- Cel mai important masiv muntos din România, parte a Carpaţilor Meridionali, se întinde de la masivul Piatra Craiului (în est) la Valea Oltului - Pasul Turnu Roşu, mai exact (în vest).
- Creasta principală, orientată est-vest, are o lungime de aproximativ 70 km şi există numeroase "picioare" sau spinări prelungi descendente orientate către sud şi (mai ales) către nord, care, în alte masive, ar forma creste în toată puterea cuvântului, unele având peste 20-30 km lungime şi înălţimi de peste 1800 m.
- Conţine 8 din cele 13 vârfuri de peste 2500 m de pe teritoriul României, precum şi 42 de vârfuri peste 2400 m şi 150 peste 2300 m, fapt pentru care a fost supranumit şi "Alpii Transilvaniei" (chit că majoritatea masivului, inclusiv cel mai înalt vârf - Moldoveanu, 2544 m - se află în Muntenia).
Planul de acasă cuprindea traseul Bâlea - Vf. Moldoveanu, cu dormit două nopţi la cabana Podragu. Aşa cum se întâmplă deseori (întotdeauna în ceea ce priveşte gaşca noastră), au intervenit şi unele modificări în târg. Am plecat de joi, fiind convinşi că vom evita aglomeraţia de weekend. Aiurea, sus la Bâlea era popor câtă frunză şi iarbă, abia am găsit loc să parcăm maşinile.
Altă modificare a avut ca subiect orarul excursiei. Ar fi trebuit să plecăm de la lac cel mai târziu la 11,30-12. Ţinând cont că oficial, pe hîrtie, traseul propus pentru prima zi (Lacul Bâlea - cabana Podragu) este evaluat la aproximativ 6 ore şi jumătate (hai să zicem 7 jumate, că nu mai avem 20 de ani, nici mişcare multă nu prea facem şi unii mai şi pipează ca nişte turci în depresie), asta ne-ar fi ajutat să atingem obiectivul pe lumină, ba încă şi cu timp de rezervă. Dar noi am săltat rucsacii în spinare abia pe la 13,30.
O altă problemă serioasă, care a dus la o întârziere substanţială, s-a datorat compoziţiei trupei. Pe lângă cei trecuţi de prima tinereţe şi cu genunchii în pioneze, au venit şi câţiva puştanezi (gen 22-23 ani). Ăştia din urmă, partizanii vieţii sănătoase, erau supli, nu fumau şi făceau sport (tenis şi sală, dacă nu greşesc prea mult) de trei ori pe săptămână. Drept care, la plecare, i-am rugat să n-o ia la sănătoasa, căci pe munte regula de bază e că cel mai iute trebuie să se muleze după cel mai încet. Din păcate, sportivii lu' peşte (cu o excepţie) au mers mai încet decât o mămăiţă la coadă la moaşte, au dat dovadă de o rezistenţă la efort şi cărat rucsac situată mult sub proverbialul unt uitat la soare şi s-au speriat de fiecare parte mai îngustă şi abruptă. Asta pe un traseu, cu câteva mici excepţii, nu foarte complicat (deşi destul de obositor), pe care am întâlnit şi copii. La vreme îşi puseseră în cap să o ia îndărăt, dar, din fericire, am reuşit să-i convingem că este mult mai aproape cabana decât maşina.
Una peste alta, am reuşit să ajungem pe la 12 noaptea, în condiţiile în care unii nu aveau lanterne frontale (ori de alt fel). Din fericire era lună plină şi senin şi, imediat ce ieşeai din umbra versantului, se vedea aproape ca ziua.
Also...
Primul pas este ascensiunea de la Lacul Bâlea (2040 m) în Şaua Caprei (2315 m). Este probabil cea mai rea porţiune, în sesnul că este destul de abruptă şi dificilă şi foarte obositoare pentru cineva fără antrenament. În teorie se face cam în 45 de minute. Noi ne-am încadrat, dar a fost singura porţiune unde am respectat timpii estimaţi. Vremea era oarecum răcoroasă, cu ceva vânt şi nor / ceaţă. Ulterior, pe parcusul zilei a ieşit şi soarele.
Bâlea este un lac glaciar format în căldarea cu acelaşi nume, are vreo 4 hectare şi jumătate şi o adâncime maximă de 11 metri, ceea ce îl face cel mai mare lac glaciar din Făgăraş. Din el curge pârâul Bâlea către Ardeal, formând niţel mai la vale cascada omonimă.
Şaua Caprei văzută din căldare...
... şi căldarea Bâlea văzută din şa.
Tot de acolo vedere asupra Transfăgărăşanului, porţiunea dinspre Ardeal.
Din Şaua Capra trecem pe lângă Lacul Capra (deasemenea un lac glaciar, 2230 m altitudine, din el izvorăşte pârâul Capra, unul din constituenţii râului Argeş), apoi pe lângă un monument dedicat unor alpinişti morţi într-o avalanşă în 1963, după care urcăm niţel pieptiş pe Piciorul Caprei către creastă.
Lacul Capra.
Apoi am urmat creasta (sau, mai exact, curba de nivel) către est. Mai întâi am coborât pe lângă Valea Caprei, ce se deschidea către dreapta, către căldarea Fundul Caprei (da, aşa se numeşte), trecând pe sub Vf. Vârtopel. Apoi am urcat către Fereastra Zmeilor. După care am urmat o şa numită Portiţa Arpaşului, unde a trebuit să "săltăm" peste o formaţiune stâncoasă numită "La trei paşi de moarte". De fapt, deşi este partea cea mai dificilă din tot Făgăraşul, nu-şi merită nici pe departe numele. În esenţă, este o stâncă nu foarte mare, care trebuie urcată şi coborâtă pe un traseu mediu, înzestrat cu lanţuri şi cabluri. Doar niţică atenţie e necesară. Altfel, nu am auzit efectiv să fi murit careva "La trei paşi de moarte".
Muchia din stânga este Portiţa Arpaşului, iar în plan îndepărtat dreapta avem vârful Arpaşul Mic.
... lângă alt monument, al altor victime. N-o fi chiar Himalaia, dar cu muntele nu te joci.
Fereastra Zmeilor
Aici am întâlnit un grup de polonezi. De fapt, în afara aglomeraţiei de weekend, mai mult de jumătate din munţomanii întâlniţi erau străinezi. Iar din aceştia ăi mai mulţi sunt leşi.
În căldarea de dedesupt, cele două refugii de la fereastră - cel vechi (roşu) dezafectat şi cel nou (alb).
"La trei paşi de moarte".
Valea Arpaşului.
Chiar înainte de a urca iarăşi în creastă am întâlnit şi capre negre.
Monumentul Nerlinger. Situat în Şaua Vârtopului, care leagă Arpaşul Mic de Arpaşul Mare, este dedicat unor saşi din Sibiu (între care Richard Nerlinger), care au murit aici prin anii '30.
În dreapta Şeii Vârtopului se deschide căldarea glaciară Buda, unde se găseşte lacul cu acelaşi nume.
În faţă este Vf. Arpaşul Mare (2468 m), iar în plan îndepărtat dreapta - Vf. Mircii (2471 m).
Pe când urcam spre Vf. Mircii ne-a cam prins înserarea din urmă. Din cauza întunericului nu ne-am dat seama că s-a deschis un nou traseu chiar peste vârf şi l-am urmat pe cel vechi, o brână destul de dificilă, mai ales dacă o faci cu lanterna. Pe de altă parte, dacă o făceam ziua şi se vedea mai bine cum arată, probabil "leii cei tineri" ar fi refuzat s-o străbată, deci tot răul spre bine.
Iezerul Podul Giurgiului văzut de sub Vf. Mircii. Până am coborât noi în căldare se făcuse întuneric de-a binelea.
Fostul refugiu de la Podul Giurgiului, construit din bani europeni, dar fără cap, doar pentru a bifa electoral. Era situat într-o zonă expus vânturilor puternice şi avalanşelor, iar rezultatul se vede. Întrucât cam pe aici a coborât noaptea, fotografii cu ultima parte a traseului am făcut abia la întoarcere.
La cabană am ajuns după miezul nopţii. Evident, toată lumea dormea. Uşa nu era încuiată, băştinaşii erau obişnuiţi cu turişti întârziaţi. Cabana are curent de la generator, care la ora aia era închis, aşa că am explorat tot la lumina lanternelor. Am găsit sala de mese şi, după oarecare vreme, încercând la întâmplare mai multe uşi, am găsit camera cabanierei. Care nu a comentat, ne-a lăsat să ne venim în fire, să mâncăm, etc, apoi ne-a cazat într-o cameră cu 12 locuri la priciuri, unde mai erau două persoane - tată şi fiu.
Cabana Podragu este ridicată, între anii 1948-1949, în căldarea glaciară Podragu, de unde se deschide către oraşul Victoria valea cu acelaşi nume. Este cabana situată la cea mai înaltă altitudine din Făgăraş (2136 m). Are mai multe dormitoare comune, în total vreo 70 de locuri în paturi metalice suprapuse ori la priciuri de lemn. Toate sunt dotate cu saltea, pernă şi pătură (ceea ce, dacă am fi ştiut, nu mai căram cu noi sacii de dormit şi izoprenele). Un loc la prici ne-a dus la 40 lei / per noapte / per cap de turist furajat. Curent electric, după cum spuneam este de la generator, cam de când se duce ultima rază de lumină, până pe la orele 23.
Are grupuri sanitare şi apă curentă - doar rece (în sensul de rece gheaţă). Într-o vreme, se putea face rezervare telefonic, dar s-a renunţat la această politică. În schimb, se merge pe idea "primul sosit, primul servit". Asta nu înseamnă că, dacă ajungi târziu şi nu mai sunt locuri, ţi se face semn să circuli. Poţi dormi în sala de mese sau pe unde mai este liber (ceea ce înseamnă, totuşi, că nu e chiar bine să laşi acasă sacul de dormit şi izoprenul).
Apropos, nu există acoperire GSM în cabană, ori în imediata apropiere. Există, în schimb, vreo 2-3 locuri în căldare, unde e ceva "fir". Cabaniera le cunoaşte şi nu le ţine secrete, dacă întrebi.
Aprovizionarea se face cu măgari, aşa că preţurile nu sunt cele mai mici (dar nici prea mari). 3 lei un ceai - 7, dacă îl vrei cu rom. 8 lei un ness (nu au cafea) foarte tare, foarte dulce şi cu un gust cam oribiluţ. 10-12 lei o ciorbă, cam 20 de lei un felul doi. Mâncarea se găteşte dimineaţă, după aprecierile gazdelor. E posibil ca ultimilor sosiţi să li se pună lingura-n brâu. De aia e bine să ai cu tine mâncare şi un primus (pe care-l poţi folosi doar în afara clădirii).
Pentru doritori se pot scoate mese afară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu