Florenţa (1)

Este cel mai mare oraş şi capitala administrativă a Toscanei. Are spre 400.000 de locuitori (cam 1,5 milioane cu restul zonei metropolitane). Moştenirea sa artistică şi arhitectonică o fac unul dintre cele mai frumoase oraşe ale lumii. În plus, operele unor poeţi şi literaţi precum Dante, Petrarca, Boccaccio, Machiavelli şi alţii au avut ca rezultat transformarea dialectului florentin în baza limbii italiene standard de astăzi (altfel, de-a lungul şi latul cizmei se vorbesc numeroase dialecte regionale şi locale).

Oraşul a fost fondat în anul 59 î.Hr. de către romani în centrul unei mici câmpii străbătută de râul Arno. Iniţial a fost o colonie întemeiată pentru veteranii lui Cezar şi s-a numit Fluentia (căci era aşezată la confluenţa lui Arno cu un râuleţ. Situată pe Via Cassia, principalul drum ce unea Roma de nord-vestul Italiei şi de Galia, localitatea a devenit repede o metropolă locală prosperă. Fapt pentru care numele i-a fost schimbat în Florintia (cea înfloritoare).

Cât a ţinut epoca romană, Florenţa a dus viaţa liniştită a oricărui oraş roman de provincie. Însă lucrurile au luat-o la vale, odată cu prăbuşirea împărăţiei cezarilor. Italia a fost cucerită de neamul germanic migrator al ostrogoţilor. Însă împăratul bizantin Justinian I a declanşat, în sec. 6, o campanie de recucerire. În timpul luptelor, Florenţa a fost cucerită, pierdută şi recucerită de fiecare combatant. În 451, pentru că localnicii au sprijinit trupele imperiale, ostrogoţii au distrus oraşul aproape definitiv.

Bizantinii au învins, dar, epuizaţi de lungul război, au fost, la rândul lor, alungaţi de un alt popor germanic - longobarzii. Sub stăpânirea acestora, Italia de nord s-a bucurat de mai mult de un secol de pace. În anul 774 regele franc Carol cel Mare cucereşte Regatul longobard. La vremea aceea, Florenţa era atât de redusă ca importanţă, încât nici nu a meritat deranjul unui asediu. Mai mult, nou înfiinţata Marcă francă a Toscanei avea capitala la Luca.

Totuşi, din sec. 9-10, începe o nouă perioadă de creştere şi prosperitate. Astfel încât, în jurul anului 1000, centrul puterii este mutat de la Luca la Florenţa. Oraşul devine repede unul dintre cele mai mari şi mai bogate din regiune, fiind întrecut doar de Pisa. Din 1115, Florenţa îşi câştigă şi autonomia, devenind o comună guvernată de un gonfaloniere ori podesta (primar) şi un consiliu aleşi din rândul familiilor de vază.

Începând din sec. 13, cetatea a fost sfâşiată de o lungă şi sângeroasă confruntare civilă între două grupări politice: ghibelinii (suporterii papei) şi guelfii (sau ghelfii - partizanii împăratului german). În cursul acestui conflict, mulţi dintre cetăţenii de vază au fost executaţi ori siliţi să plece în exil (Dante, de exemplu, s-a stabilit la Ravenna).

În ciuda zaverei, economia locală nu a suferit, din contră a crescut în fiecare an. Postavurile florentine erau căutate în întreaga Europă, iar bancherii locali aveau reprezentanţe în toate marile oraşe ale continentului, de la Constantinopol la Londra. Florenţa a devenit atât de bogată, încât, în anul 1252, a bătut prima monedă de aur din Occident, după căderea Imperiului Roman. Florinul a devenit pentru mai multe secole moneda forte a Europei vestice.

Ciuma Neagră din 1348-1351 a adus cu ea o perioadă de decădere. În primul rând demografică şi urbană. Din cei aproape 90.000 de locuitori mai mult de două treimi au murit din cauza bolii. Florenţa şi, împreună cu ea, întreaga Toscană au fost printre zonele cel mai rău lovite de flagel. Totuşi, după un scurt intermezzo, evoluţia urbei a continuat. În anii 1400-1500, Florenţa se număra între cele mai mari şi mai bogate oraşe de pe continent. Era de asemenea şi cel mai important centru cultural şi artistic.

Odată cu puterea financiară vine şi cea politică. Florenţa devine treptat cea mai puternică republică urbană a Toscanei şi începe un lung proiect de îndepărtare a concurenţei economice şi politice din partea celorlalte oraşe stat din regiune. Începe în sec. 14 prin impunerea "protectoratului" asupra unor oraşe din apropiere, precum Empoli, Prato, Arezzo. În 1406 florentinii au cucerit marea lor rivală - Pisa. Siena, cealaltă importantă republică toscană, a fost anexată în 1555. La sfârşitul sec. 16 Florenţa era conducătoarea  necontestată a Toscanei. Doar Lucca a reuşit să-şi păstreze independenţa.

Pe lângă războaiele cu oraşele din jur, continuau să existe conflicte politice interne purtate de marile familii ale oraşului - Albizzi, Pitti, Bardi, Tornabuoni, Strozzi, Pazzi, Medici. Din sec. 15 Republica florentină intră sub dominaţia familiei Medici. Aceştia nu au desfiinţat instituţiile republicane, nici nu au candidat pentru funcţii de conducere. În schimb, au manevrat pentru a-şi numi oameni de încredere în aceste funcţii. Deşi oficial republică oligarhică, Florenţa este condusă de un regim de familie, destul de autoritar, dar, pe de altă parte, foarte benefic pentru economie, artă şi pentru viaţa de zi cu zi a cetăţenilor de condiţie modestă. Trebuie spus că toţi florentinii aveau acces la învăţământul primar, inclusiv fetele, fapt unic în Europa la vremea respectivă.
Au existat două perioade de dominaţie a Medicilor. Prima acoperă sec. 15, începe cu ascensiunea spre putere a lui Cosimo de Medici şi ia sfârşit cu moartea lui Lorenzo de Medici - cel mai ilustru exponent al clanului, supranumit încă din timpul vieţii de concitadinii săi "Magnificul". Fiul său, incapabil, arogant şi lacom a reuşit să-şi urce în cap întregul oraş, inclusiv cei mai dedicaţi partizani ai Magnificului. Populaţia s-a revoltat şi l-a alungat în 1494, restaurând un regim republican real. Însă nouă situaţie nu a fost de durată. În 1513 fratele său mai mic, Giovanni di Lorenzo de Medici devine papă, sub numele Leon X. Acesta a angajat resursele semnificative ale Bisericii, reuşind să readucă Florenţa sub stăpânirea Medicilor. Doar că, de data asta, este vorba de membri ai unei ramuri minore a familiei, urmaşi ai fratelui lui Cosimo, Lorenzo "cel Bătrân".
Noii stăpâni nu s-au mai încurcat cu păstrarea aparenţelor. Au desfiinţat efectiv republica, transformând Toscana într-o monarhie ereditară, un mare ducat cu capitala la Florenţa. În 1737 ultimul duce a murit fără urmaşi, iar tronul a trecut la familia Bourbon-Parma, cu care Medicii erau rude îndepărtate. Nouă dinastie a domnit până în 1859, când a fost constituit Regatul Italiei.
Din păcate, începând din 1865, capitala noului stat a fost mutată de la Torino (sediul dinastiei de Savoia) la Florenţa. Zic din păcate, pentru că regele Victor Emanuel II, dând pe afară de aroganţă, suficienţă şi incultură, a decis să "modernizeze" capitala, decizie care a condus la demolarea multora dintre clădirile medievale. Din fericire pentru noi, în 1870 Statul Papal a fost anexat Italiei, iar riga s-a stabilit la Roma, luându-şi ideile creţe despre modernizare cu el.
Al Doilea Război Mondial a fost destul de molcom cu Florenţa. Hitler însuşi (ca unul care se considera un mare artist) a declarat-o "oraş liber", fapt ce a eliminat riscul bombardării de către aliaţi. În schimb, în 1944, trupele germane în retragere au aruncat în aer podurile de peste Arno. Cu greu au fost convinşi nemţoii să cruţe Ponte Vecchio. În schimb, au demolat clădirile istorice din jurul podului, pentru a împiedica avansul britanicilor.
1966 aduce cea mai mare catastrofă din istoria recentă. O mega inundaţie (cota maximă atinsă de apa revărsată pe străzi a depăşit în unele puncte 7 metri) a ucis 101 oameni. De asemenea, au fost afectate (unele distruse definitiv) mai multe milioane de opere de artă, cărţi rare, monumente arhitectonice şi documente istorice. Azi încă se lucrează la restaurare. Ceea ce nu a împiedicat declararea centrului vechi al Florenţei drept monument UNESCO în anul 1982.

Palazzo Strozzi - sec. 15.

Abaţia Santa Maria a fost constituită în anul 978, ca o mânăstire benedictină de către Willa, contesă de Toscana. La sfârşitul sec. 13, a fost modificată conform stilului gotic, după planurile lui Arnolfo di Cambio, unul dintre cei mai cunoscuţi arhitecţi (şi sculptor, de altfel) al epocii. Câţiva ani după aceea a fost ridicată şi campanila. Alte modificări i-au fost aduse în perioada Renaşterii (sec. 15-16), când i-a fost adăugat un claustru. În sec. 17 sunt adăugate şi câteva elemente baroce.

Fecioara cu sfinţi de Giorgio Vasari.

Fecioara se arată Sf. Bernard de Filippino Lippi (1485-1487).

Fecioara cu Pruncul de Mino da Fiesole.

Claustrul.

Coridorul Vasari a fost proiectat de arhitectul (de asemenea sculptor şi pictor) Giorgio Vasari pentru ducii Medici. Când nu aveau chef sau curaj să-şi frece coatele cu cetăţenii, puteau ajunge din centrul puterii (Palazzo Vecchio) la reşedinţa lor (Palazzo Pitti) printr-un culoar special, construit pe piloni.

Deoarece proprietarii turnului (Torre dei Mannelli - sec. 14) au fost insensibili la poftele ducelui şi nu au acceptat demolarea, coridorul a trebuit construit în jurul clădirii, fiind sprjinit pe cornişe.

Ponte Vecchio este cel mai vechi pod al oraşului şi singurul păstrat din perioada medievală. A fost construit în sec. 14 peste ruinele unui pod din sec. 10, care, la rândul lui, fusese construit peste resturile unui pod roman. Este traversat de Coridorul Vasari. Pe cele două laturi sunt magazine şi ateliere de bijutieri. Iniţial erau măcelării, dar, spre sfârşitul sec. 16, marii duci au decis că mizeria şi mirosul aferente nu cadrau cu o capitală dedicată culturii şi esteticului.

Podul şi coridorul.

Santa Felicita este o biserică aflată în zona de la sud de râul Arno. Prima biserică a fost construită aici încă din sec. 4, fiind dedicată Sf. Felicita din Roma - martiră din sec. 2. Lăcaşul a fost reconstruit în sec. 11 şi modificat între 1736-1739 în stil baroc târziu. Coridorul Vasari îi trece peste faţadă, dând posibilitatea familiei ducale să asiste la slujbe în secret. Nu că nu ar fi avut capele private în palate.

Coborârea de pe cruce de Jacopo Pontormo (unul din primii reprezentanţi florentini ai manierismului).

Bunavestire - Pontormo.

Crucifix pictat în 1310 de Pacino di Bunonaguida.

Bunavestire, Niccolo di Pietro Gerini (sfârşitul sec. 14).

Sala capitulară datează din anii 1383-1387 şi este unica parte ce a supravieţuit din biserică gotică. Este decorată cu fresce realizate de Niccolo di Pietro Gerini (Crucificarea - centru) şi Cosimo Ulivelli (sec. 17).