Traian Vladimirovici Putin sau cum Micul Paris va deveni Mica Moscovă

Aşa, deci... Acum ceva zile şi de restul ore, Băse ieşi pe sticlă şi anunţă cu voce hotărâtă şi privire ferm încrucişată că situaţia economică e albastră, ba chiar bate spre căcăniu, şi trebuie să se taie în carne vie. După sistemul amputăm piciorul, salvăm restul. Dar despre faptul că nu s-au luat măsuri mai demult, despre FMI şi cerinţele lui, despre bieţii pensionari şi / sau bugetari, despre corupţie şi clientelă s-a tot behăit cu mult aplomb în media ultimelor zile. Nu despre asta vreau să vorbesc.
În schimb e un alt lucru interesant. De ce Piratul a anunţat primul catastrofa şi, abia după aia, şi-a cântat partitura şi boculete? Despre asta s-a vorbit foarte puţin. Şi doar ca să se îngroaşe ideea că Băsescu conduce de fapt guvernul, iar Boc este o cârpă slugarnică. Ca şi cum nu era vizibil şi fără chestia asta. Dar, oare, numai atât? Că eu, unul, nu sunt prea mulţumit de explicaţie. Ceva lipseşte din tablou.
În primul rând, eu cred că Băsescu a luat lecţii din ce i se întâmplă Bunicuţei (aka Iliescu) şi nu vrea să ajungă şi el un bunicuţ, pe care nepoţii Blaga, Videanu şi Berceanu îl scot la geam, doar când vine pensia (alegerile). El vrea să deţină puterea de lider maximo şi după ce nu va mai fi la Cotroceni. Atât în PDL, cât şi în ţară. Şi îşi pregăteşte terenul de pe acum. A ieşit primul pe post pentru a servi de paratrăznet. Cum Boc, este văzut ca o marionetă, preşul va încasa toate şuturile (interesant, totuşi, că o face de aşa natură, încât să arate şi o oarecare delimitare de guvern). Lui nu-i pasă dacă pierde din popularitate, nu mai are dreptul să candideze. În schimb, nu vrea instabilitate şi alegeri anticipate. Are nevoie de un guvern PDL, care să organizeze alegerile viitoare. Şi, cred că nu greşesc prea mult, dar guvernul ăsta nu va mai fi condus atunci de Boc. Zic unii că piticul atomic va zbura maxim la toamnă. Eu nu cred. Un asemenea gest trebuie să aibă efect maxim. Oamenii au memorie scurtă, deci Boc e mai degrabă că va "merge pe scândură" (pentru cei care nu citesc aventuri cu piraţi s-a inventat google) mai prin vara lui 2012, în pregătirea alegerilor. Deşi, e posibil să-l sacrifice şi mai repede, dacă se convinge că astfel e mai bine pentru ca partidul să rămână la guvernare (poate fi o condiţie a partenerilor de coaliţie, au şi ei un electorat de împăcat).
Faza a doua va începe după alegerile, prezumtiv câştigate de PDL, în 2012. Mai întâi, Băsescu va arunca pe piaţă pe cel care, cu blagoslovirea lui, va fi uns candidat la preşedinţie. Adică îşi va stabili succesorul. Cel mai probabil, un tip mai tânăr şi mai intelectual, gen. Nişte ochelari nu ar strica. Şi o poziţie politică precedentă, dar care să nu-l amestece în troaca naţională. Europarlamentar, poate? Calmaţi-vă, nu, nu-i fie-sa. Cristian Preda ar cadra, însă mai sunt şi alţii pe acest tipar.
După 2014, vine faza a treia. Marinerul va fi numit prim ministru de noul preşedinte (Un alt motiv pentru care, acum, ia totul asupra lui. Între timp, România va fi ieşit din criză, iar el va putea juca rolul salvatorului. Cel care a intervenit şi a făcut ordine) şi va redeveni şi liderul partidului. Al unui partid niţel curăţat. Probabil că, până atunci, va profita de povestea cu criza ca să zboare pernele de sub fundurile unor baroni (cei trei mari de mai sus, cu precădere). Că ei au multă putere în teritoriu şi sunt nişte hopuri pe calea totalei dominări asupra partidului.
Nu sunt vreo sibilă sau vreun prooroc, dar mi se pare un foarte logic şi pefect plauzibil curs al lucrurilor. Dar, în nemuritoarele cuvinte ale englezului Goethe, "qui vivra, verra".
Hai, dasfidania.

Cronică de nuntă

Nu prea sunt mare amator de nunţi. Am un număr destul de ridicat de oameni, pe care eu îi (respectiv, ei mă) pot considera prieteni. Iar o bună parte dintre ei ţin neapărat să îşi "unească destinele". Şi nu le ajunge că se nenorocesc, nuuuu, e musai să go down with a bang. E musai să se arunce cu zaiafet în rude şi cunoscuţi.
Chiar azi am participat la un asemenea eveniment. Cronica lui nu diferă, în linii mari, de oricare altă nuntă exercitată oriunde prin românica. Doar că, aşa cum o resimt eu, o nuntă diferă niţel de felul cum o văd ceilalţi. Şi anume...
Mai întâi trebuie să te pui la ţol festiv. Detest să port aşa ceva. Mă face să par ţeapăn, este nepractic şi total incomod. Cu accent deosebit pe pantofi. Parcă e o conspiraţie mondială a cizmarilor (dacă aud expresia "designer", sparg capete) ca mocasinii de ocazii speciale să fie cât mai strâmţi şi incomozi. Probabil să te facă să păstrezi o alură cât mai marţială şi oficială, nu care cumva să te apuce hlizeala prin biserică.
Actul întâi se desfăşoară la starea civilă. Acolo "ofiţerul" încă foloseşte tipicul din perioada comunistă, cu discursul despre statul, care ocroteşte familia (zău? şi alde Boc ştie?) şi cu expresia de o idioţenie magistrală: "Acum, soţul poate felicita soţia". Deci, nu poate să o sărute, ca în restul lumii civilizate, ci să o felicite. Parcă îl şi văd pe împricinat strângând tovărăşeşte mâna prospetei consoarte şi spunându-i: "Dragă, te felicit. Să ştii că ai luat un băiat bun, nu prea frumos, nici prea avut, dar te iubeşte la nebunie şi, în plus, nici nu mai găseai tu aşa un mocofan pe toate drumurile".
Partea a doua se întâmplă la biserică. Vă rog, cine ştie să-mi spună şi mie de ce Biserica noastră ortodoxă are nişte slujbe lungi cât o zi de post? De ăla negru. Şi plictisitoare peste poate. Singura parte mai interesantă e când popa explică miresei că femeia tebuie să asculte de bărbatul ei în toate cele. Vise, taică părinte.
Şi ajungem la restaurant. Mese de patru persoane, aranjate pentru şase. Scaune decorate cu funde imense pe spătar, un kitsch de zile (sau, mă rog, nopţi) mari. Multă lume, pe care nu o cunoşti, chestie destul de naşpa pentru un tip oarecum asocial ca mine. Rareori se foloseşte un dj. Nu, nunţile adevărate se fac cu orchestră. Care cântă destul de afon tot felul de piese străine, dar mai ales lăutăreşti sau de muzică populară (nota bene - nu îmi place nici una, nici cealaltă). Iar, dacă eşti cu adevărat ghinionist, manele (din fericire, azi nu a fost cazul). Şi nu doar cântă afon, cântă foarte tare. Nu ai auzi un avion de vânătoare decolând. De la trepidaţiile staţiei îţi vibrează plămânii, inima se lipeşte de ficat, rinichii ţopăie prin esofag. Două burghie imense îţi sfredelesc timpanele. La un moment dat, am ieşit câteva minute afară, să mă mai limpezesc. La 50 de paşi de local "muzica" reuşea încă să acopere maşinile de pe bulevard. Nu ştiu de ce se consideră că nu e cazul ca lumea să şi discute la masă. Nu ştiu de ce se serveşte doar vin alb. Pe care nu-l suport. Nu ştiu de ce tortul miresei e neapărat de tip diplomat. Bleah! Te faci că nu vezi cei 400 de ochi aţintiţi spre tine, te faci că nu simţi inchiziţiile cu şireturi din picioare, vrei să dansezi. Ringul e mic, e pe traseul chelnerilor, te împiedici în cutele mochetei, te loveşti de alţi dansatori. Şi, nu, nu ai măcar şansa să fie blonda aia, de la masa vecină, pe care ai pus tu ochii. La sfârşit, vine darul. Pentru o noapte de "distracţie" dai cât pentru un week end la mare. Dar sunt prietenii tăi, trebuie să-i ajuţi.
În loc de concluzie 1. Am o cunoştinţă, bisnis umănă, care conduce o firmă ce se ocupă cu organizarea de nunţi (altfel, ea e destul de divorţată, gen). În 2008, firma a făcut 10 ani şi s-a gândit ea să facă un fel de petrecere tematică, la care să invite toate cuplurile, a căror nuntă o organizase. Doar că vreo două treimi divorţaseră, între timp.
În loc de concluzie 2. Dacă scoteam gagica la un restaurant prin centru, ieşeam mai ieftin (inclusiv în varianta "cu taxiul, pisoi"), evitam traumele fizice şi psihice, ba, cu niţică baftă, aveam şanse reale şi la un blowjob.
În loc de concluzie 3. Da, mai sunt invitat şi alte nunţi anul ăsta. Şi, da, mă voi duce şi la ele. Că doar, prietenul la nevoie se cunoaşte.

Nu tot ce zboară se mănâncă

Ştiţi vorba aia "reclama e sufletul comerţului"? Şi dacă nu, nu-i nimic. Daţi cu capul în ea zilnic. Video şi audio. Acasă şi afară. De una din faţetele ei vreau să vorbesc acum. Mai exact de reclama "din mână în mână", cea realizată prin intermediul flyerelor. Ştiţi voi, bucăţile alea de hârtie lucioasă, multicolore, împărţite peste tot locul de diverşi puştani, care-şi mai scot şi ei un ban suplimentar pentru un suc, o bere, o bluziţă, un film, o doză, în fine, ce are nevoie fiecare pe acasă.
Departe de mine să critic. Chiar sunt încântat să văd tineri, care nu se sfiesc să pună niţel osul la muncă, atunci când părinţii nu vor sau nu pot să-i ajute financiar. Şi încerc să-i ajut şi eu în singurul fel, în care pot. Adică, nu refuz mai niciodată să iau un flyer. Pe care, evident, îl arunc apoi la primul coş. De regulă, fără să-l mai şi citesc. De la o vreme însă, s-au înmulţit flyeriştii pe străzi, mai ceva ca peştii din predica de pe munte. De curiozitate, astăzi, am ţinut minte de câte ori, unde şi (în general) ce conţineau. Urmează, deci, un fel de cronică a zilei de miercuri, 5 mai 2010, văzută prin bucăţi de hârtie colorată.
Nici nu ies bine de la serviciu şi mă agaţă un tip, care-mi bagă în mână o hârtie, care mă îndeamnă să cumpăr componente de calculator de la o firma de cartier, anonimă. Un fel de "Fanezăbest srl". Mă uit, curios, la preţuri. Cam mari. Criză o fi pentru ei şi altceva decât un cuvânt din dicţionar?
La Sf. Vineri o puştoică frumuşică îmi dă o ofertă la "Valentino. Erotic masage". Ei, taci! Asta s-o vedea pe faţa mea? Bine, lăsând fariseismele deoparte, sigur că mă dau în vânt după aşa ceva. Dar prefer să mi-l facă ştiu-eu-cine, acasă. Cu puţină baftă ies şi mai ieftin.
Niţel mai la vale, pe la Carrefour, altă tipă are un fluturaş cu un cabinet stomatologic. Îmi aduc aminte că aş vrea să i se întâmple ceva rău unui anume dentist (nu, nu are de-a face cu plombele mele. nici nu-l ştiu decât din povestite, dar asta nu înseamnă că nu-i doresc ceva floricele deasupra capului), strâmb din nas şi refuz să-l iau.
En passant, mai fentez o ofertă cu ceva leacuri naturiste şi, la intrarea în metrou, iau un alt flyer. Ceva cu ziua bărbatului, ocazie cu care eram invitat la oarece concert şi bere Bergenbier cât încape. Cam urâţele cele două fătuci, care împărţeau, dar am înţeles calculul. Gagicile naşpa te direcţionează către bere şi alune. Dacă cele două erau mişto, probabil că masculii, publicul ţintă al reclamei, s-ar fi gândit la altă modalitate masculină de petrecut ziua lor (că, oricum, la altceva, în afară de astea două lucruri, nu vă stă mintea, porcilor, care sunteţi voi!).
La colţul străzii mele se împart pliantele unei firme de telefonie mobilă. Cu un concurs şi un premiu constând într-o maşină Honda. Doar că cei trei nătântoci nu îşi fac treaba în faţa sediului firmei respective, ci, două respiraţii mai încolo, în faţa reprezentanţei Hyundai. Pe undeva, îi înţeleg, acolo e umbră.
Uf, gata, pe ziua de azi am încheiat. Bucuria mi se trece repede. Pe clanţă găsesc o ofertă de la Jerry's Pizza. Mormăi în barbă câteva cuvinte neaoşe, intru în casă, îmi azvârl sacul într-un colţ şi dau drumul la televizor. Pauză de publicitate.
PS: Aştept ca firmele, cărora le-am făcut reclamă mascată, să mă contacteze.