Este un oraş din partea de nord-est a Italiei, capitala provinciei cu acelaşi nume. Azi este la vreo 5-6 kilometri de mare, dar pe vremuri era un oraş lagunar. În perioada medievală a avut loc o colmatare a lagunei. Chiar şi aşa, Ravenna încă este port la Adriatica graţie unui canal săpat în 1737 şi modernizat în perioada interbelică.
Istoria timpurie oraşului nu este prea bine cunoscută. Posibil a fost întemeiat prin sec. 7-6 î.Cr. de către etrusci ori de către tribul italic al umbrilor. În sec. 4 î.Cr. aşezarea era inclusă în sfera de dominaţie a senonilor, un trib galic emigrat de la nord de Alpi.
În sec. 1 î.Cr. puterea galilor în Italia de nord fusese zdrobită de legiunile romane. Ca urmare, în anul 89 î.Cr., Ravenna devine unul dintre oraşele "aliate" (a se citi "supuse") Cetăţii Eterne. În 31 î.Cr. Augustus, primul împărat roman, construieşte aici o puternică bază navală. Acest fapt s-a dovedit un impuls decisiv pentru dezvoltarea şi prosperitatea Ravennei, care devine una dintre cele mai importante metropole din nordul peninsulei italiene. Pe lângă baza militară navală, oraşul este şi principalul port comercial de pe coasta estică, la nord de Roma. Cezarii au dotat oraşul cu terme, temple, depozite, precum şi alte edificii publice. Traian a mers până acolo, încât a construit un apeduct lung de 70 km.
Viaţa localnicilor era frumoasă şi prosperă. Iar prosperitatea a crescut şi mai mult la începutul sec. 5. Fiind localizat într-o regiune destul de mlăştinoasă, exista o singură cale de acces pe uscat către oraş. Cale nu prea lată şi uşor de apărat. Pe fondul invaziilor migratorilor şi al deselor lovituri de palat, în anul 402 d.Cr., împăratul Honorius a transferat aici capitala Imperiului Roman de Apus (care, la vremea aceea, era la Milano). Şi aici a rămas până la prăbuşirea acestuia în 476.
În timp ce auguştii occidentali şi curtea lor îşi petreceau timpul în distracţii şi concursuri de înjunghiat pe la spate, imperiul se ducea de-a dura. Hoarde de germanici se instalau în teritoriile romane ca la ei acasă. De fapt, transformau acele provincii în "la ei acasă". S-a ajuns până acolo, că însăşi Roma a fost cucerită, jefuită şi (oarecum) distrusă în două rânduri. Mai întâi, în 410, de vizigoţii lui Alaric. Apoi în 455 de vandalii conduşi de Genseric. În cele din urmă nici imperiul nu a reuşit să reziste teribilei combinaţii de invazii barbare, împăraţi penibili şi generali flămânzi de putere şi uzurpatori. În 476 ultimul împărat occidental, Romulus Augustulus, un copil de 12 ani pus pe tron de tatal său, care dorea să controleze ce mai rămăsese din imperiu, era trimis la plimbare de Odoacru, comandantul trupelor de mercenari germanici din armata romană. Imperiul Roman de Apus era, de acum, istorie.
Odoacru, autoproclamat rege al Italiei şi-a stabilit capitala tot la Ravenna. Era şi păcat să nu profite de luxoasele reşedinţe imperiale. În plus, era o locaţie mult prea uşor de apărat, lucru nu tocmai de lepădat în acele vremi. Înţelepciunea alegerii s-a arătat 13 ani mai târziu, când o altă căpetenie germanică - Theodoric al ostrogoţilor - a decis să lase baltă invaziile de pradă şi să se aşeze la casa lui. Mă rog, la casa altuia, căci nu jinduia după oarece codri nepopulaţi, ci după vreo provincie mănoasă. Italia a fost norocoasa ce i-a căzut cu tronc. Odoacru a fost învins (căci Th. s-a dovedit un mare comandant) şi s-a refugiat în capitală. Care a rezistat asediului ostrogot cale de trei ani. Şi nici atunci zidurile nu au fost străpunse, ci foamea şi epidemiile i-au silit să se predea.
Odată problema contracandidatului rezolvată definitiv, Theodoric îi preia atât titlul de rege al Italiei, cât şi capitala. Noul rigă s-a dovedit un stăpân destul de drept şi de milos. Supuşii romani au fost jupuiţi de avuţii doar cât trebuie, iar capii marilor familii aristocratice romane, deşi permanent suspectaţi de veleităţi politice, nu au fost trimişi să-şi viziteze strămoşii. Ba chiar cei mai capabili au fost încadraţi cu posturi bune în noua administraţie - poate şi unde erau cam singurii care ştiau cu ce se mănâncă administraţia, finanţele şi alte maglavaisuri de acest gen. Ca să nu mai vorbim că, spre deosebire de marea masă a ocupanţilor, pur şi simplu ştiau să scrie şi să socotească până la 20, fără să se descalţe.
De asemenea, regele s-a arătat un harnic gospodar, a ctitorit numeroase edificii publice - civile şi religioase, a emis un cod de legi decent şi le-a dat peste mână francilor, care tocmai ocupaseră întreaga Gallie şi priveau galeş la Italia. Una peste alta, şi-a meritat supranumele de "cel Mare" dat în cronicile timpului (sigur, ăia de le-au scris erau istoricii oficiali, ai Curţii).
În 526 Theodoric s-a tras către cele veşnice şi, din păcate pentru ostrogoţi, urmaşii săi nu s-au ridicat la înălţimea aşteptărilor. Nici pe departe, de fapt. Ocazie pentru împăratul roman de răsărit, Justinian I, să trimită în cizmă o armată sub conducerea celui mai bun general al timpului, Belisarius. Ostrogoţii au fost bătuţi pe toată linia, Italia a fost transformată în provincie bizantină, iar Ravenna cea atât de uşor de apărat şi posesoare a unui port extrem de util pentru marina imperială, a fost desemnată sediul guvernatorului (exarh, după titlul său oficial).
Nici bucuria imperialior nu a durat prea mult. În 568 o altă seminţie germanică, longobarzii, năvăleau de peste Alpi. Noii veniţi nu au găsit prea multă rezistenţă. Bizantinii retrăseseră mare parte din trupe în Asia Mică, unde erau amestecaţi până peste cap într-unul din frecventele războaie cu perşii. În tot cazul, nemţoii au ocupat o mare parte a ţării. Imperialii au păstrat partea de nord-est, centrul şi ceva prin sud.
Bazându-se pe poziţia inexpugnabilă şi pe sprijinul flotei, oraşul a reuşit să reziste cu succes tuturor încercărilor belicoase ale longobarzilor. Abia în 751 regele longobard Aistulf a reuşit să cucerească oraşul. Însă glorioasa ispravă i-a ieşit foarte repede pe nas. Trupeţii pierduţi sub zidurile Ravennei i-ar fi fost de mare ajutor anul următor, când regele francilor Pepin II cel Scund a răspuns chemărilor de ajutor ale papei şi i-a administrat un dureros exemplu de organizare a unei bătălii.
Pepin s-a mulţumit doar cu o atenţionare şi s-a retras imediat ce Aistulf şi-a profesat supunerea. Destul de repede, longobarzii au uitat lecţia şi a trebuit ca urmaşul lui Pepin, Carol cel Mare, să se ostenească a traversa din nou munţii. Regatul longobard a fost desfiinţat, iar Ravenna a fost integrată în nou constituitul Stat Papal. Nu înainte ca viitorul împărat să jefuiască oraşul atât de bogăţiile lui mercantile, cât şi de cele culturale romane - statui, coloane, mozaicuri - pe care le-a folosit pentru a împodobi Aachen, capitala sa.
Vreme de vreo 2 secole şi ceva mărunţiş, oraşul s-a aflat în posesia Sfântului Scaun. De prin sec. 12, poziţia sa strategică a făcut ca cetatea să devină un pion în competiţia pentru supremaţie în Italia de Nord dusă de papă şi împăratul german. În scurtele pauze, în care Ravenna reuşea să se bucure de independenţă (ori măcar de autonomie), conducerea era asumată de una dintre familiile aristocratice locale, precum Traversari sau Da Polenta. În 1444 Ostasio III, ultimul conducător din dinastia Da Polenta, a avut ideea unei alianţe cu Milano împotriva veneţienilor. Serenissima a trimis imediat o flotă pentru a-i explica de ce ideea nu a fost prea grozavă.
Nici dominaţia veneţiană nu a fost de lungă durată. În 1509 regiunea revenea sub ascultarea Vaticanului. Timp de 350 de ani, Ravenna a rămas parte a Statelor Papale şi a dus o liniştită viaţă de metropolă provincială. Noua administraţie a extins portul şi a construit canalul, despre care am făcut vorbire mai sus, precum şi o vastă reţea de canale mai mici, pentru desecarea mlaştinilor din împrejurimi şi lărgirea ariei agricole.
În perioada napoleoniană, Ravenna a făcut parte din Republica Cisalpină, un stat marionetă al frâncilor. În 1815, după pensionarea forţată a micului caporal, regiunea a revenit în portofoliul papal. Dar nu pentru prea mult timp - din 1859 devenea parte a prospătului Regat al Italiei.
Astăzi Ravenna este un oraş cu ceva mai mult de 170.000 de locuitori, care trăieşte din ceva industrie, agricultură şi de pe urma portului - unul din cele mai mari de la Adriatica. De asemenea, venituri însemnate sunt obţinute din turism. Oraşul este celebru pentru monumentele sale din perioada romană târzie, ostrogotă şi bizantină, decorate cu splendide mozaicuri şi înscrise în lista patrimoniului UNESCO.
În timp ce auguştii occidentali şi curtea lor îşi petreceau timpul în distracţii şi concursuri de înjunghiat pe la spate, imperiul se ducea de-a dura. Hoarde de germanici se instalau în teritoriile romane ca la ei acasă. De fapt, transformau acele provincii în "la ei acasă". S-a ajuns până acolo, că însăşi Roma a fost cucerită, jefuită şi (oarecum) distrusă în două rânduri. Mai întâi, în 410, de vizigoţii lui Alaric. Apoi în 455 de vandalii conduşi de Genseric. În cele din urmă nici imperiul nu a reuşit să reziste teribilei combinaţii de invazii barbare, împăraţi penibili şi generali flămânzi de putere şi uzurpatori. În 476 ultimul împărat occidental, Romulus Augustulus, un copil de 12 ani pus pe tron de tatal său, care dorea să controleze ce mai rămăsese din imperiu, era trimis la plimbare de Odoacru, comandantul trupelor de mercenari germanici din armata romană. Imperiul Roman de Apus era, de acum, istorie.
Odoacru, autoproclamat rege al Italiei şi-a stabilit capitala tot la Ravenna. Era şi păcat să nu profite de luxoasele reşedinţe imperiale. În plus, era o locaţie mult prea uşor de apărat, lucru nu tocmai de lepădat în acele vremi. Înţelepciunea alegerii s-a arătat 13 ani mai târziu, când o altă căpetenie germanică - Theodoric al ostrogoţilor - a decis să lase baltă invaziile de pradă şi să se aşeze la casa lui. Mă rog, la casa altuia, căci nu jinduia după oarece codri nepopulaţi, ci după vreo provincie mănoasă. Italia a fost norocoasa ce i-a căzut cu tronc. Odoacru a fost învins (căci Th. s-a dovedit un mare comandant) şi s-a refugiat în capitală. Care a rezistat asediului ostrogot cale de trei ani. Şi nici atunci zidurile nu au fost străpunse, ci foamea şi epidemiile i-au silit să se predea.
Odată problema contracandidatului rezolvată definitiv, Theodoric îi preia atât titlul de rege al Italiei, cât şi capitala. Noul rigă s-a dovedit un stăpân destul de drept şi de milos. Supuşii romani au fost jupuiţi de avuţii doar cât trebuie, iar capii marilor familii aristocratice romane, deşi permanent suspectaţi de veleităţi politice, nu au fost trimişi să-şi viziteze strămoşii. Ba chiar cei mai capabili au fost încadraţi cu posturi bune în noua administraţie - poate şi unde erau cam singurii care ştiau cu ce se mănâncă administraţia, finanţele şi alte maglavaisuri de acest gen. Ca să nu mai vorbim că, spre deosebire de marea masă a ocupanţilor, pur şi simplu ştiau să scrie şi să socotească până la 20, fără să se descalţe.
De asemenea, regele s-a arătat un harnic gospodar, a ctitorit numeroase edificii publice - civile şi religioase, a emis un cod de legi decent şi le-a dat peste mână francilor, care tocmai ocupaseră întreaga Gallie şi priveau galeş la Italia. Una peste alta, şi-a meritat supranumele de "cel Mare" dat în cronicile timpului (sigur, ăia de le-au scris erau istoricii oficiali, ai Curţii).
În 526 Theodoric s-a tras către cele veşnice şi, din păcate pentru ostrogoţi, urmaşii săi nu s-au ridicat la înălţimea aşteptărilor. Nici pe departe, de fapt. Ocazie pentru împăratul roman de răsărit, Justinian I, să trimită în cizmă o armată sub conducerea celui mai bun general al timpului, Belisarius. Ostrogoţii au fost bătuţi pe toată linia, Italia a fost transformată în provincie bizantină, iar Ravenna cea atât de uşor de apărat şi posesoare a unui port extrem de util pentru marina imperială, a fost desemnată sediul guvernatorului (exarh, după titlul său oficial).
Nici bucuria imperialior nu a durat prea mult. În 568 o altă seminţie germanică, longobarzii, năvăleau de peste Alpi. Noii veniţi nu au găsit prea multă rezistenţă. Bizantinii retrăseseră mare parte din trupe în Asia Mică, unde erau amestecaţi până peste cap într-unul din frecventele războaie cu perşii. În tot cazul, nemţoii au ocupat o mare parte a ţării. Imperialii au păstrat partea de nord-est, centrul şi ceva prin sud.
Bazându-se pe poziţia inexpugnabilă şi pe sprijinul flotei, oraşul a reuşit să reziste cu succes tuturor încercărilor belicoase ale longobarzilor. Abia în 751 regele longobard Aistulf a reuşit să cucerească oraşul. Însă glorioasa ispravă i-a ieşit foarte repede pe nas. Trupeţii pierduţi sub zidurile Ravennei i-ar fi fost de mare ajutor anul următor, când regele francilor Pepin II cel Scund a răspuns chemărilor de ajutor ale papei şi i-a administrat un dureros exemplu de organizare a unei bătălii.
Pepin s-a mulţumit doar cu o atenţionare şi s-a retras imediat ce Aistulf şi-a profesat supunerea. Destul de repede, longobarzii au uitat lecţia şi a trebuit ca urmaşul lui Pepin, Carol cel Mare, să se ostenească a traversa din nou munţii. Regatul longobard a fost desfiinţat, iar Ravenna a fost integrată în nou constituitul Stat Papal. Nu înainte ca viitorul împărat să jefuiască oraşul atât de bogăţiile lui mercantile, cât şi de cele culturale romane - statui, coloane, mozaicuri - pe care le-a folosit pentru a împodobi Aachen, capitala sa.
Vreme de vreo 2 secole şi ceva mărunţiş, oraşul s-a aflat în posesia Sfântului Scaun. De prin sec. 12, poziţia sa strategică a făcut ca cetatea să devină un pion în competiţia pentru supremaţie în Italia de Nord dusă de papă şi împăratul german. În scurtele pauze, în care Ravenna reuşea să se bucure de independenţă (ori măcar de autonomie), conducerea era asumată de una dintre familiile aristocratice locale, precum Traversari sau Da Polenta. În 1444 Ostasio III, ultimul conducător din dinastia Da Polenta, a avut ideea unei alianţe cu Milano împotriva veneţienilor. Serenissima a trimis imediat o flotă pentru a-i explica de ce ideea nu a fost prea grozavă.
Nici dominaţia veneţiană nu a fost de lungă durată. În 1509 regiunea revenea sub ascultarea Vaticanului. Timp de 350 de ani, Ravenna a rămas parte a Statelor Papale şi a dus o liniştită viaţă de metropolă provincială. Noua administraţie a extins portul şi a construit canalul, despre care am făcut vorbire mai sus, precum şi o vastă reţea de canale mai mici, pentru desecarea mlaştinilor din împrejurimi şi lărgirea ariei agricole.
În perioada napoleoniană, Ravenna a făcut parte din Republica Cisalpină, un stat marionetă al frâncilor. În 1815, după pensionarea forţată a micului caporal, regiunea a revenit în portofoliul papal. Dar nu pentru prea mult timp - din 1859 devenea parte a prospătului Regat al Italiei.
Astăzi Ravenna este un oraş cu ceva mai mult de 170.000 de locuitori, care trăieşte din ceva industrie, agricultură şi de pe urma portului - unul din cele mai mari de la Adriatica. De asemenea, venituri însemnate sunt obţinute din turism. Oraşul este celebru pentru monumentele sale din perioada romană târzie, ostrogotă şi bizantină, decorate cu splendide mozaicuri şi înscrise în lista patrimoniului UNESCO.
Clădire datată în sec. 6-8; păstrată doar parţial.
Plaja oraşului.
Fortificaţiile au fost ridicate în perioada dominaţiei veneţiene.
Baptisteriul arian a fost ridicat în jurul anului 500 de regele ostrogot Theodoric cel Mare. Ostrogoţii erau adepţii arianismului, o variantă a creştinismului considerată eretică. Este un edificiu de mici dimensiuni, construit în plan octogonal - după model bizantin.
După recucerirea Ravennei de către bizantini, cultul arian a fost interzis (ostrogoţii înşişi nu au interzis cultul ortodox). Baptisteriul a fost transformat într-un oratoriu, apoi a fost alipit unei mânăstiri. Puţin după 1700 a devenit proprietate privată. A fost achiziţionat de statul italian în 1914 şi transformat în muzeu. Accesul este gratuit.
Monumentul este înscris în lista patrimoniului UNESCO.
Baptisteriul este cel din dreapta. În plan îndepărtat - fosta catedrală ariană. A fost refăcută în sec. 16. În prezent este biserică ortodoxă şi deserveşte comunitatea românească. Era închisă, când am ajuns noi.
Pereţii baptisteriului nu astăzi sunt decoraţi, dar mai mult ca sigur erau. Cercetările arheologice au descoperit printre resturile pardoselii originale 170 kg de tesere - micile bucăţele de piatră şi sticlă colorată din care sunt realizate mozaicurile.
În schimb, plafonul este decorat cu un mozaic de sec. 6. Medalionul central redă botezul Domnului, iar banda circulară îi reprezintă pe apostoli.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu