Odessa în flăcări

"Odessa în flăcări" este un film turnat în 1942, după un scenariu scris de Nicolae Kiriţescu şi regizat de regizorul italian Carmine Gallone. Povestea este românească, drama unei familii pe fondul ocupării Basarabiei de către sovietici, în iunie 1940, apoi al ofensivei româneşti alături de celelalte puteri ale Axei (Planul "Barbarossa", 21 iun. 1941). Altfel, filmul este italian, de la actori la recuziteri. Sunt doar vreo 2-3 actori români, în roluri secundare. Şi în limba italiană. Binişor realizat, regizat şi jucat (sigur, după normele epocii). Personajele sunt destul de bine conturate. Fiind italian, musai au băgat şi muzichie destulă. Este, evident, un film de propagandă. Dar e bine făcut şi propaganda nu e una greţoasă. De fapt, bolşevicii au ieşit chiar "spălăţei". Eu nu am auzit ca Stalin să-şi care candidaţii la lagăre dincolo de cercul polar în vagoane de clasa a II-a. Niet, tavarişci. Se circula cu bou-vagonul, aproape fără măncare, apă şi căldură, la minus 20 de grade, săptămâni în şir, atât de înghesuiţi - sute în fiecare vagon - că de multe ori se stătea doar în picioare. Inclusiv cei care mureau şi care nu putea fi aşezaţi (o lectură mică din "Arhipelagul Gulag" al lui Soljeniţân ar fi o lectură instructivă pentru nostalgicii comunismului).
După instaurarea regimului de "democraţie populară", filmul a fost interzis. De fapt, a fost depus într-un fond cinematografic alături de alte filme, care nu puteau fi prezentate nici măcar tovarăşilor cu funcţii înalte. Nimeni nu a mai ştiu nimic de el, iar de la o vreme a dispărut cu totul, distrus de securitate sau de consilierii culturali sovietici. A fost descoperit, nu prea demult, în arhivele Cinecitta.
Una peste alta, este un film vizibil, care, în 1942, a luat marele premiu la Festivalul de film de la Veneţia. Dacă vreţi să-l vedeţi, îl găsiţi la http://telecinemateca.com/odessa-in-flacari-filme-romanesti/. Sfat: nu folosiţi setarea "full screen", o să vă acopere rândul de jos al traducerii.

Et in Sonisphere ego

Weekend-ul ăsta a adus în Bucureşti cel mai mare eveniment rock al anului (eventual, la paritate cu concertul AC/DC). Festivalul Sonisphere. Dacă tot i-am ratat pe aussies din motive independente de voinţa mea, am decis că, de data asta, o să merg fie ce-o fi. Din păcate, "nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremi" (e, care ştii cine a zis asta? - premiu) aşa că nu am putut merge şi vineri, deşi sunt un mare fan Manowar. Asta e. În schimb, nu prea sunt mare fan Rammstein, aşa că duminică îmi văd de alte afaceri. A rămas ziua de sâmbătă. De altfel, cea mai importantă pentru că azi scena a fost călcată de "The Big Four", cele mai mari patru formaţii de thrash metal / heavy metal, apărute în America, pe la începutul anilor '80, respectiv Anthrax, Megadeth, Slayer şi Metallica.
Nu o să mă apuc să descriu concertul. A fost super fain, o experienţă once in a lifetime. Chit că nu au mai cântat şi toţi împreună o piesă, cum au făcut în Bulgaria. Au intrat în scenă în ordinea în care i-am enumerat şi totul a mers din nemaipomenit spre extraordinar. Anthrax şi Megadeth au fost foarte buni, Slayer i-au întrecut, iar Metallica a fost tata lor. În rest, trebuie să vezi şi să simţi.
Organizarea nu a fost prea rea. Nu a picat sonorizarea deloc, lucru niţel de mirare, ţinând cont că suntem în Românica. Cam mulţi bodyguarzi pentru gustul roackerilor, cărora nu li s-a permis să facă pogo sau să-şi ţină gagicile în cârcă. Şi o mare bilă neagră pentru aşezarea toaletelor. Chiar lângă grătarele cu mici. Iar ca să ajungi acolo trebuia să treci printr-un culoar îngust, strâmtat şi mai mult de masa celor care stăteau la coadă la grătare. Parcă nu ştiau că vor fi nişte zeci de mii de oameni, care vor da gata nişte sute de mii de beri.
Faze din concert. Solistul de la Slayer purta un tricou cu... Slayer. Am mai auzit eu de self promotion, dar nici chiar aşa. Dave Mustaine de la Megadeth s-a împiedicat de o chestie pe scenă, de era să-şi ciobească nasul. Robert Trujillo de la Metallica avea o chitară, pe care scria Dracula. Şi, evident, a venit şi momentul când James Hetfield a comis-o: "Talk to me, Budapest", la care roackerii au ripostat scandând Bucharest. Bine, după aia a reparat-o şi, până la sfârşit a tot adus în discuţie numele real.
Acum, am înţeles că AC/DC e posibil să fi avut ultimul lor turneu, dar sper că aştilalţi or să mai vină pe aici. Păcat că, odată cu toţi monştrii sacri ai rock-ului, o să cam dispară şi muzica lor. De douăzeci de ani nu am auzit de vreo nouă trupă, care să merite a fi menţionată.
La ieşire, pe stradă, între grupurile de fani cu tricouri negre, trei gagici. Sandale lucioase cu toc înalt, colanţi până la jumătatea gambei, tricouri multicolore, jeci albe, genţi cât turbinca lui Ivan agăţate la îndoitura cotului. Ce mai, toată alura lor ţipa că sunt piţi. Şi aveau ele următorul dialog. "Hai, fată, că a fost drăguţ şi azi, chiar dacă a ţinut aşa mult." "Da, da' mie mi-a plăcut mai mult ieri, la Manowar." Vineri, o prietenă a mea era ofticată că iar va merge la un concert rock stricat de ploaie şi considera că ăsta e blestemul cocalarilor. Vezi, Ruxi, de ce n-a plouat? Cocalarii au fost şi ei la Sonisphere. Asteroidul ăla e sigur pe drum încoace.
O să bag şi nişte poze. Scuzaţi calitatea, dar telefonul meu nu e cine ştie ce sculă.

De ce iubesc Australia?

Eu am o mare problemă. Bine, recunosc am mai multe probleme, de toate tipurile şi culorile. În cazul de faţă vreau să mă refer la problema cu somnul. Din fabricaţie, am o problemă în ceea ce priveşte culcatul şi trezitul devreme. În mod normal, eu funcţionez la parametri maximi după amiază şi seara-noaptea. Rar reuşesc să adorm de la zece, indiferent cât mi-e de somn. În schimb, e musai să mă cert cu ceasul în fiecare zi, la şase dimineaţa. Calitatea mea de om matur, responsabil şi, mai ales, ouvrier, mă obligă. Asta înseamnă că dorm vreo şase ore pe noapte, dintr-un necesar de opt, poate nouă. Asta mai înseamnă că, de câte ori pot, îmi scot pârleala în week end. În serile alea îmi deconectez orice legătură cu lumea, iar dimineţile nu îmi activez niciun telefon, înainte de doi'şpe. "De câte ori pot", din păcate, înseamnă "nu prea des". Ca un habitant într-o cucerire a epocii de aur (a se citi "bloc") deţin în uzufruct un grup numeros de fiinţe destul de primitive, denumite vecini (homo habilis vecinus). Primitivi, dar extrem de diurni şi lucrativi, se trezesc înainte de orice găină şi, imediat, se lansează în tot felul de activităţi gospodăreşti, care mai de care mai zgomotoase. Pe cât se pare, practică intensiv două sporturi de masă: tăiatul gresiei cu flexul cât-mai-devreme, respectiv găuritul pereţilor cu rotopercutorul înainte-ca-limba-mică-să-ajungă-la-orele-din-două-cifre.
Ce este, în realitate, de iubit la Australia? Căldura e înăbuşitoare. Animalele sunt ciudate, majoritatea veninoase. Oamenii sunt nişte prăjini blonde şi pistruiate, cu un accent enervant. Şi nici ei nu mai formează majoritatea, s-au umplut de negri, indieni şi chinapareţi (da' de ăia urâţii, gen malaiezieni şi birmanezi). Mâncarea e proastă. Kylie şi Nicole trăiesc prin America. Dar... Acolo mai sunt şi locuri unde, dacă vrei să vizitezi un vecin, trebuie să îndeşi portbagajul cu benzină şi mâncare pe trei zile.

La pomul lăudat...

Introducere.
În Militari, la Lujerului este un hypermarket Cora. Ceea ce pe mine mă coafează foarte bine, măndelul locuind câteva porţi mai la vale şi făcând dese vizite aici. Prin Militari se mai există şi un hypermarket Carrefour şi unul Auchan, mai bine situate ca ofertă şi ca preţuri decât Cora, dar mult mai prost situate ca geografie. Nu se face să pierd o groază de timp până acolo pentru nişte cumpărături obişnuite. De o vreme, spre bucuria subsemnatului, la Gorjului, deci aproape, s-a deschis un "mini-hypermarket" (dacă a mai pomenit careva aşa o struţo-cămilă) Carrefour.
Cuprins.
Azi, am dat o raită. La intrare, mă opreşte o tanti badigard: "Nu aveţi voie cu sacul înăuntru, trebuie să-l lăsaţi în dulap, aveţi şi cheiţă". Mă uit la ea dintr-o parte. Nu mi s-a mai cerut asta, niciodată, la niciun hypermarket. Îi fac pe plac. Mă înfig într-un coş, scot din buzunar o listă de juma' de pogon şi purced printre rafturi. Dezamăgire cruntă. Oferta, minoră; preţurile, majore. Până la urmă, iau vreo 3-4 produse, care erau într-adevăr mai ieftine decât la concurenţă, dar nu la o diferenţă semnificativă. Mai mult ca să nu ies cu mâna goală.
Varza de la casă nu ştie să folosească cititorul de carduri. Moşmondeşte boscorodind mărunt din buze şi uitându-se, din timp în timp, la mine. Ba da, am cash, chiar bani potriviţi, dar nu vreau să te ajut. Descurcă-te. Într-un târziu, îi iese. "Punguţă aveţi?" (Cum mama dracului să am, dacă mi-aţi oprit-o la intrare) Nu am. "Doriţi?" (Nu vă dau 20 de bani nici dacă...) Nu. În fine, semnez chitanţa şi îngrămădesc cumpărăturile ad labam. Îmi întinde bonul. Îl iau, din reflex, mototolindu-l în palmă. La ieşire, mă acostează un nene badigard. Să-i arăt bonul. Deşi postul lui e la nici trei metri de casă, iar eu am văzut clar că m-a văzut că am trecut pe acolo. Îi întind cocoloşul de hârtie. Îl desface conştiincios şi verifică fiecare produs.
Concluzie.
Muriţi, băăăă!

Ce înseamnă să fii un bun creştin?

Sau mic ne-eseu total anti-filosofic.
Cam 98% dintre români se consideră religioşi. BOR este instituţia cu cea mai mare credibilitate pe tăpşanul de plai mioritic. De departe. Probabil că e la fel şi la celelalte culte. Dacă îi întrebi de ce se consideră credincioşi şi ce ar trebui să facă un bun creştin (ok, nu vreau să exclud pe nimeni, deci, sau necreştin), îţi vor răspunde în nişte şabloane învăţate în familie, la biserică, la şcoală sau de prin presă. Vra să zică bun creştin eşti dacă mergi la biserică, măcar duminicile şi la marile sărbători, dacă ţii posturile şi celelalte tradiţii religioase (fie ele şi păgâne la origini, vezi ramurile de salcie de Florii; toată sărbătoarea Floriilor, ce mai la deal-la vale), să nu faci rău, să faci bine, etc. O, şi mai ales este un bun creştin cel care crede neîndoit în toată dogma. Câţi se ţin de asta? Eu am avut o experienţă personală cu cineva, care poza în apogeul credinţei: cruci, când trecea prin faţa bisericilor; participat pe la slujbele importante; respectarea obiceiurilor; interdicţia de a rosti "blasfemii"; până şi ideea că pun maşina de spălat duminica a fost considerată scandaloasă. Dar nu s-a jenat deloc, când a fost vorba de a minţi şi trăda.
Şi cam aşa fac toţi. Toleranţă zero. Faţă de cerşetorul, care a dormit în scara blocului şi le-a murdărit preşul. Faţă de vecinul de deasupra, ai cărui copii fac gălăgie. Faţă de oricine ne-a greşit cât de puţin. Mai degrabă donăm ceva bani celor loviţi de vreo catastrofă naturală pe alte continente, decât unora aflaţi la 3 judeţe depărtare. Sau decât să întrebăm un vecin cu ce îl putem ajuta. Se merge la biserică. Unde se bârfeşte, se comentează politică, fotbal, cunoscuţi, se holbează ochii după reprezentanţi ai sexului opus. Se ţine post, timp în care, de asemenea, se minte, se înjură, se invidiază. Să mai vorbesc de mâncătoria de la serviciu sau de hoţie, ajunsă sport naţional? Şi aşa mai departe, şi mai departe.
Ce mă distrează e că, în timp ce are aşa covârşitoare încredere în Biserică, românul zice să faci ce spune popa, nu ce face popa. Deci, se recunoaşte că preoţii sunt corupţi, că sunt perfizi, că te lasă cu mortul pe masă, dacă nu le dai cât cer. Că Dumnezeul lor e banul şi crucea lor e goana după avuţie. Şi vă zic eu, pe stil vechi, cei mai mulţi dintre "oamenii Bisericii" au colaborat, într-un fel sau altul, cu securitatea, cu regimul. Nu sunt toţi aşa, dar cu câteva floricele nu se face primăvară. Teoria e că instituţia e curată, nu trebuie confundată cu oamenii, care o compun şi care sunt, ca toţi oamenii, păcătoşi. Zău? Atunci, de ce nu se face diferenţa asta pentru toate instituţiile? Nu Justiţia e coruptă, ci judecătorii. Nu Parlamentul e ineficient, ci parlamentarii. Cât despre credinţă, pentru majoritatea celor din jur se rezumă la câteva generalităţi auzite sau citite pe te miri unde. Lumea e mai interesată să afle despre blonda lui Bote din vreun tabloid, nu de Apocalipsă. E inutil să întreb câţi au citit Biblia (aha, ceaslovul ăla gros cât două cărămizi), într-o ţară, unde 48% din populaţie, în viaţa ei, nu a citit o carte de un cap la altul. De fapt, pentru majoritatea românilor, credinţa se traduce nu prin iubirea necondiţionată a aproapelui, ci printr-o cât mai mare intoleranţă faţă de cei care sunt altfel decât majoritatea. Fie că e vorba de altă credinţă, altă culoare politică sau a pielii, orientare sexuală sau gusturi muzicale (aici nu intră, bunînţeles, cocalarii şi manelarii, care ar trebui scoşi în afara legii; există şi nişte limite, totuşi).
Ei, poate am exagerat. În care caz, sunt gata de lapidare. Hai, care ai tupeul să ridici primul piatra?
Sper că Dumnezeu este tare răbdător şi milostiv cu copiii lui. Altfel, mi-e că se cam plictiseşte singur pe acolo, pe sus.