Câlnicul este un sat în judeţul Alba, situat la sud de drumul naţional ce leagă Alba Iulia de Sibiu. Vechea denumire săsească a localităţii este Kellenk (în germana prusacă Kelling) şi se presupune că vine de la un slavonism - "kal" ori "kalinic" = lut / lutos (în română a dat colnic sau colină). Câlnicul este atestat prima dată documentar în anul 1267 sau 1269 sub numele de villa Kelnuk.
De la numele localităţii vine şi numele familiei nobiliare săseşti, care a stăpânit zona - greavii Kelling. Unde "greav" este un termen german arhaic ce se poate echivala cu graf (conte; în maghiară a dat grof). Unul din aceşti nobili, Chyl de Kelling a construit în a doua jumătate a sec. 13 (cel mai probabil în 1272) un donjon (sau turn locuinţă), pentru a-i servi de reşedinţă. În jurul donjonului şi a capelei aferente, a fost ridicată o fortificaţie impunătoare în stil romanic, de formă ovală. Rolul său primordial de curte nobiliară, în defavoarea celui strict de apărare este arătat de faptul că cetatea se găseşte fix în centrul unei mici depresiuni şi nu pe vreunul din dealurile înconjurătoare.
Donjonul avea, într-o primă fază, înălţimea de 14 metri. Zidurile sale au o grosime de 1 metru. La bază are o pivniţă boltită. Accesul în camerele de locuit ale nobililor se făcea pe o scară exterioară, pe o intrare executată la etajul I - în caz de pericol, scara putea retrasă ori demontată. Cam din aceeaşi perioadă cu donjonul datează prima incintă de ziduri şi capela. Pe cât se pare, în jurul zidurilor a fost excavat un şanţ de apărare cu o adâncime de aproximativ 3 metri. Zidul avea mai multe turnuri, din care astăzi se mai păstrează doar două.
După jumătatea sec. 14, familia nobililor Kelling este în plină decădere. Decădere a puterii economice, a influenţei politice, dar şi de natură biologică. În 1388 moare fără urmaşi greavul Ioan, ultimul reprezentant al familiei. În anii următori Câlnicul a revenit, greavilor din Vingard, care aveau un drept de moştenire pe linie feminină. Noii stăpâni, la rândul lor într-o situaţie nu tocmai roză din punct de vedere financiar, nu s-au bucurat prea mult să întreţină încă o curte nobiliară. Astfel că, după câteva zeci de ani - în 1430, pentru a fi mai exacţi - Johann Gereb de Vingard a vândut cetatea comunităţii săseşti din Câlnic. Moment din care fosta reşedinţă comitală se transformă într-o cetate ţărănească.
După 1550, pe fondul răspândirii utilizării armelor de foc, cetatea suferă oarece modificări. Astfel, i se adaugă o nouă centură de fortificaţii şi barbacana de deasupra porţii de acces. Deasemenea, donjonul este dotat cu un nou etaj, ceea ce îl aduce la înălţimea de 20 de metri, plus încă 7 metri cât măsoară acoperiţul în patru ape. Turnul barbacană atinge o înălţime de 24 de metri. Noile fortificaţii nu au putut opri înaintarea trupelor lui Mihai Viteazul, care a cucerit cetatea în toamna lui 1599.
Capela cetăţii a fost construită o dată cu prima incintă de fortificaţii, însă nu s-au păstrat prea multe din edificiul iniţial - portalul gotic al porţii şi un rest de frescă pe "arcul de triumf", care separă altarul de rest. Câteva ferestre au fost deschise ulterior, la date diferite (au forme şi dimensiuni diferite). Capela a suferit modificări în sec. 14 şi 16. O tribună din lemn, pictată cu motive florale, a fost adăugată pe peretele de vest în 1733.
Între 1961-1964 au avut loc lucrări de restaurare, ocazie cu care s-a organizat şi o cercetare arheologică, ale cărei rezultate sunt, în mare parte, nepublicate. Astăzi, cetatea din Câlnic este pe lista monumentelor UNESCO. Biletul de intrare costă 6 lei, iar fotografierea este permisă contra unei alte taxe de 5 lei.
Turnul barbacană şi capela.
Donjonul.
Fereastră gotică.
Donjonul adăposteşte o expoziţie etnografică cu obiecte săseşti locale şi cu unele părţi ale construcţiilor de sec. 13-14.
Vedere din turnul barbacană.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu