cautatorul: O tură prin Făgăraş (II)

Ziua a doua a fost senină şi (din păcate) destul de vântoasă. Astfel încât am experimentat oarecari fluctuaţii de temperatură. Cald la soare şi pe versantul ferit de vânt, răcoare la soare pe versanţii expuşi, frig binişor la umbră şi în vânt. Totuşi, una peste alta, a fost o vreme frumoasă şi potrivită pentru bătut poteci. Şi de urcat vârfuri. Căci Moldoveanu era obiectivul de bază pe ordinea de zi.
Puştimea revoluţionară, cu excepţia amintită în postarea trecută, s-a dat rănită grav şi a zis pas. După ce ajunseseră până la Podragu şi după o noapte de odihnă, au preferat să zacă la cabană. Şi măcar dacă ar fi avut un motiv întemeiat. Căci traseul a fost, în general, uşurel. Se urmau curbele de nivel, cu suişuri şi coborâşuri destul de line. Doar două porţiuni nu prea mari au fost într-adevăr cam abrupte şi obositoare.
Mai întâi a fost urcuşul din căldarea Podragu înapoi în creastă. Oarecum obositor; 45 de minute scria pe indicator, noi am urcat în 35. Cu ciutanii după noi probabil am fi depăşit lejer o oră.
Deşi nu este prea dificil, traseul este destul de lung (aproximativ 14 km) şi nu coboară sub 2000 de metri. Încă o dată, nu este Himalaia, dar, pentru cineva proaspăt venit de la nivelul mării şi cu pregătire fizică apropiată de zero, această altitudine înseamnă un 15-20% efort în plus de depus. Deasemenea, traseul nu are apă pe nicăieri, aprovizionarea se face la plecare. Deci se adaugă 2-4 litri de apă per capita, după caz şi nevoi corporale ştiute (ori măcar bănuite) şi ceva mâncare.

Lacul Podragul Mare (28 ha ca suprafaţă, 15 m adâncime) văzut din faţa cabanei.

Căldarea Podragu cu cabana şi cele patru lacuri.

Pe creastă ajungem în Şaua Podragului (2307 m). De aici urmăm un traseu, precum am zis deja, destul de uşurel, care ocoleşte vârfurile (cu nume precum Vf. Tărâţa - 2414 m, Vf. Corabia - 2407 m, Vf. Ucea Mare - 2434, Hârtopul Ursului - 2461 m) şi urmează curbele de nivel. Cărarea coincide efectiv cu creasta doar în porţiunile de şa dintre vârfuri: Şaua Podragului, Şaua Podul Giurgiului (în mod ciudat această şa nu se găseşte lângă lacul omonim, pe lângă care am trecut în prima zi), Şaua Ucişoarei, Şaua Orzănelei. Ca un amănunt amuzant, poteca merge de-a lungul graniţei administrative dintre Argeş şi Braşov, purtându-ne dintr-un judeţ în altul şi înapoi.

În stânga, cu formă piramidală, Vf. Mircii.

Trapezul format din Vf. Viştea Mare (stânga) şi Vf. Moldoveanu - cea mai înaltă porţiune de creastă din România. Între cele două vârfuri, mai aproape de Viştea - Spintecătura Moldoveanu.

Cam aşa arată a mai mare parte a traseului.

Vf. Moldoveanu văzut din Muchia Viştei cu zoom-ul la maxim.

Valea Hârtopul Ursului.

Pauză de tras sufletul şi de ajustare...

... înainte de a purcede în sus pe Piciorul Viştii - a doua porţiune mai obositoare a traseului.

Moldoveanu văzut de pe Viştea Mare. Vf. Viştea Mare are 2527 de metri, ceea ce îl face al treilea vârf ca înălţime din România, după Moldoveanu şi Negoiu. Mai are şi o tare nefericită situaţie locativă. Din cauza mult mai celebrului său vecin este uşor de trecut cu vederea. Nimeni nu ajunge acolo ca să urce pe Viştea, Moldoveanu e ţinta! Toţi am învăţat la geografie despre cel mai înalt vârf din ţară - câţi au auzit numele celuilalt? Şi trebuie efectiv să treci peste el, ca să ajungi la "rege". Eu în locul lui aş fi tare capsat. E ca şi cum tot cartierul ar vrea să treacă prin sufrageria mea, doar ca să meargă în vizită la vecinul. Poate de aia a şi dezvoltat panta aia abruptă şi istovitoare, din răzbunare.

Şi ajungem la Spintecătură. Aici trebuie coborât un perete şi urcat un altul. Pereţii sunt abrupţi bine, însă puncte de sprijin există peste tot locul; deasemenea sunt şi lanţuri.