Abația Sankt Gallen a fost una dintre cele mai vechi și mai importante mânăstiri din lumea catolică. Deja în anul 613 Sf. Gallus, un călugăr benedictin irlandez, întemeiase aici un schit pentru a răspândi creștinismul în rândul populației germanice păgâne din regiune. La începutul sec. 8, Carol Martel, conducătorul de fapt al Regatului franc, l-a numit pe Sf. Otmar la conducerea schitului. Acesta a întemeiat o mânăstire care să înlocuiască vechiul schit, aducând aici monahi știutori de carte din întreaga lume occidentală. Având patronajul regilor (apoi împăraților) franci, abația a crescut repede. A crescut ca număr de călugări, pe mulți din ei trimițându-i în nou înființate mânăstiri subordonate. A crescut în importanță politică și bogăție, atât Curtea francă, dar și nobilimea locală donându-i numeroase teritorii. A crescut în relevanță culturală. Numeroși intelectuali din rândurile clerului au stat aici perioade de timp. Cu ajutorul lor este înființată biblioteca mânăstirii. Grație muncii asidue a copiștilor biblioteca a fost îmbogățită cu numeroase manuscrise.
În sec. 9, cu sprijinul împăraților carolingieni, abația devine autonomă în ceea ce privește subordonarea ierarhică, religioasă și administrativă, față de alte autorități bisericești, în afara celei (din ce în ce mai slabe) a Curiei romane. În sec. 10 mânăstirea este amenințată de invaziile maghiarilor, motiv pentru care a fost înconjurată cu un șanț și un zid de apărare protejat de mai multe turnuri. Tot cam în această perioadă, în jurul lăcașului începe să se dezvolte o așezare. Inițial un sat populat de șerbii mânăstirii, așezarea devine un oraș în toată regula.
În sec. 13 mânăstirea stăpânea teritorii întinse în cadrul Imperiului German, iar abații săi dispuneau de o vastă putere economică și politică. Ca atare, abații au fost ridicați la rangul de prinți ai imperiului, iar teritoriile abațiale transformate într-un principat vasal Curții imperiale (nu este un caz singular, un alt principat monastic a fost organizat în jurul unei alte celebre mânăstiri germane - cea de la Fulda). Orașul din jurul mânăstirii a prosperat și el. În mod ciudat, deși mânăstirea era centrul unei entități cvasi-statale, orașul se eliberează treptat de autoritatea abaților, pentru ca, pe la sfârșitul sec. 15, să primească statutul de oraș imperial liber din partea Dietei imperiale. Această situație ciudată a condus la numeroase conflicte, unele doar politice, altele mai contondente între prelați și burghezi. La acestea s-au adăugat revoltele fermierilor de pe moșiile personale ale abaților, care doreau eliberarea din iobăgie și războaiele dintre cantoanele elvețiene și Imperiul Habsburgic - primele dorind să câștige independența față de ultimul. Confederația Helvetică și-a văzut visul cu ochii, însă principatul monastic a preferat să-și păstreze legăturile cu Viena. Ceea ce a creat o frumoasă încurcătură, care i-a îmbătrânit înainte de termen (iar la vremea respectivă zisul termenul era oricum destul de grăbit) pe diplomații imperiali. Căci: o parte din posesiunile mânăstirii se găseau împrăștiate în mai multe cantoane elvețiene, altele între granițele imperiale. Abații s-au declarat, în continuare, vasalii împăratului, dar se aflau și sub protecția colectivă a patru cantoane vecine. În plus, pentru a vârfui găleata cu probleme, orașul Sankt Gallen continua să fie ostil abaților și a aderat oficial la unul din cantoanele elvețiene, dar altul decât cele patru protectoare. Trebuie să mai menționăm că helveții se mai păruiau și între dumnealor, nu doar cu vecinii.
În 1517 Martin Luther și-a enunțat tezele sale, fapt ce a dus la declanșarea Reformei religioase. O bună parte a credincioșilor catolici au denunțat autoritatea papală, constituind ori aderând la diferite culte protestante. În regiune o parte a cantoanelor elvețiene au aderat la noile idei religioase, în timp ce altele au rămas loiale Bisericii Catolice (bineînțeles asta a adăugat noi motive de război în cadrul Confederației). La fel s-a întâmplat și la Sankt Gallen. Orașul și o parte a teritoriilor principatului mânăstiresc au renunțat la catolicism, declanșând un lung conflict cu mânăstirea. În cele din urmă, cu sprijinul trupelor imperiale, abații au reușit să câștige conflictul, forțându-i pe învinși să revină la catolicism.
Sec. 18 a fost o perioadă de liniște și de prosperitate pentru principatul monastic. Biserica mânăstirii a cunoscut trei faze. În sec. 8-9 era un edificiu masiv, în stilul preromanic al epocii carolingiene. Nimic nu s-a păstrat din acea perioadă, dar există un plan detaliat al complexului abației, plan ce datează de prin anii 820-830. Apoi, în sec. 15, a fost ridicată o nouă biserică, în stil gotic târziu. Actualul lăcaș a fost construit între 1755-1768 în stil baroc târziu. Splendida decorația interioară a bisericii este mai degrabă realizată în stil rococo.
În 1798 trupele Franței revoluționare ocupă cantoanele elvețiene. O Republică Helvetică soră (a se citi supusă) este fondată. Noile autorități revoluționare elvețiene au desființat atât principatul, cât și mânăstirea în sine. După prăbușirea regimului napoleonian, biserica este transformată în catedrală pentru orașul Sankt Gallen, fără ca abația să mai fie restaurată. Azi biserica și restul complexului este un monument UNESCO. Din vechea mânăstire s-a păstrat și cea mai mare parte a bibliotecii, singura din bibliotecile marilor mânăstiri medievale conservată până în zilele noastre. Aceasta conține peste 170.000 de cărți de o valoare inestimabilă. 2100 sunt manuscrise (din care 400 datând din perioada secolelor 9-10), 1650 sunt incunabile (cărți foarte rare, tipărite în prima perioadă a existenței tiparului, între 1450-1500), alte mii au fost tipărite între 1501-1520.
Reconstrucție a mânăstirii, așa cum ar fi arătat în prima parte a sec. 9, conform planului păstrat în bibliotecă.
 |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu