Viterbo (II)

Palazzo dei Papi a fost construit în a doua jumătate a sec. 13, în stil gotic. În 1257 papa Alexandru IV, confruntat cu ostilitatea deschisă a populaţiei Romei, a mutat la Vierbo sediul papalităţii. Evident, noile vipuri aveau nevoie de o reşedinţă pe măsură. Palatul a fost terminat în 1267, dar în 1281 scaunul papal a fost mutat la Orvieto, apoi la Roma.

Biletul de intrare costă 9 euro şi asigură accesul în palat, catedrală şi un muzeu de artă alăturat. În realitate, este o mega ţeapă. Din palatul papilor se vizitează doar marea sală de audienţe şi încă o sală mai mică, catedrala este oricum gratuită, iar muzeul nu are foarte multe în comun cu arta.

Catedrala din Viterbo poartă hramul Sf. Laurenţiu şi a fost ridicată în sec. 12, în stil romanic, peste ruinele unui templu roman dedicat lui Hercule. Catedrala a cunoscut o importanţă deosebită în a doua jumătate a sec. 1, după ce un număr de papi şi-au stabilit sediul în Viterbo. Mai multe conclavuri (adunări ale cardinalilor destinate alegerii unui nou papă) au avut loc în basilică. Pe la jumătatea anilor 1500, catedrala a fost modificată, pentru a corespunde cu stilul arhitectonic al Renaşterii (de exemplu, a fost distrusă şi înlocuită faţada originală). În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, catedrala a fost puternic avariată de bombardamentele americane. Monumentul a fost restaurat ulterior, dar multe opere de artă medievală au fost pierdute definitiv.

Vas pentru apă sfinţită sculptat în marmură - 1470.

Fresce din sec. 12-14.

Iisus binecuvântând, pictură atribuită lui Girolamo da Cremona, pictor renascentist activ în a doua jumătate a sec. 15.

Sacristia.

Muzeul, precum spuneam, conţine un melanj de exponate arheologice şi lucrări artistice mai puţin importante.

Sarcofag etrusc. Etruscii sunt o populaţie destul de misterioasă, localizată la nord de Roma. Au dezvoltat o civilizaţie avansată în plan tehnologic şi artistic, din care romanii au împrumutat copios. În cele din urmă, au fost cuceriţi de romani şi au dispărut din istorie. Limba lor încă nu a fost descifrată integral şi nu este sigur de unde au sosit în peninsula italică, căci nu sunt nativi - cel mai probabil din Asia Mică.

Ceva zeitate etruscă a belşugului.

Madonna della Carbonara, icoană pe lemn realizată la sfârşitul sec. 12 în stil bizantin de un artist necunoscut din Roma.

Fecioara cu pruncul, pictură de Benvenuto di Giovanni - unul din pictorii mai importanţi ai şcolii din Siena, sfârşitul sec. 15.

Fecioara cu pruncul, pictură de Bartolomeo Cavalozzi, pictor baroc de sec. 17.

 

Bunavestire, Ludovico Mazzanti (pictor baroc - sec. 17-18).

Şi ceva "artă" modernă.

În apropierea complexului format din catedrală şi palatul papilor se găseşte cartierul San Pelegrino, cea mai veche parte a oraşului. Aici se întâlnesc clădiri din sec. 12-15, multe din ele având caracteristica scară exterioară.

Palazzo degli Alessandri - sec. 13.

Poarta Sf. Petru - sec. 12.

Viterbo (I)

Este unul dintre oraşele importante ale regiunii Lazio din centrul Italiei şi capitala provinciei cu acelaşi nume. Se găseşte în mijlocul unei zone de coline la vreo 80 de kilometri nord de Roma.

Este menţionat pentru prima oară în anul 773 sub numele Castrum Viterbii. Regele longobard Dezideriu l-a folosit drept avanpost în încercarea sa (de altfel nereuşită) de a cuceri Cetatea Eternă. După ce Carol cel Mare ocupă Regatul longobard în 774, Viterbo este anexat Statelor Papale - o formaţiune destul de eterogenă (cel puţin în partea de început a Evului Mediu), care ocupa centrul peninsulei şi asupra căreia papii aveau autoritate parţială. Ca dovadă, stăpânirea Sfântului Scaun asupra oraşului, în sec. 11-15, a fost destul de des contestată de împăraţii germani, dar şi de unii potentaţi locali.

În sec. 12 Viterbo era destul de ferm în mâinile papalităţii. Întrucât era suficient de departe de Roma, astfel încât putea servi drept refugiu la caz că populaţia căta zaveră, dar şi destul de aproape ca să poţi ţine un ochi asupra situaţiei, a devenit una din locaţiile preferate ale papilor. Urmaşii Sf. Petru au ridicat aici un palat, precum şi mai multe vile private. De asemenea, au ridicat o impresionantă centură de fortificaţii, o idee înţeleaptă dat fiind turbulenta viaţă politică a regiunii. Un număr de papi au fost aleşi şi şi-au stabilit aici sediul.

În prima jumătate a sec. 13, viterbinii au fost atraşi în lupta dintre ghibelini (partizanii împăratului) şi ghelfi (adepţii papei), schimbând tabăra în mai multe rânduri. În cele din urmă s-au decis pentru papalitate. Nu de alta dar armatele imperiale aveau un drum lung din Germania, pe când mercenarii Romei erau la o aruncătură de băţ. În plus papii au răsplătit devotamentul băştinaşilor cu o lungă serie de privilegii, de care aceştia au profitat fără jenă. La 1300 oraşul era unul dintre cele mai mari şi bogate din Italia, cu o populaţie de peste 60.000 de locuitori (adică niţel mai puţin decât azi).

Pe la sfârşitul sec. 13, localnicii nu au fost de acord cu alegerea în catedrala lor a unui papă străin - francezul Martin IV - şi au năvălit în conclav arestând şi maltratând câţiva dintre cardinali. Ca urmare Viterbo a fost pus sub interdict. Deoarece papii au ocolit cu multă grijă oraşul (de fapt, din 1309, scaunul papal fusese mutat la Avignon, în sudul Franţei), Viterbo a căzut sub stăpânirea lorzilor din familia di Vico. Au urmat mai multe decenii de conflicte, dar în 1431 cetatea era din nou în posesia Statului Papal. Din acest moment, Viterbo devine un oraş de importanţă locală. Papii şi-au rărit semnificativ vizitele, iar populaţia s-a redus. În 1871, toate teritoriile papale, mai puţin Vaticanul şi încă vreo câteva proprietăţi, au fost alipite nou formatului Regat italian.
Azi Viterbo este unul din oraşele mai răsărite din Lazio. Economia sa se bazează în principal pe agricultură, prelucrarea marmurei şi turism (pe lângă faptul că partea veche este păstrată aproape intactă, regiunea este cunoscută şi pentru numeroasele izvoare termale).

Zidurile oraşului, păstrate integral, au fost înălţate în sec. 11-12.

Biserica Sf. Treime a fost construită pe la jumătatea sec. 18, în stil baroc târziu, peste ruinele unei bisericii mai vechi, construită în sec. 13, în stil gotic, pentru a servi drept lăcaş de cult unei mânăstiri a ordinului eremitanilor.

Palazzo Farnese a fost construit în prima jumătate a sec. 15 de Ranuccio Farnese, după numirea sa în funcţia de trezorier al Sfântului Scaun.