Kosice (I)

Kosice (a se citi Koşiţe) este al doilea oraş ca mărime din Slovacia (după Bratislava) şi cel mai bine păstrat din punct de vedere al arhitectural. Centrul vechi al oraşului se mândreşte cu o serie de clădiri construite într-o varietate de stiluri mergând de la gotic la art nouveau,  trecând prin renaştere, baroc şi neoclasic.
 Este situat în partea de est a ţării, pe râul Hornad, în apropiere de graniţa cu Ungaria. În spaţiul românesc medieval era numit Caşovia.
Deşi, arheologic vorbind, urme de locuire a zonei există încă de prin epoca pietrei, prima mărturie scrisă a existenţei unei aşezări aici datează din anul 1230. Epocă în care actuala Slovacie făcea parte din regatul maghiar. Denumirea iniţială a oraşului era Villa Cassa. Nu se cunoaşte concret etimologia. O teorie trage numele dintr-un posibil şefuleţ slovac local - Koşa. Altă variantă ar putea fi "kosa", care în slovaca veche înseamnă luminiş.
Conform izvorului documentar menţionat mai sus, în prima jumătate a sec. 13 Villa Cassa era un prosper târguşor regal. Suficient de prosper (din nefericire pentru locuitorii săi), încât, în 1241, să atragă nedorita atenţie a hoardelor mongole. După ce ruinele şi cadavrele au fost curăţate, în lipsa altor amatori, regele Bela IV a invitat colonişti germani (da, nu au existat saşi doar în Ardeal, ci în întregul regal maghiar medieval), pentru a dezvolta şi apăra regiunea. Săsălăii, după cum le este obiceiul, şi-au suflecat mânecile şi s-au pus cu osârdie pe treabă. În mai puţin de 50 de ani Kosice devenea un oraş bogat, în care meşteşugurile înfloreau. Deasemenea, era punctul central al unei largi reţele comerciale ce lega Ungaria Superioară (cum era cunoscută pe atunci Slovacia) cu Polonia, Imperiul German şi Imperiul Otoman, trecând şi prin Ţările Române. În 1290 oraşul primeşte o diplomă regală de privilegii şi dreptul de autoadministrare. În 1307 sunt pomenite primele bresle - cele mai vechi din Ungaria. La începutul sec. 15, Koşice era al doilea oraş ca mărime şi importanţă al regatului, după Buda.
Vârful dezvoltării a fost atins în lunga şi glorioasa domnie a lui Matei Corvin. După moartea acestuia, în 1491, oraşul a fost implicat în diferitele conflicte dinastice şi a început, treptat să decadă. La acestea s-au adăugat o oarecare rearanjare a rutelor europene de comerţ, iar lovitura finală a venit în 1526, când turcii au ocupat Buda şi au transformat o parte a Ungariei în paşalâc. Două regiuni ale fostului regat apostolic au evitat integrarea în frontierele şalvaragiilor. Transilvania, care devine un principat autonom vasal sultanului şi Ungaria Superioară, care recunoaşte stăpânirea împăratului german Ferdinand I. Atât el, cât şi principii ardeleni şi-au disputat dreptul la succesiune pentru coroana Sf. Ştefan şi pentru fostele teritoriile maghiare. Acest fapt a adus pe capul cetăţenilor din Kosice dubioasa calitate de ţintă principală a combatanţilor. În tot restul sec. 16, oraşul a trecut din mâinile imperialilor în cele ale principilor ardeleni (Ioan Zapolya şi Ştefan Bocskai au avut şi sediul aici) şi invers, pentru ca, la începutul sec. 17 (1619, mai exact) Gabriel Bethlen să-l anexeze de facto Transilvaniei. În 1657 este reluat de armatele imperiale, însă zilele de linişte încă nu sosiseră. Localnicii, majoritar etnici maghiari în această vreme, s-au revoltat împotriva stăpânirii habsburgice sub comanda a doi autoproclamaţi principi ardeleni - Imre Tokoly, apoi Fracisc Rakoczi II (lideri ai aşa numitei "răscoale a curuţilor").
Odată cu înfrângerea definitivă a curuţilor (1711), urbea reintră în posesia Imperiului German. Pentru o vreme, autorităţile imperiale au făcut eforturi de reconstrucţie şi au iniţiat măsuri economice şi culturale (înfiinţarea unei academii, viitoarea universitate, de exemplu) în vederea readucerii unei epoci de prosperitate. Din păcate pentru localnici, Habsburgii tocmai ce şterseseră pe jos cu ienicerii Luminăţiei Sale Sultanul şi recuceriseră Ungaria. Astfel încât, resursele au fost rapid redirecţionate pentru ridicarea unor puternice cetăţi (vezi Alba Carolina) şi reconstrucţia altor centre urbane - cu precădere Buda. Ca urmare, Caşovia este redusă la un orăşel de provincie, a căror două importante surse de venituri erau datorate agriculturii şi garnizoanei imperiale din cetate.
După 1800, oraşul îşi regăseşte, treptat, vechea prosperitate. Fabrici şi ateliere mai mărunte se deschid, cale ferată şi telegraf sunt trase. Viaţa economică şi culturală umează un traseu ascendent. Cu o mică pauză revoluţionară. La 1848 caşovienii arborează cocarda revoluţionară şi sunt printre primii care proclamă Republica maghiară. Rezultatul a fost cucerirea localităţii de armata austriacă, recucerirea de armata revoluţionară maghiară şi, în cele din urmă, ocuparea ei de către armata rusă, chemată în ajutor de Curtea de la Viena.
După Primul Război Mondial, liderii naţionalişti cehi i-au convins pe slovaci de avantajele unei uniuni. Ocuparea principalelor oraşe slovace de Legiunea cehă a constituit un argument decisiv şi, astfel, un nou stat a apărut pe harta Europei - Cehoslovacia.
În noiembrie 1938 are loc primul Dictat de la Viena, în urma căruia Cehoslovacia era dezmembrată. Nemţoii au ocupat Cehia, iar Slovacia a fost proclamată stat "independent" (sub atenta supraveghere a autorităţilor naziste). Mai puţin partea de sud a Slovaciei, y compris Kosice, care a fost acordată Ungariei horthyste. În anii postbelici, băştinaşii au gustat şi ei deliciile regimului comunist promovate de tancurile sovietice. Regimul comunist nu a diferit prea mult de cel burghez interbelic în ceea ce priveşte tratamentul de inferiori aplicat de Praga "fraţilor" din partea de est a ţării. În anii '80 în întregul aparat de conducere republican exista un singur înalt oficial slovac. Astfel, nu este de prea mare mirare că, odată cu libertatea adusă de "revoluţia de catifea" din toamna lui 1989, ideile naţionaliste au renăscut. În cele din urmă un "divorţ de catifea" a avut loc, iar, de la 1 ianuarie 1993, Cehia şi Slovacia au devenit state separate.
Azi Kosice are ceva peste 240.000 de locuitori şi o economie bazată pe industria grea, în special cea metalurgică şi siderurgică şi produce cam 10% din P.I.B.-ul ţării.

Există şi unele clădiri nerenovate.

Blazonul oraşului. Kosice a fost primul oraş european ce a fost investit de suveran cu blazon - sec. 14.

Placă dedicată principelui ardelean Ştefan (Istvan) Bocskai. Scrisă în slovacă şi maghiară. Vorbim prin cărţile de istorie de trei Ţări Române, dar, de fapt, nu se învaţă mai nimic despre Transilvania. Câţi ştiu că principatul ardelean a luat parte la Războiul de 30 de ani şi s-a numărat printre semnatarii păcii din Westfalia (1648)? Cine poate numi măcar un principe transilvan (Sigismund şi Andrei Bathory nu se pun, oricum despre ei se vorbeşte numai în legătură cu Mihai Viteazul şi numai de rău)? Istoriografia română în general ocoleşte subiectul (cel puţin la nivel de producţie de masă) pentru că sunt unguri, bleah! Deci, să lăsăm istoriografia maghiară să şi-i asume. Noi nu avem nevoie de ei, noi suntem români verzi. Verzi de proşti.

Teatrul de stat. Construit între 1879-1899 în stil neo-baroc.

Imaculata - sculptură dedicată Fecioarei, care a pus capăt ciumei ce a lovit

Kosice între 1709-1710. A fost realizată în 1723, în stil baroc târziu. Până atunci în acest loc se afla spânzurătoarea oraşului. Deteriorată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost restaurată ulterior.

Casa Levocsky este cea mai veche şi cel mai bine păstrată clădire gotică laică din Kosice, fiind ridicată la începutul anilor 1400. O vreme a fost proprietatea unor nobili localnici, apoi, în 1569, a fost cumpărată de consiliul local şi a fost transformată în han şi local de lux. Aici a avut loc, în 1626, căsătoria principelui ardelean Gabriel Bethlen cu arhiducesa Caterina de Brandenburg, sora regelui Suediei Gustav Adolf. La care nuntă, evident, au participat o serie de prinţi şi capete încoronate europene.

Este, deasemenea, cea mai veche crâşmă din Slovacia cu o activitate neîntreruptă de la fondare.

Palatul Andrassy construit în stil neo-renascentist.

Turnul Sf. Urban a fost ridicat în sec. 14 în stil gotic şi a servit, o vreme, drept campanilă catedralei din vecinătate. În sec. 16 a fost refăcut în stil renascentist. Tot pe atunci (1557 mai exact) a fost instalat un clopot de bronz de 7 tone dedicat Sf. Urban - patronul podgorenilor. Porticul de la baza turnului datează din 1912. În zid sunt încastrate o serie de pietre tombale din sec. 14-16 ce provin din cimitirul catedralei (relocat în sec. 17 în afara zidurilor oraşului). În 1966 turnul a fost afectat de un incendiu, iar clopotul a fost distrus. Reconstituit, acum este expus în faţa turnului.