O tură prin Casablanca (II)

Moscheea Hasan II este un edificiu religios contemporan. Construcția a fost începută în 1986 de regele marocan omonim și a fost finalizată în 1993. Regele a dorit o moschee monumentală și nu a făcut economie, mai ales că a dorit neapărat să fie inaugurată în timpul vieții lui. Ca atare 1400 de muncitori lucrau în tura de zi, iar alți 1100 în cea de noapte. În plus 10.000 de artizani și-au adus contribuția la decorarea clădirii. Regele și-a dorit cea mai mare moschee din lume (în afară de cea de la Mecca, evident - nu cred că e voie s-o depășești pe aia). Totuși socoteala din palat nu s-a chiar brodit cu fondurile din buget. Așa că este doar a 14 din lume ca mărime (la vremea respectivă era a 11-a) și are al doilea cel mai înalt minaret din lume (210 metri). Chiar cu reducerile de bugetare de rigoare, costul total s-a ridicat la 585 de milioane de euro - enorm, ținând cont că Marocul era mult mai sărac în acele vremuri. Acest fapt nu a servit popularității regelui, care era deja sub nivelul mării, dat fiind că avusese grijă să domnească de-a dreptul tiranic.

Iar moscheea, cu toții banii și muncitorii, a fost și defectuos proiectată și construită. În 2005 deja era în lucrări de reparații și restaurare. Zidurile și fundațiile erau măcinate de sare, fapt la care nu te-ai aștepta, când ridici o clădire pe malul mării, zic. Alți 50 de milioane de euro. Arhitectura și decorațiunile sunt tipice Marocului, unde sunt utilizate la lăcașele religioase de 1000 de ani, aproape fără modificări. Multă lume o laudă ca pe o mare operă de artă, dar mie mi s-a părut o măgăoaie kitschoasă și lipsită de eleganță. A fost singura moschee pe care am putut s-o vizităm în periplul nostru marocan. Accesul se face la anumite ore, nu este liber, iar biletul costă cam cât cel de la Luvru.

Biserica Sacre-Coeur a fost catedrala catolică din Casablanca, orașul cu cea mai numeroasă comunitate franceză în perioada colonială. A fost construită în 1930. După ce Marocul și-a câștigat independența în 1956, a fost deconsacrată (cum să îngădui un lăcaș creștin într-o țară guvernată de urmașii Profetului?) și transformată într-un centru cultural.

O tură prin Casablanca (I)

Este cel mai mare și mai populat oraș din Maroc; este, deasemenea, principalul centru economic și financiar al țării, precum și principalul port. Se găsește în vestul țării, pe țărmul Oceanului Atlantic.

Casablanca beneficiază de un post natural mare și bine protejat împotriva furtunilor. Ca urmare, aici și-au creat un avanpost celebrii navigatori fenicieni. Lor le-au succedat cartaginezii (urmașii unor coloniști fenicieni, de altfel), apoi romanii. Tradiția spune că vechiul avanpost a fost reîntemeiat ca oraș-port în anul 744 de un căpetenia unui trib berber local, încă neislamizat. Numele noii așezări a fost Anfa. Beneficiind de un port de calitate și situându-se la marginea unei câmpii fertile, Anfa a prosperat și a crescut. În sec. 11-12 zona este cucerită de sultanii almoravizi ai Marocului și are loc arabizarea și islamizarea populației.

Fiind un antrepozit comercial important al regatului marocan, a devenit un oraș prosper. Feriți de atacuri și mergându-le toate brici, rezidenții au prins a se obraznici față de luminata față a sultanului. Până acolo, încât în 1465 au profitat de o revoltă populară și și-au declarat independența. Cum Marocul era în plin război civil, nimeni nu i-a băgat în seamă.

Anfa era un oraș mare, frumos și înfloritor. Dar cel mai bun lucru decât să fii bogat, este să fii și mai bogat, nu? Cel puțin așa au judecat magistrații proaspetei republici urbane. Dar cum? Un mijloc acceptabil, de exemplu, ar fi să-ți deschizi portul diferiților pirați care infestau la vremea respectivă coastele marocane. Trebuie că prea mult aur are efecte negative asupra coeficientului de inteligență câteodată.

Independent însemna fără controlul, dar și fără protecția sultanului. Disperați de atacurile corsarilor, portughezii au trimis în 1468 o flotă, ca să-i aducă pe încrezuții băștinași cu picioarele pe pământ. Sigur, pe mulți i-a trimis sub pământ, iar pe alții spre alte pământuri, în calitate de sclavi. Artileria navală a transformat cetatea în moloz. Totuși, portughezii au apreciat poziția strategică a portului și au reconstruit târgul.

În următoarele trei secole, Anfa a devenit o posesiune portugheză. Europenii au creat aici un antrepozit pentru mărfurile africane și au schimbat numele orașului în Casa Branca (Casa Albă), reluat mai târziu de spanioli drept Casablanca. Sunt tot felul de teorii despre originea numelui, dar niciuna cu iz de plauzibil. În 1755 un cutremur puternic, urmat de un tsunami masiv a ras Lisabona. Cu altele mai importante pe cap și în mare nevoie de lichidități pentru reconstrucție, regele portughez a decis abandonarea unui număr de posesiuni africane, inclusiv Casa Branca.

Revenit în posesia sultanilor, orașul a fost restaurat și extins între 1756-1790. Arhitectura occidentală a fost eliminată din peisaj, iar bisericile au fost înlocuite cu moschei. Deasemenea, i s-a fixat și un nume nou, ad-Dar al-Bayda, care nu-i decât fix numele portughez tradus în arabă. În sec. 19 Casablanca era doar un târg mai răsărit, care trăia din pescuit și de pe urma comerțului cu Anglia.

În 1906 sultanul practic a arendat Casablanca guvernului francez, în schimbul unui împrumut financiar. Franțujii s-au apucat să construiască și să dezvolte portul. Dar, cu aroganța tipică și lipsa de considerație pe care europenii o manifestau deseori față de civilizațiile „inferioare”, au decis ca o cale ferată industrială să treacă fix printr-un cimitir, unde era înmormântat și un sfânt musulman. Localnicii au devastat șantierul și au ucis 9 muncitori europeni. În replică, flota franceză a bombardat orașul. În repriza a doua, arăbeții au devastat și incendiat proprietățile creștinilor și evreilor (cu câteva victime), iar frâncii au debarcat trupe, care au tras în tot ce mișca.

În perioada protectoratului francez Casablanca cunoaște o nouă perioadă de înflorire, noii stăpâni transformând orașul în principalul centru economic al țării (ceea ce a rămas până în prezent). Această dezvoltare accelerată, însă, a venit la pachet cu o politică edilitară agresivă. Spre deosebire de alte orașe (Fes, ori Marakesh, gen) franțujii nu s-au arătat prea respectuoși cu moștenirea trecutului. Au păstrat medina (orașul vechi arab) și o parte din mellah (cartierul evreilor) - dar fără să aloce resurse pentru refacerea lor, în schimb au construit un întins oraș nou, după tipic european, cu unele influențe locale.

După retragerea administrației franceze și redobândirea independenței, Casablanca a continuat să fie un hub industrial, comercial și financiar major. Azi este cel mai mare oraș din întregul Magreb.

Medina (orașul vechi, gen) nu este chiar pitorească, precum cele din alte orașe marocane. În primul rând nu este chiar așa de veche - multe dintre clădiri abia depășesc 100 de ani, nu e trecută pe vreo listă de monumente și este și foarte prost întreținută. Nici nu am observat turiști străini pe acolo.

Bab Marrakech (Poarta Marrakech) este una din cele 8 porți de intrare în Medina. A fost ridicată pe la 1770.

Până aici a fost zona mai cu ștaif. Acum vine dezastrul.

Casele pot fi folosite cu succes ca decor pentru orice film de război, ori despre vreo societate post-apocaliptică. Pe de altă parte, mașinile parcate în față sunt absolut decente.

Essaouira

Este un oraș-port la Oceanul Atlantic, în partea de vest a Marocului. Portul este unul dintre cele mai propice din întregul Magreb, apa fiind adâncă, iar rada bine protejată de o insulă aflată ceva mai în larg. Prin urmare, portul a fost folosit extensiv de cartaginezi (deși nu se știe dacă ei l-au fondat), apoi de regii numidieni și chiar de romani - deși nu a făcut parte efectiv din imperiu, trebuie că a fost un fel de avanpost, căci ruine romane au fost descoperite. După căderea Imperiului Roman de Apus, nu se mai știu prea multe despre oraș, în afara faptului că arheologic s-a dovedit că a continuat să existe. În sec. 7-8 a trecut (împreună cu toată Africa de Nord) sub stăpânire arabă.

Începând cu sec. 15 aici și-au găsit adăpost numeroși pirați berberi, care atacau corăbiile puterilor creștine (uneori și orașe). În 1506 portughezii au ocupat orașul pentru scurtă vreme. Timp de două secole, portughezii, apoi spaniolii și, în cele din urmă, francezii au încercat în zadar să cucerească orașul. Pirații au continuat să prospere, deși, în timp, unii din ei au devenit (cel puțin part time) negustori, ocupându-se cu exportul de zahăr, ceramică smălțuită și alte mărfuri produse în Maroc, ori în Africa subsahariană.

Orașul actual a fost fondat în 1760 de regele Mohammed III. Acesta demarase un proiect de modernizare a Marocului, care avea ca unul dintre principiile de bază dezvoltarea comerțului și normalizarea relațiilor diplomatice cu țările creștine din Europa Occidentală. Pentru aceasta pirații trebuiau să dispară și un port modern să apară. Regele și-a asigurat serviciile unui arhitect francez, Theodore Cornout, care a condus lucrările timp de 12 ani. Acesta a proiectat orașul (străzi, clădiri, fortificațiile) după model occidental. După el, arhitect șef a fost Ahmed el Inglizi, un renegat englez - după cum îi zice și numele - care a adoptat islamul și s-a stabilit în Maroc. Acum orașul, care până în acel moment era cunoscut ca Mogador (numele folosit de portughezi) este redenumit Essaouira, care s-ar traduce prin „cea bine trasată” / „cea frumos proiectată”.

Essaouira a fost până spre mijlocul sec. 19 un oraș foarte bogat, prosperitatea băștinașilor fiind adusă în principal de exportul către Europa a mărfurilor marocane, dar și a celor din Africa neagră, aduse aici de caravane. Sigur, în ciuda diferitelor tratate și înțelegeri, onorabilii neguțători marocani mai practicau și o țâră de piraterie, când condițiile erau favorabile și având grijă să nu lase martori. Europenii știau, dar nu puteau dovedi și, în plus, câștigau prea bine din comerțul cu essaouirezii. Așa că închideau ochii, iar uneori răspundeau cu aceeași monedă.

Vremurile prosperității au luat sfârșit în 1844, când, pe fondul unui conflict franco-marocan, flota franceză a bombardat, apoi a ocupat temporar orașul. În deceniile următoare Essaouira a rămas un centru comercial de oarecare importanță. Ulterior, în timpul protectoratului francez, aici a fost stabilită o garnizoană și o bază navală, fapt ce a readus un plus de creștere economică.

Azi Essaouira are spre 80.000 de locuitori, care își duc viața din pescuit, artizanat, turism și producerea uleiului de argan. Zona veche a orașului a fost desemnat monument UNESCO în anul 2001.

În zona portului sunt multe tarabe care vând pește proaspăt...

... și locuri (ca localuri e mult spus, niște mese și scaune de plastic aranjate lângă tarabe) unde ți-l servesc pe loc.