Este o țară central-europeană, vecină la sud cu Italia, cu Austria și Liechtenstein la est, cu Germania la nord și Franța la vest. Geografic vorbind, este o țară muntoasă. Sudul este ocupat de Alpi, iar nordul de Munții Jura. Între cele două lanțuri muntoase se găsește Platoul elvețian - o zonă deluroasă, care, deși acoperă doar cam 30% din teritoriul țării, adăpostește cea mai mare parte a celor peste 8 milioane și jumătate de elvețieni. Lingvistic vorbind, ai zice că Elveția a fost croită la repezeală cu bucăți rămase din materialul folosit la crearea țărilor din jur. În funcție de care vecin se găsesc mai aproape, elvețienii vorbesc germană, franceză, ori italiană - primii fiind majoritari. Mai sunt și câteva zeci de mii de vorbitori de romanșă, o limbă romanică arhaică dezvoltată în regiunea Alpină.
Istoric vorbind, teritoriul actual al Elveției a fost populat de triburi celtice (între care unul dintre cele mai importante a fost cel al helveților) și germanice. La începutul sec. 1 d.Hr. Imperiul Roman s-a extins la nord de Alpi. Dominația lupanilor a durat până la prăbușirea Imperiului Roman de Apus la sfârșitul sec. 5 d.Hr. Pe ruinele imperiale au fost constituite mai multe regate germanice. Teritoriul actual al Elveției a fost împărțit între alemani și burgunzi, pentru ca în sec. 6 si fie încorporat statului franc. În secolele următoare băștinașii s-au găsit în ipostaza de supuși ai Regatului (ulterior Imperiului) Franc, apoi ai Imperiului Romano-German (roman doar în nume, pentru că împărații se pretindeau urmașii cezarilor, altfel un stat germanic medieval).
Dat fiind teritoriul muntos și destul de greu accesibil, unele zone erau, pentru perioade lungi de timp, doar nominal sub autoritatea imperială. Astfel, după anul 1000, a început un proces treptat de naștere a unei identități naționale și politice separate. Au apărut, astfel, niște formațiuni autonome numite cantoane. Aceste formațiuni au început să opună rezistență autorității centrale și, pe la sfârșitul sec. 13, au creat așa-numita "Vechea Confederație Elvețiană". Câteva armate imperiale au fost hărtănite cu sârg de vajnicii munteni, iar după 1450 cantoanele elvețiene își câștigaseră practic independența, deși în acte încă erau supuși ai Curții vieneze.
Confederația era doar o alianță pentru îndepărtarea pericolului extern. Altfel, cantoanele elvețiene erau niște state separate, fiecare cu propria sa organizare administrativă, legislativă, politică și monetară. De altfel, rari erau anii când două ori mai multe cantoane să nu se păruiască între ele pentru motive mergând de la reglări de graniță, taxele datorate de vreun oraș sau pur și simplu furtul unor vaci. Motive să fie, căci amatori de capete sparte erau peste tot locul. Dumnealor helveții se arătau niște oameni tare războinici, motiv pentru care și erau foarte căutați ca mercenari prin toată Evropa.
În prima jumătate a sec. 16, Martin Luther și alți reformatori religioși au declanșat o schismă în sânul Bisericii Catolice, ce a dus la crearea primelor culte protestante. Unele cantoane au primit cu brațele deschise Reforma, altele au rămas fidele Romei. Diferențele religioase au constituit noi motive de conflict între cantoane. Cu toate acestea, Confederația nu s-a dizolvat. Mai mult, după Războiul de 30 de ani, a fost recunoscută drept stat pe deplin independent de către toate puterile continentului. Totuși, Elveția nu a devenit practic un stat unitar decât odată cu adoptarea unei Constituții în 1848, când multe din prerogativele cantonale au fost cedate autorităților de la Berna. Sistemul elvețian a fost unul de democrație selectivă (doar bărbații aveau dreptul de a vota și de a fi aleși) până de curând. La nivel federal femeile au primit drepturi politice în 1971, iar pe plan local ultimul canton le-a recunoscut egalitatea politică abia în 1990.
Este o republică federală, având în componență 26 de cantoane ce se bucură de o largă autonomie în ceea ce privește afacerilor lor interne. Este singurul stat european cu un sistem de democrație directă, cetățenii fiind consultați prin referendum pentru orice decizie importantă la nivel federal ori cantonal. Mai mult, două dintre cantoane încă au un sistem de vot precum cel al Atenei antice, în care cetățenii se strâng pe stadion (ori alt spațiu public) și votează prin ridicare de mână, ori, după caz, sunt strigați și își anunță votul. Deși republică, nu există funcția de președinte. Consiliul Federal, care este guvernul central și are 7 membri, joacă rol de instituție prezidențială colectivă. De asemenea, nu există o capitală federală oficială. Berna este doar orașul în care se găsesc Parlamentul federal, Guvernul federal și Curtea Federală de Justiție. Alte instituții federale sunt răspândite prin alte orașe din alte cantoane.
Elveția este o țară frumoasă, cu peisaje montane splendide. Datorită reliefului este considerată una din locațiile principale pentru iubitorii de sporturi de iarnă și munțomani în general. Dar, pe lângă acestea, Elveția are și elementele necesare unui turism cultural-istoric, fiind împănată cu orașe vechi, castele, mânăstiri, muzee. O exista și un turism culinar, deși mă îndoiesc. Eu unul, în afară de brânzeturi și ciocolată, nu cunosc vreun produs local celebru. Nici nu am călcat în restaurantele lor pentru că nu poți citi un preț oriunde și la orice în țara asta, fără să te apuce sughițul. Nu știu cum e în țările nordice (aud că și pe acolo e cam scump), dar prețurile de aici întrec de departe tot ce am văzut prin alte părți ale continentului.
Este, pe cât se pare, o țară foarte sigură, în care oamenii respectă legile și regulile. În aproape o săptămână, cât ne-am învârtit noi pe acolo, nu am văzut decât o singură dată o mașină de poliție - și aia parcată. Pe nicio șosea nu a fost niciun echipaj, în aproape niciun oraș nu am dat peste niciun agent, nu ne-am încrucișat cu niciun polițist - cu o excepție la Lausanne. Este și o țară foarte curată. În localități sau în câmp, totul sclipește. Chiar și în Anglia, Austria, ori Germania (nu mai vorbesc de țările latine) vezi gunoaie pe stradă sau pe marginea drumurilor. În Elveția, dacă s-ar pune premiu în bani pentru orice deșeu găsit, nu te-ai învârti nici măcar de-o chiflă (sigur la ei o chiflă costă cam cât două pâini mari la Roma). Oamenii, că tot am adus vorba, în afară că respectă regulile, sunt foarte relaxați și zâmbitori. Cu străinii sunt amabili și răbdători, dar nu dau senzația că ar dori să te aibă de prieten. Sau cel puțin așa mi s-a părut mie.
Elveția nu este membră UE, cetățenii au respins mai multe referendumuri privind demararea acțiunii de aderare (de altfel și la ONU a aderat abia în 2002 - tot prin referendum). Are totuși semnate mai multe acorduri cu UE și este membră a Spațiului Schengen, deci te poți vântura peste frontiere fără opreliști.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu