Ravenna (III)

Basilica San Vitale este unul dintre cele mai importante monumente de arhitectură şi de artă bizantină timpurie. Construcţia a demarat în anul 526, când Ravenna încă făcea parte din statul ostrogot, la dorinţa arhiepiscopului Ecclesius. Lucrările au durat până în 547, ierarh local fiind Maximianus. La acea vreme Italia fusese cucerită de bizantini. Finanţarea a fost asigurată în mare măsură de Julius Argentarius, un putred de bogat bancher roman (ce altceva putea fi cu numele ăla - "argentarius" înseamnă din argint sau argintar). Acesta a donat suma de 26.000 de solidi - moneda din aur a Imperiului Bizantin. Suma era imensă, dacă ţinem cont că venitul unui călăreţ din garda imperială era de 8 solidi pe an, iar un aristocrat mediu "valora" cam 2-3.000 solidi anual.

 Basilica urmează un plan octogonal, foarte răspândit în perioada creştină timpurie şi este aşezată pe locul unde se crede că a fost martirizat Sfântul Vitalie. Edificiul combină elemente de arhitectură romană şi bizantină - dovadă că au lucrat aici meşteri din ambele jumătăţi ale fostei lumi romane. Tot meşteri italieni şi bizantini au realizat mozaicul. San Vitale este cea mai bine păstrată (aproape integral) construcţie din perioada împăratului bizantin Justinian I (care a avut, la rândul lui, o importantă contribuţie bănească), după Sfânta Sofia din Istanbul. Tot aici sunt păstrate o parte din puţinele mozaicuri bizantine anterioare sec. 8. Căci, la începutul sec. 8, împăratul bizantin Leon III Isaurianul a interzis cultul icoanelor, declanşând perioada "iconoclastă" din istoria bizantină. Una din primele acţiuni iconoclaste a constat în distrugerea mozaicurilor din biserici, care înfăţişau figuri umane. Italia a refuzat să urmeze această politică religioasă. Motiv pentru care aici au supravieţuit câteva exemple superbe de artă bizantină timpurie, în timp ce în Balcani şi în Asia Mică nu mai există niciun mozaic ori frescă mai vechi de jumătatea se. 8.

Evident, basilica este inclusă în lista UNESCO a patrimoniului umanităţii.

San Vitale prezintă unele dintre primele arce butante la nivel european.

Mozaicul pardoselii datează tot din se. 6.

Cupola a fost pictată, spre sfârşitul sec. 18, în stil baroc târziu.

Mozaicurile romano-bizantine împodobesc absida altarului.

După o mai veche tradiţie romană, Iisus este reprezentat foarte tânăr, aproape un adolescent, imberb. În jurul său sunt doi îngeri, Sf. Vitalie şi arhiepiscopul Ecclesius (cel care a iniţiat ridicarea basilicii).

Mozaic înfăţişându-l pe Justinian I. În stânga împăratului se află arhiepiscopul Maximianus şi preoţi din suita sa. În dreapta sunt curteni bizantini şi militari din garda imperială. Justinian are redat un halou în jurul capului. În ideologia imperială bizatină, împăratul era considerat "isapostolos", asemeni apostolilor (sau egal apostolilor), căci principalele sale două griji sunt administrarea împărăţiei lui Dumnezeu pe Pământ (respectiv, Imperiul Roman) şi răspândirea dreptei credinţe. În mâini ţine o pâine, reprezentând buna guvernare, dar şi o parte a euharistiei ("aceste este trupul meu").

Pe peretele opus se găseşte un mozaic cu suita împărătesei Teodora - doamne de onoare şi curteni. Ca şi Justinian, împărăteasa are un halou în jurul capului. Ea ţine în mâini un vas cu vin - a doua jumătate a euharistiei ("acesta este sângele meu"). Ambele panouri au o valoare deosebită, atât din punct artistic, dar şi pentru reconstituirea garderobelor şi ceremoniilor de Curte.

Mausoleul Gallei Placidia este un lăcaş de cult (cel mai probabil la origine a fost o capelă) din perioada romană târzie. Se crede (deşi nu există nicio dovadă concretă) că a fost ridicat din porunca şi cu banii Gallei Placidia. Galla Placidia (388-450) a fost una dintre femeile cele mai remarcabile ale antichităţii apusene târzii. Era foarte cultă, energică şi pioasă. Şi o cunoscută patroană a artelor. Deţinea, de asemenea, o impresionantă fişă de familie. Era fiica împăratului Theodosie I cel Mare, sora împăraţilor Arcadius şi Honorius, soţia lui Constantinus III şi mama lui Valentinian III. Ceea ce ne arată că deţinea şi calitatea de cea mai influentă femeie din imperiu.

Mausoleul - de mici dimensiuni - este ridicat în formă de cruce greacă (cu braţe egale). Nu se ştie data exactă a construcţiei, dar perioada acceptată de istorici este în jurul anului 430. Este superb decorat la interior cu mozaicuri - unele dintre cele mai timpurii mozaicuri creştine şi cel mai bine păstrate.

Monument UNESCO, normal.

Ferestrele sunt acoperite cu panouri din alabastru (un fel de ghips, un mineral, cu aspect de marmură) tăiate extrem de subţiri. În mod miraculos, au supravieţuit până azi.

În interior se găsesc şi trei sarcofage romane târzii, de unde şi credinţa că ar fi vorba de un mausoleu. Altfel, Galla Placidia a fost înmormântată cel mai probabil la Roma, unde şi-a trăit ultimii ani.

Biserica Sf. Francisc a fost ridicată în sec. 9-10 peste un lăcaş mai vechi, construit către anul 450 de arhiepiscopul Neon şi dedicat Sfinţilor Petru şi Pavel. Prima biserică, deja într-o stare avansată de ruinare, a fost demolată pentru înălţarea uneia de dimensiuni mai mari. Tot în sec. 10 a fost contruită şi campanila. În 1261 biserica este atribuită ordinului franciscan, care întemeiază o mânăstire în jurul său.

În sec. 17 şi, din nou, în sec. 18, biserica a fost restaurată, adăugându-i-se elemente baroce. În 1810 autorităţile napoleoniene a suprimat ordinul franciscan, iar biserica a redevenit centrul unei parohii. După Primul Război Mondial, a avut loc o nouă restaurare ce a căutat să înlăture toate elementele baroce şi să aducă lăcaşul de cult cât mai aproape de forma sa iniţială.

Cripta bisericii este mai tot timpul inundată. Resturile pardoselii de sec. 5 sunt vizibile sub apă.

Tot din sec. 5 sunt câteva sarcofage.

Altarul principal este tot un fost sarcofag de sec. 5, ce a aparţinut episcopului Liberius III.

Biserica Sf. Francisc este importantă pentru că adăposteşte mormântul lui Dante. Poetul, cetăţean de frunte al Florenţei, a căzut victimă luptei pentru putere din cetatea natală. Când, în 1302, la putere a venit o facţiune adversă, Dante a fost acuzat de delapidare din fonduri publice şi condamnat la exil, până cand va plăti despăgubiri şi o amendă foarte mare (sub ameninţarea că, dacă va reveni în oraş, fără să plătească, va fi condamnat la moarte). O vreme, Dante a locuit la Roma, sub protecţia papei, timp în care a luat parte la mai multe tentative eşuate ale propriei partide de a da o lovitură de stat în Florenţa. Fapt ce, evident, a atras după sine modificarea sentinţei din exil în condamnarea directă la moarte. Dezamăgit, Dante şi-a petrecut următorii ani peregrinând prin Italia, locuind pe rând la Verona, Luca, Bologna şi iar Verona. În 1315 noua conducere a Florenţei, mai înclinată spre reconciliere, a decis casarea sentinţelor răzvrătiţilor, dacă aceştia îşi puneau public cenuşă în cap şi plăteau o amendă substanţială. Poetul a refuzat. Pe cale de consecinţă, nu numai că sentinţa sa de condamnare la moarte a rămas, dar a şi fost extinsă la restul familiei. În cele din urmă, s-a stabilit la Ravenna, unde a murit în 1321, fiind înmormântat la Sf. Francisc.

Între timp, faima sa a crescut neîncetat, De fapt, încă din timpul vieţii era considerat cel mai mare poet de la antichitatea romană încoace şi era numit simplu Poetul (cu majusculă). Florentinii au realizat, la un moment dat, prostia făcută de a exila pe unul dintre cei mai de seamă fii ai oraşului şi au cerut returnarea trupului, pentru a fi înmormântat la el acasă. Cetăţenii Ravennei au respins toate tentativele florentine. Inclusiv o ofertă bănească echivalentă cu bugetul ravenan pe 10 ani.

În 1513 a fost ales papă Leon X, membru al familiei Medici. Acesta a ordonat returnarea poetului (Ravenna era parte a statului papal). Localnicii nu s-au opus pe faţă, dar, în mare secret, au ascuns trupul poetului în spatele unui zid fals din mânăstire. Unde a stat aproape 200 de ani. La sfârşitul sec. 18, a fost construit un mic mausoleu pe o laterală a bisericii, unde Dante a fost reînhumat.

P.S. 1: Florentinii au rămas cu buza umflată şi au fost nevoiţi să se împace cu situaţia. În 1829 au construit un mormânt monumental în basilica Santa Croce, ca un gest foarte întârziat de remuşcare.

... adică ăsta. Şi astăzi exilul poetului şi mormântul gol sunt nişte subiecte tare sensibile pentru florentini.

P.S. 2: Abia în 2008 Consiliul local din Florenţa a votat o hotărâre prin care a anulat condamnarea.