Este al doilea cel mai mare şi mai populat oraş al Andalusiei. De asemenea este cea mai sudică metropolă a Europei (în sensul de oraş cu peste jumătate de milion de locuitori). Este situat la Marea Mediterană, aproape în mijlocul regiunii Costa del Sol, una dintre cele mai pitoreşti şi mai căutate de către turiştii occidentali.
Este, în plus, unul dintre cele mai vechi oraşe de pe continent. A fost fondat acum vreo 2800 de ani de către navigatorii fenicieni din Tyr, care l-au numit Malaka. Prin sec. 6 î.Hr. a trecut sub stăpânirea Cartaginei - altă metropolă înfiinţată de fenicieni, de data aceasta în Nordul Africii.
În 218, Roma, învingătoare în cel de-al doilea Război Punic (romanii îi numeau pe cartaginezi puni), ocupă teritoriile cartagineze din Iberia - y compris Malaka. Pe care îl vor redenumi Malaca. Timp de şapte secole, Malaca va avea viaţa senină şi îmbelşugată a unei metropole romane provinciale. Un număr important de mari proiecte edilitare a îmbogăţit cetatea (din păcate, doar puţine se mai păstrează azi).
Viaţa bucolică s-a cam dus pe cea copcă, spre sfârşitul sec. 5 d.Hr., când Imperiul Roman de Apus începe să devină tot mai mult un concept juridic şi nu o realitate în teren. Hispania este cucerită de vizigoţi, populaţie germanică migrată de dincolo de Rin. Din fericire, strămoşii lui madam Merkel erau de mai bine de 200 de ani ravisaţi de strălucirea civilizaţiei romane şi abia aşteptau să facă parte din ea. Astfel încât, după regulamentara perioadă de jafuri şi omoruri, lucrurile au reînceput să-şi intre în normal. Regatul vizigot a devenit un stat, în general, aşezat şi pacific. Iar vremurile bune s-au întors.
În partea cealaltă a Mediteranei un împărat bizantin, Justinian I nu era foarte decis dacă vrea să rămână în istorie pentru masiva politică edilitară, pentru reorganizarea administrativă, pentru reformarea jurisprudenţei, ori pentru refacerea Imperiului Roman. Drept pentru care, s-a hotărât să le facă pe toate. În 552 Malaga, împreună cu o bucată din sud-estul Hispaniei redevin parte a Imperiului Roman (de Răsărit, gen). Se pare că localnicii nu-i agreaseră mai deloc pe mojicii barbari nemţoi şi au aplaudat cât au putut reinstaurarea ordinii romane. Din păcate pentru ei, bizantinii aveau probleme mult mai mari mai aproape de casă şi pentru apărarea noii provincii s-au putut baza doar pe câteva mii de soldaţi şi credinţa în Cel de Sus. Preaînaltul era probabil ocupat cu naşterea vreunei noi galaxii sau doar era plictisit de aroganţa bizantină, astfel încât, în 615, vizigoţii recuceresc urbea şi o distrug cu legendarul profesionalism teuton. Când, în 711, arabii au invadat Peninsula Iberică, fiii lui Alah nu prea au avut ce arde şi prăda aici - Malaga era doar niţel mai mult decât un sat.
Cuceritorii arabi au realizat repejor potenţialul militar şi economic al oraşului, pe care l-au rebotezat Malaqa şi l-au reconstruit. Sub Califatul de Cordoba, Malaga a cunoscut o nouă epocă de dezvoltare economică şi culturală. Zona de locuire a fost mult extinsă, noi edificii au fost ridicate, fortificaţiile au fost întărite. Negustori şi artizani din lumea musulmană şi Italia au stabilit colonii dincolo de ziduri.
În prima jumătate a sec. 11, califatul pleacă să-şi vadă de cele 72 de fecioare din paradisul lui Mahomed, iar pe ruinele sale sunt constituite mai multe "taifa" - nişte mici regate succesorale. Vreo 200 de ani, Malaga este capitala propriului taifa, după care cucerită de un vecin mai puternic - taifa Granadei. Şi aşa rămân lucrurile până în 1487, când prea-catolicii regi Ferdinand de Aragon şi Isabela de Castillia au cucerit Malaga. Spre marea bucurie a creştinilor locali, căci trebuie spus că viaţa bună se cam restrângea la populaţia musulmană. Spaniolii, care se încăpăţânaseră să nu se convertească la islam, erau reduşi la stadiul de sclavie. Spre deosebire de alte centre din al-Andalus, Malaga musulmană nu dădea pe afară de toleranţă. După cucerire, autorităţile creştine şi-au luat revanşa şi întreaga populaţie musulmană a fost trecută în servitute.
Malaga a fost recolonizată cu spanioli de prin alte provincii şi cu ceva arabi trecuţi cam cu forţa la creştinism (cunoscuţi drept mudejari sau moriscos), în a căror sinceră convertire şi loialitate autorităţile nu aveau prea multă încredere. Pe bună dreptate, dar nu era pe de-a întregul vina lor.
În următoarele secole, oraşul a cunoscut o continuă creştere economică şi prosperitate, în ciuda câtorva evenimente mai puţin fericite - inundaţii, incendii, câteva raiduri ale arabilor nord-africani, ceva molime. În sec. 18 Malaga devine un puternic centru meşteşugăresc şi comercial (axat în special pe comerţul cu Americile). De asemenea, este şi un important centru cultural pe linia iluminismului spaniol.
O etapă mai puţin fastă a fost reprezentată de invadarea Spaniei de către Napoleon. A urmat un lung război de gherilă, care a uzat armata franceză şi a distrus mare parte din infrastructura şi economia ţării. Cum frâncii nu prea controlau zona rurală, regimul lor s-a axat pe stabilirea unor garnizoane substanţiale în oraşe. Malaga nu a făcut excepţie, ba chiar, din cauza importanţei bazei navale de aici, chiar s-a "bucurat" de o atenţie deosebită din partea noilor stăpâni.
După 1850 are loc un nou boom economic. Malaga devine primul oraş cu adevărat industrializat al Spaniei. Populaţia creşte exponenţial, fiind formată cu precădere din burghezi de toate rangurile şi o clasă a muncitorilor destul de bine plătiţi şi cu un nivel de trai simţitor mai ridicat decât în restul ţării. Pe cale de consecinţă, oraşul este implicat în mai toate frământările politice din epocă (lovituri de stat, războaie civile, revoluţii), întotdeauna de partea grupărilor liberale, din care unele răspândeau şi o puternică aromă de socialism. Pofta de răzmeriţă a malaguanilor (malaguenos pre limba domniilor lor) le-a atras renumele de agitatori irecuperabili, împreună cu o atenţie sporită din partea poliţiei secrete.
La sfârştul sec. 19 şi în prima parte a anilor 1900, Spania trece printr-o gravă criză politică şi financiară. Economia malaguană se duce în cap, iar nivelul de trai se gândeşte să n-o lase singură. Sărăcirea populaţiei a avut ca rezultat politic întărirea forţelor republicane de stânga în oraş, inclusiv cele de extremă stângă. Partidul comunist spaniol va avea aici unul dintre centrele sale cele mai active. După proclamarea Republicii spaniole în 1931, sub influenţa agitatorilor bolşevici, mulţi cu lungi stadii de îndoctrinare pe lângă Stalin însuşi, o parte a populaţiei, fanatizată, a incendiat mai toate bisericile şi mânăstirile locale. Pe lângă numeroasele comori nepreţuite de artă, s-au făcut scrum arhive cu documente unicat referitoare la istoria Spaniei. Sigur, Biserica, în calitate de instituţie sprijinea monarhia şi formaţiunile consevatoare. Cumva, însă, mă îndoiesc că picturile lui Zurbaran aveau vreo implicare în lupta politică.
De altfel, extremismul de stânga le-a ieşit pe nas foarte repede. În februarie 1937 trupele naţionaliste conduse de generalul Franco (viitorul dictator) au cucerit Malaga şi s-au pus cu nădejde pe înlăturat adversari (reali sau numai suspectaţi). Între 17-20.000 dintre malaguani au fost executaţi după o judecată sumară (de multe ori şi fără). Cea mai amplă represiune franchistă din timpul războiului civil spaniol, nu că localnicii ar fi aspirat la aşa record dubios.
Începând din anii '50, Malaga a început o treptată, dar constantă, refacere economică. Într-o primă fază turismul internaţional a revigorat întreaga regiune din jurul Malagăi, zeci de mii de germani, briţi şi scandinavi dând năvală la plajele Costei del Sol (nume, apropos, acum imventat în scop publicitar). Din păcate, în efortul de modernizare pentru atragerea turiştilor, o bună parte a moştenirii istorice a oraşului a fost rasă, pentru a face loc noilor bulevarde, pieţe şi hoteluri. După moartea lui Franco şi instaurarea democraţiei (1975), Malaga a continuat să se dezvolte. Astăzi, pe lângă turism, metropola andalusă este şi un important centru industrial şi universitar.
Biserica Sf Iacob (Santiago) în care, la 10 noiembrie 1881, ar fi fost botezat Pablo Picasso.
Teatrul roman a fost construit în sec. I î.Hr. şi a fost utilizat până în sec. 3, când a fost abandonat din motive neelucidate încă. În sec. 8 amfiteatrul a fost folosit de mauri drept carieră de piatră pentru ridicarea fortăreţei din plan secund - Alcazaba.
În următoarele secole, oraşul a cunoscut o continuă creştere economică şi prosperitate, în ciuda câtorva evenimente mai puţin fericite - inundaţii, incendii, câteva raiduri ale arabilor nord-africani, ceva molime. În sec. 18 Malaga devine un puternic centru meşteşugăresc şi comercial (axat în special pe comerţul cu Americile). De asemenea, este şi un important centru cultural pe linia iluminismului spaniol.
O etapă mai puţin fastă a fost reprezentată de invadarea Spaniei de către Napoleon. A urmat un lung război de gherilă, care a uzat armata franceză şi a distrus mare parte din infrastructura şi economia ţării. Cum frâncii nu prea controlau zona rurală, regimul lor s-a axat pe stabilirea unor garnizoane substanţiale în oraşe. Malaga nu a făcut excepţie, ba chiar, din cauza importanţei bazei navale de aici, chiar s-a "bucurat" de o atenţie deosebită din partea noilor stăpâni.
După 1850 are loc un nou boom economic. Malaga devine primul oraş cu adevărat industrializat al Spaniei. Populaţia creşte exponenţial, fiind formată cu precădere din burghezi de toate rangurile şi o clasă a muncitorilor destul de bine plătiţi şi cu un nivel de trai simţitor mai ridicat decât în restul ţării. Pe cale de consecinţă, oraşul este implicat în mai toate frământările politice din epocă (lovituri de stat, războaie civile, revoluţii), întotdeauna de partea grupărilor liberale, din care unele răspândeau şi o puternică aromă de socialism. Pofta de răzmeriţă a malaguanilor (malaguenos pre limba domniilor lor) le-a atras renumele de agitatori irecuperabili, împreună cu o atenţie sporită din partea poliţiei secrete.
La sfârştul sec. 19 şi în prima parte a anilor 1900, Spania trece printr-o gravă criză politică şi financiară. Economia malaguană se duce în cap, iar nivelul de trai se gândeşte să n-o lase singură. Sărăcirea populaţiei a avut ca rezultat politic întărirea forţelor republicane de stânga în oraş, inclusiv cele de extremă stângă. Partidul comunist spaniol va avea aici unul dintre centrele sale cele mai active. După proclamarea Republicii spaniole în 1931, sub influenţa agitatorilor bolşevici, mulţi cu lungi stadii de îndoctrinare pe lângă Stalin însuşi, o parte a populaţiei, fanatizată, a incendiat mai toate bisericile şi mânăstirile locale. Pe lângă numeroasele comori nepreţuite de artă, s-au făcut scrum arhive cu documente unicat referitoare la istoria Spaniei. Sigur, Biserica, în calitate de instituţie sprijinea monarhia şi formaţiunile consevatoare. Cumva, însă, mă îndoiesc că picturile lui Zurbaran aveau vreo implicare în lupta politică.
De altfel, extremismul de stânga le-a ieşit pe nas foarte repede. În februarie 1937 trupele naţionaliste conduse de generalul Franco (viitorul dictator) au cucerit Malaga şi s-au pus cu nădejde pe înlăturat adversari (reali sau numai suspectaţi). Între 17-20.000 dintre malaguani au fost executaţi după o judecată sumară (de multe ori şi fără). Cea mai amplă represiune franchistă din timpul războiului civil spaniol, nu că localnicii ar fi aspirat la aşa record dubios.
Începând din anii '50, Malaga a început o treptată, dar constantă, refacere economică. Într-o primă fază turismul internaţional a revigorat întreaga regiune din jurul Malagăi, zeci de mii de germani, briţi şi scandinavi dând năvală la plajele Costei del Sol (nume, apropos, acum imventat în scop publicitar). Din păcate, în efortul de modernizare pentru atragerea turiştilor, o bună parte a moştenirii istorice a oraşului a fost rasă, pentru a face loc noilor bulevarde, pieţe şi hoteluri. După moartea lui Franco şi instaurarea democraţiei (1975), Malaga a continuat să se dezvolte. Astăzi, pe lângă turism, metropola andalusă este şi un important centru industrial şi universitar.
Biserica Sf. Mucenici (Santos Martires) a fost ridicată în 1487 de Ferdinand de Aragon şi Isabela de Castillia, pentru a celebra cucerirea oraşului din mâinile arabilor. Este dedicată martirilor Chiriac şi Paul executaţi în timpul persecuţiilor anticreştine ordonate de împăratul Diocleţian. Edificiul a fost construit în stil gotic - mudejar, însă puţin se mai păstrează din acesta. Biserica a fost refăcută şi redecorată în sec. 18 în stil rococo.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu