Granada (I)

Este un oraş situat la poalele Munţilor Sierra Nevada, capitala provinciei cu acelaşi nume. În umila mea opinie este cel mai frumos oraş al Andalusiei.

Ca şi prin alte părţi ale peninsulei, prima aşezare a fost constituită aici de către celt-iberi, prin sec. 4-3 î.Hr. Numele iniţial - Ilturir - a fost schimbat de romani, după obiceiul lor de a nu utiliza denumiri uşor de memorat, în Municipium Florentinum Iliberitanum. Întrucât, în perioada romană, oraşul nu a dobândit decât statutul de municipiu, nu şi pe cel superior de colonie, deducem că aşezarea nu a atins un grad prea ridicat de dezvoltare şi nici o populaţie prea numeroasă - oricum, suficient cât s-o scoată deasupra orăşelelor fără pedigri.

În următoarele 8 secole nu prea mai sunt informaţii despre zisul municipiu. În 711 maurii invadează şi cuceresc cea mai parte a Iberiei. Din nou, prea multe informaţii asupra Granadei nu sunt cunoscute. Oraşul purta acum numele de Elvira (de la anticul Ilbira) - sau, cel puţin aşa apare în sursele arabe. Iar pe un deal din apropiere se dezvoltase un fel de cartier sau aşezare suburbană evreiască.

La începutul sec. 11 Califatul de Cordoba este distrus de luptele interne şi de o nouă invazie a berberilor nord-africani. Vechiul califat este împărţit în mai multe "taifa", sau regate succesorale. Evident, se formează şi o Taifa a Granadei. Însă emirul Zawi ben Ziri, fondatorul noului stat, distrusese vechiul oraş Elvira. Prin urmare, şi-a fixat capitala în cartierul evreiesc - cunoscut de arabi drept "Garnata al-Yahud" (aproximativ "dealul evreilor"), de unde provine denumirea ulterioară de Granada.

Spre sfârşitul sec. 11 are loc o nouă migraţie dinspre nordul Africii, iar în regiune se instalează o nouă dinastie - Nasrizii. Emirii (apoi regii) din noua dinastie au transformat Granada în oraşul bijuterie al Andalusiei, depăşind Cordoba şi Sevilla. Timp de 300 de ani, capitala lor s-a extins într-o veritabilă metropolă şi a cunoscut pace şi linişte, pe care fond prosperitatea şi bogăţia locuitorilor (şi mai ales a emirilor) a devenit legendară, atât în lumea arabă, cât şi în cea creştină).

Din păcate pentru ei, Nasrizii, pe cât de cheltuitori erau când venea vorba de palate, lux şi confort, pe atât de zgârciţi s-au arătat la cheltuielile militare. Sigur, Granada a fost dotată cu un extraordinar sistem de fortificaţii - aici locuiau şi ei, la urma urmei - dar mult mai mult decât atât nu s-a făcut. În mare parte apărarea regatului era încredinţată unor mercenari berberi, nu întotdeauna de încredere. Pe cale de consecinţă, după 1450, regatul creştin al Castillei a cucerit treptat teritoriile granadeze. În 1492, ultimul sultan, Muhammad XII (zis Boabdil) a predat oraşul (y compris regatul) "regilor prea catolici" Isabela de Castillia şi Ferdinand de Aragon, apoi s-a stabilit în Maroc.
După cucerirea oraşului, într-o primă etapă, autorităţile creştine au permis populaţiei musulmane (mudejarii) să-şi păstreze religia şi obiceiurile. Speranţa era că cei cuceriţi, tăiate fiind legăturile cu restul lumii musulmane, vor ceda treptat şi se vor converti. Cum arabii nu dădeau buzna în baptisterii, cardinalul Francisco Jimenez de Cisneros, care ocupa şi funcţia de mare inchizitor, a decis trecerea la creştinarea forţată a musulmanilor şi evreilor. Urmarea directă a constat în izbucnirea mai multor puternice revolte. În cele din urmă, o parte a revoltaţilor au ales exilul, ceilalţi au acceptat creştinarea. În locul celor plecaţi, au fost colonizaţi spanioli din nordul Castilliei.
În ciuda splendorii oraşului, regii prea catolici nu au stat prea mult aici. Cu excepţia notabilă a Isabelei de Castillia şi, într-o oarecare măsură, a regalului ei consort Ferdinand de Aragon. În rest, deşi mai mulţi suverani au făcut scurte vizite, localnicii nu s-au bucurat de favorurile potentaţilor. Desigur, Inchiziţia spaniolă a păstrat aici permanent un important oficiu. Până în sec. 18 urmaşii maurilor şi evreilor creştinaţi încă nu se bucurau de încredere. Cu toate acestea, oraşul s-a bucurat de o relativă prosperitate, datorată negoţului, meşteşugurilor moştenite de la mauri (artizani în metal, lemn, piatră şi bijutieri cu precădere) şi culturilor de măslini.
Azi Granada este un oraş nu foarte mare, cu o populaţie de niţel sub 250.000, care trăieşte din agricultură (în special măslini), turism şi artizanat.

Palatul ducelui de Abrantes - sec. 16.

Pod construit de mauri în sec. 12, probabil pe ruinele unui pod de epocă romană.

Corral del Carbon este cea mai veche clădire din Granada. A fost ridicată cândva înainte de 1336 lângă în vecinătatea bazarului şi a servit drept han pentru negustori. Azi adăposteşte diferite birouri ale municipalităţii, în speciale legate de domeniul cultural şi turistic.

Curtea interioară.

Bazarul originar al Granadei nu mai există. A fost distrus în sec. 14 de emirii nasrizi, pe fondul unor lucrări de reorganizare urbană. În schimb a fost reînfiinţat în cartierul numit Alcaiceria. În sec. 19 un incendiu a distrus cea mai pare parte a bazarului, doar câteva alei fiind restaurate.

Sierra Nevada se traduce aproximativ "Culme acoperită de zăpadă".

Biserica Nuestra Senora del Perpetuo Socorro (Madonna milosteniei nesfârşite, sau ceva pe aici) a fost construită la începutul sec. 17 în stil baroc. Biserica a fost închisă în 1835 şi redată cultului în 1912, când s-a făcut şi o restaurare parţială.

Mânăstirea Sf. Caterina de Siena, sec. 16-17.

Biserica Sfinţii Petru şi Paul a fost construită între 1559-1567 peste ruinele unei foste moschei. Edificiul a fost ridicat în stil mudejar şi renascentist. Accesul în biserică şi în turlă se face contra unei taxe de 2 euro.