia era deja un unchi bătrân şi bogat, care trebuia ajutat să moară mai repede, pentru a-l putea moşteni. Una peste alta, între 1758-1775, oraşul a fost ocupat şi administrat de ruşi, apoi de prusaci, de ruşi iarăşi, de ceva trupe poloneze răvrătite împotriva regelui, pentru a fi recucerit de ruşi, reocupat de prusaci şi, din nou, de ruşi. Nu sunt sigur să mai fie vreun oraş, oriunde în lume, cu aşa baftă la năvăliri. Şi mai mirat sunt că, după toate cele menţionate mai sus, se mai găseau oameni care să fie ocupaţi.
În 1778 oraşul revine sub controlul autorităţilor poloneze şi începe o perioadă de reconstrucţie. Acest control polonez nu va dura prea mult. În 1793 are loc a doua partiţie a Poloniei. Prima avusese loc în 1772, când Rusia şi Austria îşi tăiaseră nişte felii copioase din tortul polonez. Prusia s-a simţit lezată că n-a fost invitată la ospăţ, iar situaţia s-a rectificat 21 de ani mai târziu (o a treia împărţeală a avut loc în 1775, moment din care statul polonez încetează să mai existe până în 1918).
Vra să zică, din 1793, Poznan şi regiunea înconjurătoare au fost incluse Prusiei. Sub administraţie germană a fost continuată activitatea de dezvoltare şi modernizare. Zidurile medievale au fost demolate, pentru a face loc de extindere, s-au intensificat investiţiile în industrie şi comerţ, au fost întemeiate diferite instituţii de prestigiu (universitatea, opera, teatrul), populaţia a crescut destul de rapid. În general, o lungă perioadă de pace şi de bună administrare au condus la revenirea prosperităţii. Din punct de vedere politico-administrativ, Poznan era un ducat ce se bucura de o oarecare autonomie internă.
Pacea s-a dus pe copcă în epoca napoleoniană. Marea Armată a Micului Caporal a învins Prusia şi Rusia şi a creat un Ducat al Varşoviei, un fel de stat marionetă, numai bun pentru a-şi vinde imaginea de eliberator al populaţiei locale. Poznanienii au fost şi ei incluşi în noua entitate, fiind susţinători înverşunaţi ai frâncilor. Din păcate pentru ei, după numai câţiva ani, Napoleon câştiga la loteria londoneză un bilet numai dus către Atlanticul de Sud, iar prusacii reapăreau în peisaj. Şi încă cu poftă de răzbunare. Drept pedeapsă, ducatul Poznanului este redus la starea de provincie prusacă, pierzându-şi bruma de autonomie. Mai mult, populaţia poloneză a început să fie considerată ca aparţinând unei rase inferioare (şi trădătoare pe deasupra), cu care nu are rost să te porţi prea cu mănuşi. Noua administraţie germană s-a arătat arogantă şi, pe alocuri, brutală; tot acum a început şi o politică de germanizare (dar care nu a dat prea mare rezultat - în 1918 doar o treime din populaţie erau germani). Localnicii s-au revoltat în două rânduri (1846 şi 1848), dar au fost mai mult nişte revolte de operetă. Zaverile că au fost repede înăbuşite şi, probabil, mai mult i-au făcut pe nemţoi să râdă. Dovadă că nu au urmat represiuni, ba, mai mult, s-a continuat cu munca de dezvoltare a zonei.
În 1918, la sfârşitul Primului Război Mondial, Polonia a fost reconstituită prin alipirea teritoriilor aflate până atunci, sub stăpânirea Germaniei, Austro-Ungariei şi Rusiei.
La 1 septembrie 1939 Hitler atacă Polonia şi declanşează al Doilea Război Mondial. Autorităţile naziste s-au purtat deosebit de criminal în Poznan. Mai întâi, toţi evreii au fost asasinaţi. Apoi, peste 100.000 de localnici polonezi au fost daţi afară (majoritatea deportaţi în diferite lagăre de muncă), iar în locul lor au fost colonizaţi germani din Ţările Baltice sau din Europa Centrală şi de Est. În ianuarie 1945 trupele sovietice au eliberat oraşul de sub ocupaţia nazistă - în proces fiind distrus cam 80-90% din Centrul Vechi (care a fost reconstruit fidel în anii '50-'70; dealtfel, cam toate oraşele poloneze s-au confruntat cu problema distrugerilor şi au ales soluţia reconstruirii părţilor istorice, mă întreb cum s-ar fi acţionat pe la noi).
Azi Poznan este unul dintre cele mai mari oraşe poloneze (al cincilea ca mărime) - cu 550.000 locuitori (peste un milion, dacă punem la socoteală şi zona metropolitană) şi a devenit un important centru cultural şi de afaceri.

Primăria.

În plan îndepărtat - turnul Palatului regal.

Poznanul medieval. În stânga, pe insula dintre braţele râului Warta - catedrala.

Restaurantul cu specific franţuzesc unde am mâncat.

Auschwitz

Lagărul de concentrare - exterminare de la Auschwitz a fost în realitate o reţea de lagăre, formată din trei lagăre majore (Auschwitz I, II şi III), precum şi alte 45 de lagăre satelit.
Auschwitz I a fost creat de autorităţile naziste încă din primăvara anului 1940, în apropierea localităţii Oswiecim (devenită prin germanizarea numelui Auschwitz) din sudul Poloniei. Iniţial s-a vrut doar o închisoare pentru prizonieri politici polonezi - membri ai rezistenţei, membri ai fostei elite politice, economice şi culturale poloneze, membri ai clerului, etc. În martie 1941 erau deţinuţi aici ceva peste 10.000 de persoane, majoritatea polonezi.
Auschwitz I şi-a păstrat caracterul preponderent de lagăr de muncă. Aici nu s-a trecut la exterminarea în masă a prizonierilor ca scop în sine. Asta nu înseamnă că aducea cumva a tabără la mare. De fapt, condiţiile inumane de detenţie reduceau speranţa de viaţă (dacă o putem numi aşa) la cel mult un an. Cei care au reuşit să supravieţuiască, în condiţii dintre cele mai oribile, până la doi ani sunt atât de rari, încât majoritatea sunt cunoscuţi pe nume în arhiva lagărului. Obsesiv de scrupuloşii ticăloşi SS-işti, care administrau locaţia, au înregistrat şi astfel de "recorduri".
Ziua unui deţinut începea pe la 3-4 dimineaţa, când era trezit în şuturi şi primea un fel de "cafea" - în realitate o zeamă făcută din resturi de orz. Trebuia apoi să aştepte pe terenul de adunare, până la ora 7, când binevoia şi SS-istul de serviciu să apară, pentru a face apelul. Indiferent de anotimp şi de vreme (după spusele ghidului, regiunea este una dintre cele mai friguroase din Polonia, iarna atingându-se frecvent peste noapte - 30 de grade), se aştepta în linişte, în poziţie de drepţi. Cei decedaţi peste noapte erau şi ei scoşi la apel, pentru a putea fi "scăzuţi" din inventar. Mişcatul în front era considerat o ofensă majoră şi ducea la cel puţin 10 lovituri cu vâna de bou, după administrarea cărora deţinutul mai trebuia să suporte şi umilinţa de a mulţumi pentru pedeapsă. Nu că, după câteva luni de continuă tortură fizică şi psihică, mai rămânea prea mult din personalitatea umană, pentru a resimţi şi altceva decât frica.
După apel, deţinuţii mergeau frumos încolonaţi (ieşirea din rând sau stricarea în orice fel a ordinii de marş atrăgeau, deasemenea, pedepse corporale) în diferitele uzine şi ateliere, care înconjurau lagărul. Ziua de muncă dura 12 ore (9-10 ore pe timp de iarnă), cu o singură pauză de maxim jumătate de oră la prânz. Cu care ocazie se lua şi "masa": cam jumătate de litru de "supă", o zeamă lungă făcută din resturi de legume, de cele mai multe ori stricate.
Seara, după întoarcerea în lagăr, se repeta figura cu apelul. După care se împărţeau pedepsele pentru "infracţiunile" de peste zi, apoi se acorda şi "cina" - 200 de grame de pâine de tărâţe şi o bucăţică de margarină cât jumătate de cutie de chibrituri. În total, hrana zilnică a unui deţinut nu depăşea 700 de calorii, în condiţiile în care respectivul era forţat să depună o muncă epuizantă. La aceasta se adăugau frigul, tot soiul de boli, pedepsele şi brutalităţile gardienilor şi ale kapo.
*Kapo erau un fel de şefi de echipă aleşi dintre deţinuţi, întotdeauna non-evrei şi de preferinţă arieni, întotdeauna condamnaţi de tribunale civile pentru ceva crime. Ei aveau condiţii de trai ceva mai bune şi aveau grijă să-şi rotunjească norma de hrană luând cu forţa de la deţinuţii subalterni. Deasemenea, excesul de zel în a menţine "disciplina" (a se citi tăbărât cu pumnii şi picioarele pe vreun nenorocit, când se întâmpla de faţă şi un gardian) era bine văzut de SS-işti şi recompensat cu un spor de hrană şi / sau ţigări.
Am zis mai sus că Auschwitz I a rămas, în esenţă, un lagăr de muncă. Însă asta nu însemna că puteai să duci trai-nineacă pe banii Reichului. Cine nu mai era apt de muncă era rugat să părăsească incinta. Iar, după cum spuneau SS-iştii, exista o singură cale către exterior - pe coş. Prin urmare, Auschwitz I avea o "sală de baie" (camera de gazare), unde epavele umane erau asasinate prin otrăvire cu Zyklon B (la origine un pesticid), şi un crematoriu (Crematoriul I) pentru arderea cadavrelor. Cenuşa rezultată era recoltată săptămânal şi aruncată pe câmpuri ori în râuri. În ciuda legendelor urbane, nu a fost folosită la producerea de săpun. În total, se crede că aproximativ 60.000 de oameni au fost ucişi la Crematoriul I, până în vara lui 1942, când acesta a fost desfiinţat.
Nu de alta, dar se începuse lucrul la un nou lagăr de concentrare. Invadarea URSS, precum şi adoptarea de către nazişti a "soluţiei finale" (exterminarea populaţiei evreieşti) însemna mărirea exponenţială a numărului prizonierilor, iar "capacitatea de cazare" din Auschwitz I era limitată.
Construcţia lagărului Auschwitz II - Birkenau (denumirea germanizată a sătucului Brzezinka) a început în octombrie 1941. Din proiect, noul lagăr avea un dublu rol: lagăr de concentare a forţei de muncă şi lagăr de exterminare. În martie 1942 funcţiona deja o cameră de gazare improvizată, urmată curând de încă una. Dat fiind numărul mare de evrei aduşi aici, capacitatea celor două construcţii a devenit rapid insuficientă pentru ritmul de asasinare cerut. Astfel, au fost construite 4 noi crematorii (II, III, IV şi V), modernizate şi eficientizate, care dispuneau de camere de gazare cu o capacitate de 2000 de oameni. Pentru a evita revolte din partea victimelor, acestea erau numite camere de baie şi chiar aveau instalate duşuri şi alte instalaţii specifice.
În general, la sosirea fiecărui nou transport, se făcea o selecţie. Bătrânii, bolnavii, copiii prea mici împreună cu mamele lor erau îndreptaţi către "baie" - şi aş putea spune că ei erau cei norocoşi, măcar chinul lor era de scurtă durată. Persoanele apte de muncă erau trimise în lagărul propriu-zis, unde aveau parte de tratamentul descris mai sus, însă cu câteva trepte mai înfiorător. Speranţa de viaţă la Auschwitz II - Birkenau era de două până la patru luni.
Când necesitatea o cerea, pe lângă crematorii, se utiliza distrugerea cadavrelor prin incinerarea lor în uriaşe şanturi, cu lemne, cărbune şi deşeuri petroliere. Activitatea de exterminare devenise un proces bine pus la punct, administrat cu maximă eficienţă, demn de o adevărată "fabrică a morţii". În vara lui 1944, când funcţiona la capacitate maximă, putea "produce" 20.000 de victime zilnic.
Faţă de kapo de la Auschwitz I, aici mai exista o categorie de deţinuţi favorizaţi. Aşa-numiţii Sonderkomando (tot evrei) erau cei care spălau, tundeau şi incinerau victimele, cei care desfăceau şi sortau bagajele lor. Beneficiau de condiţii bune de trai, dar nu puteau părăsi incinta crematoriilor, iar după 3-4 luni (în calitatea lor de martori nedoriţi) erau înlocuiţi. Prima sarcină a noului Sonderkomando era incinerarea membrilor celui precedent. La 7 octombrie 1944, ştiind ce soartă îi aşteaptă, Sonderkomado din Crematoriile II, III şi IV s-au revoltat. Gardienii SS au înăbuşit rapid revolta, dar, în proces, Crematoriul IV a fost distrus. Au existat şi alte încercări de revoltă sau încercări de evadare, cele mai multe nereuşite. Deasemenea, rezistenţa poloneză a infiltrat lagărele. De exemplu, căpitanul Witold Pilecki s-a oferit voluntar pentru a fi deportat în lagăr, unde a petrecut 3 ani. În 1943 a reuşit să evadeze şi a înaintat Aliaţilor un raport referitor la crimele săvârşite aici de nazişti. Care Aliaţi au respins cele raportate, considerându-le exagerări partizane. Când, în sfârşit, prin vara lui 1944, date şi informaţii despre Auschwitz au început să apară prin presa din ţările neutre şi să fie preluate şi în cea americană şi britanică, poziţia oficială a fost de condamnare. Dar s-a refuzat bombardarea lagărelor şi a căilor ferate ce le deserveau. Cică bombardierele aliate nu dispuneau de precizia necesară pentru a bombarda fără a face victime colaterale în rândul deţinuţilor.
Cât despre Witold Pilecki, eroismul său a fost răsplătit exemplar de autorităţile comuniste poloneze, care, în 1948, l-au executat pentru spionaj în favoarea britanicilor (adică pentru manifestări anticomuniste). La urma urmei, comunismul şi nazismul sunt două ideologii egal de criminale.
Auschwitz III - Monowitz a constituit o inovaţie în domeniu - primul lagăr de concentrare privat. Concernul german I.G. Farben (specializat în produse chimice şi care fabrica şi gazul Zyklon B) a început construirea aici a unei fabrici de cauciuc artificial. Iar managerii săi s-au gândit că n-ar strica să beneficieze de sclavi ieftini oferiţi de SS (care încasa 3-4 mărci per deţinut per zi). Deşi condiţiile de muncă erau ceva mai puţin criminale, peste 25.000 de oameni au murit şi aici. Bineînţeles ca, după război, nimeni din conducerea concernului nu a fost condamnat. Ei erau burghezi onorabili, care nu erau la curent cu ce se întâmpla acolo şi de care era acum nevoi pentru reconstrucţie. Aşadar, împreună cu zeci, poate sute de mii, de alţi criminali, au fentat justiţia şi au murit liniştiţi în patul lor, membri respectabili ai comunităţii. Cine mai ştie azi că Hugo Boss a fost designerul celebrelor uniforme negre al SS, organizaţie criminală din care făcea şi el parte? Sau că întreprinderi precum Krupp, Volkswagen, BASF, Siemens, şi altele au folosit fără fasoane munca sclavilor deportaţi de prin toată Europa.
Nu se ştie exact numărul celor asasinaţi în complexul de lagăre de la Auschwitz. Multe dintre victime, în special cele trimise la crematoriu direct din tren, nu au fost înregistrate în scripte. Oficial s-a adoptat cifra de 1,1 milioane. Mai mult ca sigur că realitatea o depăşeşte cu cel puţin alte câteva sute de mii. Dintre aceştia cam 80-90% au fost evrei. Lor li s-au adăugat polonezi, romi, prizonieri de război sovietici, etc.
În noiembrie 1944, cu trupele ruseşti apropiindu-se vertiginos, operaţiunile de gazare au încetat, iar crematoriile au fost dinamitate. Bineînţeles, restul activităţilor din lagăre au mers mai departe. În ianuarie, gardienii SS au distrus o mare parte a arhivei şi a barăcilor din Auschwitz II, iar prizonierii apţi de muncă - vreo 60.000 - au fost încolonaţi şi mutaţi către vest. Cuvântul de ordine era păstrarea forţei de muncă. Dar frigul, lipsa hranei, epuizarea şi politica executării celor care nu mai puteau merge au făcut ca mai puţin de o treime să ajungă la lagărul de concentrare de la Bergen-Belsen, unde au fost eliberaţi de britanici în aprilie 1945.
Sovieticii au ajuns la Auschwitz la 27 ianuarie 1945. În lagăr mai erau cam 7500 de deţinuţi, toţi într-o stare deplorabilă. De altfel, câteva sute dintre ei vor muri în săptămânile următoare. După război, Auschwitz III a fost complet demolat, iar instalaţiile uzinale demontate şi duse în URSS. Populaţia locală a distrus o parte din restul complexului în căutare de aur ori alte lucruri de valoare. În 1947 sovieticii au cedat complexul (din care unele barăci fuseseră folosite de NKVD ca închisoare politică) autorităţilor poloneze, care au organizat aici un prim muzeu (redeschis aproximativ în forma actuală în 1955). Din 1979 este trecut şi pe lista monumentelor UNESCO.
Muzeul, prin urmare, acoperă fostele lagăre Auschwitz I şi II. Biletul costă 40 de zloţi şi se cumpără la intrarea în Auschwitz I. Unde şi începe turul cu ghid. După care, te sui în autocar, iar turul ghidat continuă la Auschwitz II. Nu că pe site-ul muzeului ar scrie asta în mod explicit. Nici că muzeul nu poate fi găsit prea uşor, căci este prost semnalizat şi mai ales în poloneză. Altfel, Auschwitz II - Birkenau poate fi vizitat şi direct, intrarea fiind liberă.

Intrarea în lagărul Auschwitz I cu celebra inscripţie "Arbeit macht frei" - Munca te eliberează. În 2009 inscripţia din fontă a fost furată de ceva infractori polonezi, la comanda unui neo-nazist suedez (în proces a fost spartă în 3 bucăţi, pentru a fi mai uşor transportată). Poliţia a recuperat-o şi a fost restaurată, dar nu a mai fost montată. Mai exact, acum deasupra porţii se găseşte o replică. Originalul este depozitat şi se preconizează expunerea sa undeva prin muzeu.

Barăcile din Auschwitz I.

Locul unde se efectuau execuţii prin împuşcare.

Unul din locurile unde se făcea apelul. Bârna cea lungă nu era pentru bătut covoare, ci pentru spânzurat oameni.

Ghereta SS-istului. El nu era obligat să suporte capriciile vremii.

Camera de gazare şi Crematoriul I.

"Baia".

Orificiul prin care se turnau cristalele de Zyklon B.

Clubul gardienilor. Bieţii aveau şi ei dreptul la niţică destindere după o obositoare zi de păzit suboameni.

Casa comandantului. Obersturmbannfuhrer (locotenent colonel) Rudolf Hoss locuia aici, în vecinătatea lagărului, cu soţia şi cei 5 copii ai săi. Îl şi văd venind seara obosit şi soţia luându-i mantaua şi cascheta şi întrebându-l cum a fost la birou.

Şi spânzurătoarea de care a fost atârnat susnumitul, în 1947, după ce a fost judecat la Varşovia.

Dormitoarele deţinuţilor...

... şi ale kapo.

Spălătoarele.

Carcerele. Deţinuţii erau forţaţi pe nişte uşiţe de un metru înălţime, câte 3-4 într-o incintă de nici 2 metri pătraţi. De multe ori erau ţinuţi acolo în picioare până mureau din lipsă de oxigen.

Nelipsită în fiecare baracă.

Zyklon B.

O parte din cutiile de Zyklon B găsite de trupele sovietice. Toate folosite, precum se vede.

În muzeu sunt expuse o parte din obiectele, pe care naziştii le-au furat de la cei pe care i-au asasinat aici.

Hăinuţe de copii. În mod normal, copiii mici erau duşi direct la gazare. Dar s-au făcut şi excepţii. Nimeni nu ştie de ce, dar, pentru ceva timp, au existat câteva barăci pentru copii.

Exista şi o cameră cu tone de păr recoltat de la femei (din el se făcea pâslă). Din decenţă faţă de victime fotografiatul era interzis.

Raţia zilnică a unui deţinut.

Intrarea în Auschwitz II...

... şi calea ferată construită special pentru a deservi lagărul. Deşi în plin război, naziştii erau atât de bolnavi mintal cu exterminarea "raselor inferioare", încât direcţionau resurse importante acestui scop, resurse de care era nevoie stringentă pe front.

Şi în Auschwitz II au fost organizate barăci pentru copii.

Ruinele crematoriilor şi ale camerelor de gazare. SS-iştii le-au aruncat în aer, când au fugit din lagăr.

Înfăţişarea iniţială...

... şi reconstituire a interiorului.

Anticamera, unde victimele îşi lăsau hainele, pentru a intra la "duşuri".

Cuptoarele.

Camera de gazare.

Memorialul dedicat victimelor.

Grup de liceeni din Israel. Probabil este un fel de excursie cu şcoala obligatorie prin părţile alea. În tot cazul, unii dintre puştani se arătau destul de plictisiţi.

"Şanţurile" - locurile unde cadavrele erau incinerate înaer liber, atunci când crematoriile nu mai pridideau. Ulterior au fost parţial inundate şi folosite pentru depozitarea cenuşii umane.

Fostele barăci ale compartimentului "Canada", unitate a Sonderkomando care sorta bagajele deportaţilor pentru depistarea valorilor şi, în general, a obiectelor ce puteau fi refolosite.

Obiecte din bagajele victimelor.

Clădirea băii pentru deţinuţi. În realitate, de data aceasta. După un timp, starea de mizerie de deţinuţilor a dus la înmulţirea păduchilor. Iar păduchii au produs o epidemie de tifos exantematic, căruia i-au căzut victime şi unii dintre SS-işti. Sigur, operaţiunea era organizată tot după reţetarul nazist. În timp ce un grup era înăuntru la curăţat, următorul aştepta deja dezbrăcat (hainele erau şi ele spălate şi dezinfectate) la intrare - indiferent de anotimp şi temperatură. Măcar mureau curaţi, nu? Era şi un loc, unde gardienii făceau o selecţie suplimentară, cei prea slăbiţi erau trimişi la celelalte "duşuri".

În fostele săli de duşuri este organizată o expoziţie cu fotografii confiscate din bagajele deportaţilor. Viaţa normală a unor oameni obişnuiţi, înainte ca aceasta să le fie răpită de criminalii nazişti.

Atâta mizerie şi suferinţă umană s-a strâns în locurile alea, încât şi azi (mai ales dacă prinzi o vreme mohorâtă) este efectiv palpabilă. Poţi s-o simţi, poţi s-o guşti. Fără să vrei, te înfiori şi-ţi pierzi ultima urmă de veselie, îţi piere cheful de vorbă. Niciun om normal nu poate vizita Auschwitz fără să fie zguduit (mă întreb cum rezistă ghizii, cum se pot detaşa, să prezinte toate acele atrocităţi zilnic?). Mai ales că acest tip de lucruri încă se întâmplă, chiar şi în foarte avansata şi civilizata Europă (mai ţine minte cineva Srebreniţa?). Ar trebui ca toţi cei care promovează ura de rasă (sau de oricare alt fel) să fie obligaţi să viziteze lagărele de concentrare şi exterminare naziste. Şi, dacă tot nu le trece, să li se pregătească unul special pentru ei, în care să guste, doar pentru câteva zile, toate ororile izvorâte din nişte minţi bolnave, ca a lor.