Jurnal de călătorie

Capitolul 1. Toate drumurile duc la Roma.

La Roma am fost pe la începutul lui aprilie. De Floriile catolice. Cu vreo lună jumate mai înainte, am primit pe net o ofertă de la o companie aeriană low cost, Wizzair. Pentru un bilet dus-întors, cu taxa de aeroport inclusă am plătit 39 de euro. De stat, am stat la un hostel situat chiar în buricul târgului, la 5 minute mers pe jos de Stazione Termini, un fel de Gara de Nord a lor. 9 euro pe noapte, per capita, camera de 6, că atâţia eram. Cu baie pe hol, e adevărat, dar pe etajul nostru erau 5 camere şi 4 băi, aşa că nu a fost o mare problemă.
Prima surpriză ne-a făcut-o chiar proprietara hostelului. Am încercat să comunică într-o engleză cu un accent total de baltă. Ştiţi voi, gen: "Ui ar ză grup of turists zat ui toct ărlier et ză fon. Ui djast ăraiv." La care tipa ne-a răspuns pe măsură: "Ies, ai rimembăr iu. Pliz, ghiv me ior peipărs." La vederea cărora a exclamat: "A, sunteţi din România!" Ea era din Bârlad şi plecase în Italia prin '95. Faptul că vorbea un fel de engleză ar fi trebuit să ne dea de bănuit că e niţeluş alogenă. În imensa lor majoritate italienii vorbesc o singură limbă de circulaţie internaţională (ei aşa o consideră), respectiv cea maternă. Din fericire vorbesc engleza acei italieni care trebuie s-o vorbească. Căci mai la fiecare colţ de stradă găseşti un chioşc verde, unde se dau informaţii pentru turişti. Aici sunt nişte domnişoare drăguţe, care îţi dau toate îndrumările necesare. Tot aici găseşti un aşa numit "Roma pass", care, pentru 24 de euro, cuprinde: harta turistică a oraşului, o broşurică explicativă, un abonament pe toate liniile de transport timp de 3 zile, un permis, care-ţi permite accesul gratuit la primele 2 muzee vizitate şi reducere de 50% la următoarele (tot timp de 3 zile); excepţie Vaticanul, care nu e în Roma, am învăţat toţi la geografie că e un stat separat. Apropos, când ziceam domnişoare drăguţe, mă refeream la faptul că erau zâmbitoare şi politicoase şi răbdătoare. Nu prea am văzut la Roma italience mişto. De fapt, nu prea am văzut italieni. Majoritatea celor de pe străzi - şi nu mă refer la turişti - se compunea din africani, arabi, jamaicani, chinezi, indieni/pakistanezi şi, evident, români.
La Vatican se plăteşte 14 euro pentru vizitarea muzeelor interioare. Basilica San Pietro se vizitează gratuit. Accesul pe cupola basilicii costă însă 5 euro, dacă urci apostolorum. 7 euro dacă iei liftul, care însă nu te duce decât cam jumătate din drum. Despre Vatican, 2 chestii importante. E un muzeu imens, plin de opere de artă. Capela Sixtină este chintesenţa şi ultimul punct pe traseul turistic - ştiu ei cum să-şi vândă marfa. Despre ea nu se poate spune nimic, nu poate fi descrisă în cuvinte, trebuie văzută. De ajuns să spun că am stat cam o oră şi nu aş fi vrut să mai plec. În Capela Sixtină nu se fac poze, dar toţi turiştii, indiferent de naţie, încălcau pe şestache regula anunţată la staţie în vreo 10 limbi, nu şi în română. A doua chestie, despre basilică. Lăsând la o parte faptul că este, la rândul ei, un imens muzeu de artă, este imensă în sine. Are vreo 90 de metri înălţime pe interiorul cupolei (asta înseamnă un bloc cu 30 de etaje - Intercontinentalul are cam 85 de metri), iar într-o singură ramură a transeptului intră cu totul Biserica Neagră din Braşov. În basilică este şi o sculptură celebră, "Pieta" lui Michelangelo. Din păcate, după ce a fost mutilată de un cretin cu ciocanul, acum trebuie s-o admiri de la 10 metri, prin 2 geamuri antiglonţ (spre deosebire, altă lucrare celebră a susnumitului, "Moise", o poţi vedea la basilica San Pietro in Vincoli de la 2 metri, fiind "protejată" doar de un brâu sculptat de marmură).
Roma turistică, cea care contează, nu este prea mare. De la Vatican, în nord, la termele lui Caracalla, în sud, faci cam o oră şi jumătate pe jos în mers alert. Există un sistem de transport urban (autobuze, troleibuze, tramvaie, metrou - 2 magistrale, albastră şi roşie) bine pus la punct. Biletul costă 1 euro şi dă dreptul la schimbarea mijlocului de transport cu un altul, cu care te intersectezi. Acolo o călătorie se consideră a fi traseul integral între 2 puncte, chiar dacă trebuie să schimbi troleul cu metroul. Lume civilizată, nu ca în o anumită presupus capitală europeană de Dâmboviţa. Altfel, atenţie că transportul de suprafaţă e de tip circuit, nu linie; ca să te întorci trebuie să iei un alt mijloc de transport.
Oraşul arată cum l-a lăsat Mussolini, în anii '30. Clădiri cu maxim 4-5 etaje, lifturi cu grilaj ca în filme, flori la ferestre, palmieri pe acoperiş. Toate aceste clădiri sunt considerate monumente de arhitectură şi sunt protejate prin lege. Lege care se şi respectă, culmea. Nicăieri nu am văzut, de exemplu, termopane. Nici măcar din alea care imită lemnul; dacă nu au şi ei un Vanghelie. "Bulevardele" sunt nişte străzi mai largi, dar tot cu câte o bandă pe sens. Cred că am văzut doar vreo 2-3 cu câte 2 benzi pe sens. Mişto că unul din astea, Via dei Fori Imperiali, în weekend este închis traficului auto şi transformat în zonă pietonală Greu de tot vezi o maşină de fiţe. De fapt, din cauza lipsei locurilor de parcare, romanii preferă maşinile mici ca dimensiuni. Şi aşa toate sunt lovite. Iar de parcat, trebuie că au dezvoltat vreo abilitate nouă pentru oameni. Reuşesc să şi le pună la maxim 4-5 centimetri una de alta. Noi ne lăsăm câte juma' de metru în faţă şi în spate, ca să putem ieşi. Nu am văzut ştergătoare ridicate. Dacă nu e loc plătit, primul venit - primul servit. Multă verdeaţă. E şi un pic de mizerie pe străzi, deh oraş turistic. Câteva străzi mai sparte îţi aduc aminte de casă. Tibrul nu e poluat şi putiu. La picioarele podului San Angelo am văzut un castor, care-şi făcea veacul la soare (trebuie că-i în una din poze). La începutul lui aprilie era destul de cald, ca să găsim pe Palatin portocali cu fructe coapte deja.
Dacă vreţi să mâncaţi, e o poveste întreagă. Oricum, mai bine alegi un restaurant de cartier, o afacere de familie. Destul de scump, după normele românului de mic litraj. Şi porţiile nu păcătuiesc prin mărime. O bere la draft, la jumătate de litru, e 4-5 euro. Din păcate, am constatat că italienii nu ştiu să facă pizza, nici spaghetti. Da, da, e aşa cum zic; cel puţin nu pe gustul meu. Spaghettele sunt "al dente", varianta simandicoasă pentru "nefierte". Teoretic, ar trebui să poţi să ceri să ţi le fiarbă mai mult. Însă nu reiese de nicăieri din meniu că ai această opţiune, iar ei nu ţi-o prezintă. Se consideră că trebuie să ştii şi singur, ce dacă eşti străin? Majoritatea reţetelor de spaghetti sunt, yak!, pe bază de peşte, scoici şi alte făpturi de apă dulce sau sărată, ori cu lactate, ori vegetariene. Rar găseşti din cele cu carne şi sos de roşii (şi sosul este pus cu multă zgârcenie). Cât despre pizza... Nici vorbă să găseşti pizza, cu care suntem noi obişnuiţi, mult sos şi topinguri consistente. Acolo pizzza arată cam aşa: blat, peste care se pune o lingură de sos de roşii, peste care se aşează unul, maxim două tipuri de brânză. Dacă ai noroc găseşti 2-3 măsline şi câteva frunzuliţe de verdeaţă. Afacerea asta costă 9-11 euro. Pizzele sunt "dulci". Există un soi de sos picant, pe bază de ulei de măsline. Dar, ca şi la spaghetti, tu ar trebui să ştii să-l ceri, nu o să-ţi fie pus pe masă "by default". Sutem în Italia, deci barbarisme precum ketchup te pot aduce în faţa Inchiziţiei. Există şi varianta Mc'-ului. Care e cam ca la noi la preţuri şi ofertă. Doar că acolo, ca reprezentant al rasei caucaziene, o să te găseşti în profundă minoritate. În Occident fast-food-urile sunt văzute cu dispreţ ca locuri pentru imigranţii săraci, nu locuri unde să-ţi scoţi duminică familia sau gagica. Singura chestie italiană, care-şi merită toţi banii (că nici ea nu e prea ieftină - 2 euro un cornet) e îngheţata, cea mai bună îngheţată pe care am mâncat-o eu, ever. A, şi atenţie mare. Musai să încerci un capuccino (şi ăsta e bun), dacă tot ai ajuns în Italia. Intri în local. Dacă îl bei la bar, e un preţ. La masă, preţul creşte cu 30-50%. Iar, dacă îl pofteşti afară, la terasă, preţul se poate dubla.
Ei, ar mai fi multe de zis, dar e mai simplu să mergi să descoperi singur. Uite, na-poftim, o să pun şi nişte poze.

Stazione Termini (sus)

Fântâna din Piazza Navona (sus)

Fontana di Trevi

Santa Maria Maggiore (jos, vedere interioară)

Castelul San Angelo (fost mausoleu al împăratului Hadrian)

Vaticanul văzut de pe Castelul San Angelo (sus)

Vittoriano (monument dedicat lui însuşi de primul rege al Italiei, Vittorio Emanuele II; e şi un fel de monumentul eroului necunoscut)

Palatul lui Augustus pe colina Palatin (sus şi jos)

Arcul lui Constantin cel Mare

Columna lui Traian (sus)

Şi împăratul Marcus Aurelius are o columnă

Arcul lui Septimius Severus

Forumul. Vedere generală


Forumul. Curia, sediul Senatului roman (sus)

Forumul. Basilica lui Maxentius (sus)

Bunelu' Traian pe Via dei Fori Imperiali

Panteonul (jos, cupola văzută din interior)

Panteonul. Mormântul lui Rafael

Podul San Angelo

Nu, nu e o gară, e Vaticanul

Vatican. Curte interioară

Capela Sixtină (ridicată de papa Sixt IV)

C.S.

C.S.

"Şcoala de la Atena", Rafael (sus)

Basilica San Pietro

Basilica San Pietro. "Pieta", Michelangelo

Basilica San Pietro. Vedere din cupolă (cam 70 de metri până jos)

Capac de canal

Nu-i statuie, e mim

Dansând cu ... Avatarii

Ok, am fost să văd şi AVATAR. Cel mai lăudat, cel mai aşteptat, cel mai..., cel mai... film al anului.
Sincer, am fost cam dezamăgit. Ştiau înaintaşii noştri ce ştiau când ziceau că la pomul lăudat să nu te duci cu sacul.
Pai... Să începem cu câteva cârcoteli mici de încălzire, ca să ne deschidem pofta. Orice SF bun încearcă să fie cât mai veridic. Până la urmă săbiile laser, viteza warp, creaturi ciudate şi alte asemenea minuni nu sunt neapărat imposibile, pentru un viitor îndepărtat par destul de veridice. Oare ce ar gândi un contemporan al lui Mihai Viteazul despre simplul bec, nu? Dar, oricât de mult ar evolua tehnica, o planetă cu munţi plutitori ar încălca grosier cele mai simple legi ale fizicii. Ca să nu mai vorbim că pe o planetă acoperită de vegetaţie oamenii nu s-ar sufoca din lipsă de oxigen.
Acum să trecem la ceva mai consistent, felul întâi. Clişeele. Tone de clişee şi vechi toate. Să luăm pe sărite măcar câteva: condamnarea imperialismului societăţii de consum umane, care şi-a distrus propria planetă şi acum umblă să distrugă şi planetele altora; reprezentantul veros al unei corporaţii, care ar trece peste cadavre pentru câştig; comandantul militar, mercenar, sadic şi dur, care distruge din plăcere; populaţia locală, umanoizi frumoşi, sănătoşi, inocenţi, care trăiesc în armonie cu natura, nu cunosc proprietatea şi în general au doar calităţi şi niciunul din multele vicii ale omenirii.
Să trecem la felul principal, povestea. Copiată la xerox din "Dansând cu lupii", un film de la începutul anilor '90. Suficient de vechi ca generaţia adolescenţilor de azi, ţinta principală de marketing, să nu fi auzit de el. În mare, feţele palide vor să invadeze teritoriul pieilor albastre (na'vi pre limba lor; a auzit cineva de un trib de indieni na'avajo?). Pentru asta trimit un fel de cercetaş să-i studieze. Ăsta e obligatoriu un tip singuratic, care detestă societatea în care trăieşte şi este atras de "sălbatici", în special de frumoasa fată a şefului de trib (neapărat fata şefului de trib). De asemenea, începe să deteste modul de operare al "civilizaţilor" (care sunt adevăraţii sălbatici în toată povestea) şi se întoarce împotriva lor, ajutându-i pe băştinaşi. Unde diferă povestea e la final. Kevin Costner eşuează, alde Jack Sully reuşeşte să învingă. Apropos, dacă eroul principal nu era un ex-marine, erou de război, ci un, să zicem, ex-şoarece de bibliotecă, oare mai reuşea să învingă? Altfel, secvenţa bătăliei finele, în care arcul cu săgeţi învinge tehnologia militară modernă e destul de necredibilă şi chiar niţeluş penibilă.
La desert să vorbim puţin despre efecte. Ele sunt destul de spectaculoase, mai ales în varianta 3D. Secvenţele de zbor, săgeata care pare că se înfige în scaunul vecin, bestia neagră care te aleargă să te manânce, etc. Dar, sincer, nici nu se compară cu efectele din "2012".
Ce am scris mai sus nu se constituie într-o pledoarie pentru "staţi acasă şi economisiţi banii". Nu, merită văzut. La cinema, în 3D. Doar că nu este chiar "fenomenul" mult trâmbiţat.
P.S.: Adevărata morală a filmului, care reiese clar din subtext, este alta, veche de când lumea: femeia face din bărbat neom.

O zi din viaţa unui bugetar

Am deschis ochii, dar sunt încă pe cea lume. Nu îmi dau seama unde sunt şi ce caut acolo. Undeva se aude un sunet strident şi disperant. Brusc, realitatea mă izbeşte în faţă ca o rafală de "zefir" siberian. Sunt în pat şi tomai ce m-am trezit (sau pe acolo), zgomotul e produs de alarma ceasului, care încearcă săracul să mă pună pe picioare. Probabil încerca mai de multişor, deja e la al doilea ton de alarmă.
Oftez prelung, mă adun încet pe marginea patului şi privesc lung în întunericul de dincolo de geam. Este ora 06,00 (6 am, dacă preferaţi). Doamne, cât urăsc ora 6 dimineaţa! Şi pe tâmpitul, care a stabilit că în sistemul socialist munca musai să înceapă de la opt. Şi pe tâmpiţii, care, după 1989, au încercat să modernizeze şi să occidentalizeze totul, uitând că "dincolo" serviciul public începe la 9. Cum să te scoli la 6? Nimic nu mişcă. Natura trage la aghiose. Nu există viaţă, Ăl de Sus şi contra-partea lui de la subsol, sunt sigur, nu s-au trezit încă. Ora 6 e ca înainte de Big Bang.
În fine, imi fac curaj şi mă târăsc la baie. O faţă necunoscută, cu ochii cârpiţi, se holbează la mine din oglindă. Îmi dau cu nişte apă rece pe faţadă, lucru care pare să ajute. Încerc să evaluez dacă este strict necesar să mă rad. Este. Din fericire, detest să am barbă mai mult decât detest să mă rad. Dar, cum un om nu poate fi un rezervor continuu de ură (cu unele excepţii), asta nu se întâmplă decât la 2 zile o dată.
Până la urmă, reuşesc să mă trezesc. Dau drumul la tv, la ştiri, să văd cu ce minciuni îmi încep ziua. Pun de cafea, mănânc sănătos (în sensul care se dă la ţară expresiei, adică mănânc mult). Şi etc, tot ce mai urmează.
La şapte sunt în metrou. Citesc dintr-o carte. În pauze arunc un ochişor vigilent şi discret la nurii unei domnişoare, apoi ai alteia, ai unor puştoice de liceu. Dimineaţa începe să-şi lepede o parte din neguri. La 8 fără ceva intru pe poarta, apoi pe uşa instituţiei. Semnez condica. Dacă nu o semnez până la şi 10, va fi luată şi o să fiu trecut ca întârziat. O regulă cretină făcută de vreun şef, care trebuie să-şi justifice salariul nesimţit şi care oricum nu apare înainte de 9 jumate.
Vine dosarul. Ar trebui să mă apuc de lucru, dar îl ignor. Eu sunt un tip foarte eficace, lucrez rapid şi bine. Am o ditamai lista de dosare rezolvate. După normele instituţiei sunt oricum acoperit cu lucrările până prin aprilie viitor. După salariul primit ar trebui să o frec până în 2011. Aşa că încep ziua de lucru cu revista presei. Bancul din "Ring", securismele din "Jurnalul", ţâţele din "Click", depinde de ce ziare au adus colegii; eu cumpăr doar "Caţavencu", miercuri. După ce citeşti, totul se pune la "share".
Ok, deschid dosarul. Când lucrez, chiar lucrez. Mai fac pauze mici, în care mai citesc câteva pagini din cartea susmenţionată. E joi, e zi de şedinţă la şefi, deci trebuie să apară şi veştile rele. Prima se răspândeşte pe la 10 jumate. E pe surse, ca toate de altfel. Noi aflăm chestiile nasole, de multe ori, după ce se întâmplă. Cică faza cu zilele din noiembrie a căzut. Noi nu am "încălţat" cele 4 zile de concediu fără plată date cu atâta dărnicie de guvern. Şefii, ca să-şi salveze propriul salariu nesimţit, ne-au asigurat că am făcut deja economii, aşa că nu ni se va tăia nicio zi. Le-am lucrat pe toate. Acum aflăm că nu e chiar aşa, tot trebuie tăiat ceva. 10 ore nu ni se vor plăti. În contul lor vom putea lua 2 zile libere plătite în decembrie. Lumea comentează, naivii se vaită, cinicii nu uită să amintească că "v-am zis eu". În fine, bine şi aşa, măcar ni se taie 10 ore, nu 4 zile ca la alţii.
După alte 2 ore, vine şi urmarea. De fapt, chiar ni se vor tăia 4 zile. Se ştia de la început ce şi cum, dar am fost chemaţi şi am lucrat fără să fim plătiţi. Lasă că vom lua zilele alea 4 în decembrie. Plus cele 4, pe care le vom primi neplătite pe luna decembrie. 8 zile, o vacanţă. Sigur, neplătită, dar vacanţă. A, dar stai, nu puteţi lua 8 zile într-o lună. Le reportăm şi în ianuarie - toată lumea a înţeles fără traducere, le luaţi voi, când ne vom vedea cefele, fraierilor. Nici nu a apucat să se revolte lumea în mod serios, că vine adevărata veste proastă. Din cauza unor greşeli la ştate şi din cauza neînţelegerilor între şeful cel mare şi "economic", nu ne vom lua salariile (aşa ciuntite) pe 12. Nu, dacă avem baftă, poate că le vom primi în jur de 20. Dacă nu, nu. Se înjură din gros cadoul de crăciun, şeful cel mare trebuie că-şi va găsi acasă congelatorul plin.
Vine patru jumătate, mai trece o zi de c... muncă. Te gândeşti că nu este aşa rău. Măcar ai un loc de muncă. Mai schimbi o vorbă, mai faci o glumă, citeşti. Unii au şi jocuri pe calculatoare. Acces la net nu avem. Cică lucrăm cu documente secret de stat. Printre picături, se mai şi lucrează, ca în Românica. Hai, că merge. Diseară ai şi întâlnire cu Ana, mergi să bei un vin fiert. Sau nu, nu cu Ana, deşteptule! Azi e joi, te vezi cu Raluca. Mâine e cu Ana. În week end te duci la munte, săptămâna viitoare te vezi cu băieţii la una mică (sau mai multe) şi un grătar. Cine a zis că românii o duc rău. Nu e rea viaţa de bugetar.
...
Doamne, iar e 6 dimineaţa? V-am zis? Urăsc ora 6 dimineaţa. La ora asta nimic nu există, e ca înainte de Big Bang. A, v-am zis deja. Ok, bună dimineaţa.

Cum am ajuns să fiu de acord cu Iliescu

În 2005 Adrian Năstase a fost debarcat de la conducerea PSD de o coaliţie, care afirma că doreşte reformarea şi modernizarea partidului după criteriile social-democraţiei occidentale, nu după cele bolşevice, şi care a impus la conducere un tânăr (după normele politicii) politician, Mircea Geoană. Alegerea a trezit entuziasm (venea la pachet cu "marginalizarea" atât a lui Năstase, cât şi a lui Iliescu. Presa de acasă şi din străinătate, analiştii, comentatorii, adversarii politici au salutat această mişcare.
Trebuie să recunosc că şi eu am simţit un grad de simpatie faţă de Geoană. Până la urmă, era fostul ambasador la Washington al lui Emil Constantinescu. Băiat tânăr, finuţ, cu 2 facultăţi, vorbitor de limbi străine, şcolit şi format prin Occident, cu alură de om civilizat şi care părea sincer interesat în reformarea formaţiunii sale politice. Îmi spuneam "Uite un om, pe care nu o să-l votez niciodată (pentru că nu voi vota niciodată cu stânga), dar pe care pot să-l respect". Eticheta de "prostănac" pusă, curând după aceea de Ion Iliescu m-a deranjat şi am considerat-o nimic altceva decât un gest de ranchiună din partea bătrânului bolşevic, care nu ştie să piardă.
În scurt timp aveam să-mi dau seama că instinctul politic iliescian nu dăduse greş. Reformarea mult clamată şi promisă nu venea. Am zis că trebuie să i se dea omului timp să-şi întărească poziţia în partid, mulţi din liderii şi baronii locali ai acestuia fiind total împotriva oricărei restructurări. Timpul a trecut, iar diplomatul rasat a început să facă gafe peste gafe. La nivel politic s-a debarasat de aşa-zisul "grup de la Cluj", format de reprezentanţii ardeleni ai PSD, cei mai "spălaţi" şi mai occidentali, cei care susţinuseră mai de demult reformarea partidului şi cu ajutorul cărora câştigase şefia partidului. După ce le-a mulţumit în acest fel ardelenilor, Geoană a început să se înconjoare fix de oamenii, pe care îi blamase şi împotriva cărora câştigase scaunul de preşedinte al partidului: Hrebenciuc, Mazăre, Oprişan, Almanahe, etc. Cu asta respectul meu faţă de el s-a dus. La urma-urmei, din PSD venea, iar ce naşte din pisică...
Cu alegerile prezidenţiale, ar mai fi avut o şansa, dacă ar fi ştiu s-o joace. N-a ştiut, în ciuda nemulţumirii destul de ridicate în rândul populaţiei, faţă de practicile lui Băsescu. În ciuda faptului că toate celelalte partide (cu excepţia PDL, normal) l-au susţinut. În ciuda faptului că marinerul a avut propriile gafe (y compris filmuleţul cu corecţia aplicată acelui copil la Ploieşti). În ciuda sprijinului acordat de TVR, Realitatea TV şi mai ales Antena 3.
Cât de stupid poţi să fii, să te întâlneşti cu "mogulul" Vântu fix în seara precedentă întâlnirii electorale cu Băsescu? Dar scena cea mai penibilă a fost duminică, la anunţarea exit-poolurilor. Geoană ţopăia pur şi simplu ca o fătucă de liceu, care a aflat că a fost admisă în formaţia de majorete. Apoi scenele cu proclamarea triumfală a victoriei, pelerinajul şi mătăniile la sediul PNL, desenul fiicei cu acel "Te iubesc, tati". Ce mai, efectiv radia. Şi cu el întregul staff pesedist. Singurul, care a fost mai reţinut şi care a zis că trebuie aşteptată şi numărătoarea definitivă a voturilor, a fost Ion Iliescu. Care a avut dreptate. Din nou.
Acum, Geoană stă bosumflat în sediul PSD. După manifestările festiviste de aseară, acum nu mai vrea să vorbească cu presa. În schimb, prelungeşte penibilul şi, în loc să accepte rezultatul, îi pune pe cei din stafful său să conteste alegerile pe motiv de fraudă (nu că nu ar avea ce să conteste, dar asta e o altă poveste din eterna şi fascinanta Românie).
PSD-ul nu este un partid propriu-zis, ci o grupare de grupări de interese, fără o altă ideologie decât cea a banului (sigur, nu deţine monopolul în direcţia aceasta, dar depăşeşte celelalte partide de departe). Este ca un grup de rechini, cu interese adverse, dar coalizaţi în vederea obţinerii prăzii. Problema liderului este că, pentru a-i putea domina şi conduce, trebuie să fie cel mai puternic din haită, masculul alfa. Să nu dea semne de slăbiciune căci este pierdut. În 2004 Năstase, după pierderea alegerilor, era slăbit şi a căzut pradă celorlalţi rechini. Geoană este, la rândul lui lovit. Deja rechinii simt mirosul sângelui.
Probabil Mircea Geoană va pierde şefia partidului şi probabil nu va mai avea niciodată vreun rol important în viaţa politică. Mie, unuia, nu-mi va fi dor de el. Geonele, ne mai ţii, mă, mult?

Despre întâlniri aranjate

Cred că toată lumea a avut în viaţă perioade, când a fost singur. Singur, adică fără de cuplaj. Fără partener de viaţă, club, pat, ceartă şi toate celelalte, de care nu te poţi bucura singur. De, mă, cum îi zic romanticii ăia cu creierii pe moaţe, "suflet pereche".
Deci, astea sunt datele problemei. Care este rezolvarea? Chiar şi la o analiză superficială rezolvarea este evidentă. Cel mai bine este să nu faci nimic. Bucură-te de libertatea nou dobândită că şi aşa nu va ţine mult. Dar cine are timp să stea şi să analizeze? Natura a îngropat adânc în noi dorinţa de a avea pe "CINEVA" alături, modul ei de a ne obliga să ne răspândim ADN-ul. Cei mai mulţi dintre noi suntem slabi şi cedăm uşor acestui impuls. Nici nu am ieşit bine dintr-o relaţie dezastruoasă, în care am fost minţiţi, trădaţi, călcaţi în picioare, ce mai, şi deja tropăie în noi dorinţa de a o lua de la capăt. Alţii cedează în faţa insistenţelor rudelor şi / sau prietenilor. Alţii, în faţa convenienţelor sociale. Câţiva reuşesc să reziste acestei chemări. Ei sunt cei care ies din normal, eroii, zeii. Îi admirăm pe ascuns, îi discredităm convenţional. Ne sunt superiori şi gata. Nu fac parte din problemă.
Acum, între noi oamenii de rând. Am vrea, prin urmare, să cunoaştem o nouă dulcinee, un nou făt-frumos. Din păcate, programul nostru este destul de aglomerat şi nu avem timp să cunoaştem pe cineva nou. Sau nu suntem genul să batem cluburile, barurile şi alte "terenuri de vânătoare". Sau suntem timizi, molâi, fleţi şi nu ştim cum se face. Din fericire, toţi avem rude, prieteni, colegi. Iar ei toţi au inevitabil pe cineva disponibil. Toţi ştiu o fată bună / un băiat bun, numai potrivită / potrivit pentru tine. Nu vrei să vă facă cunoştinţă?
Trăim într-o lume grăbită şi eficientă, aşa că renunţăm la spontaneitate. Renunţăm la ideea de a întâlni întâmplător o persoană, care să ne atragă de la prima vedere. Renunţăm să căutăm acel ceva, care ne face să tresărim şi să ne întrebăm "Oare?". Renunţăm la curtare, flirt, descoperire. Renunţăm la provocare. La ce avem nevoie de toate acestea? Doar rudele / prietenii / colegii sunt gata să ne dea toate datele. Nume, prenume, locaţie. Status social, ocupaţie, avere, ce e tac-su, ce e mă-sa. De departe în sistemul lor de valori astea sunt cele mai importante informaţii, mai ales dacă şi tu nu mai eşti chiar un puştan şi ai depăşit binişor pragul de 30 de ani (iar la femei este şi mai rău; societatea pare să accepte întrucâtva un bărbat peste 30 single, dar nu şi o femeie), iar, dacă vrei să afli mai întâi cum arată şi cum gândeşte, eşti considerat imatur. Ce, vrei chiar un top model? Are casă. Ce contează că nu e genul să meargă pe munte şi nu ascultă heavy metal? E cuminte şi găteşte. Iar tu e timpul să te laşi de prostii şi să devii un om responsabil. Auzi, concerte şi munte la cort, ai o vârstă!
Ai zice că toţi aceşti rude / prieteni / colegi, care te ştiu de mulţi ani, ar trebui să ştie ce-ţi place şi cum gândeşti şi să acţioneze în consecinţă. Dar nu, ei merg pe ideea că trebuie să-ţi bage pe gât ce consideră ei că ai nevoie, nu ce-ţi place ţie.
În cele, din urmă accepţi să te întâlneşti. Iar întâlnirea, în marea majoritate a cazurilor, este total nereuşită. Oricum te duci cu nişte idei preconcepute şi cu un spirit critic mai ascuţit decât de obicei. Pentru tine este un eşec că trebuie să recurgi la aşa ceva şi nu ai fost în stare să te descurci singur. Dar nu eşti pregătit să-ţi accepţi responsabilitatea şi verşi totul în capul celuilalt. Nu arată suficient de bine. Are un defect fizic, pe care nu l-ai acceptat niciodată. Are gusturi total opuse. Are ticuri, obiceiuri, care te enervează. Tot felul de lucruri, de scuze pentru că, inconştient, tu cam vrei ca întâlnirea să eşueze. Lucru simplu deoarece, în majoritatea cazurilor, cealaltă persoană nu te-ar fi atras niciodată, nu a fost selectată după sistemul tău de valori, ci ca să răspundă unor convenienţe sociale.
Aşa că îţi iei la revedere. Îi spui fals că ţi-a făcut plăcere, rămâne să mai vorbiţi şi vă despărţiţi. Celălalt simte minciuna, dar îţi mulţumeşte. Aşa cum convenienţa socială te-a împiedicat pe tine să-i spui că nu ai de gând să repeţi experienţa, îl / o opreşte şi pe el / ea să riposteze. Iei legătura cu rudele / prietenii / colegii şi le spui că nu ţi-a plăcut, că au fost pe lângă subiect. Ei te acuză că eşti nesimţit / uşuratică, te plâng pentru că nu ştii ce e bun pentru tine şi se plâng că nu apreciezi efortul făcut pentru tine. Te ameninţă că în niciun caz nu vor mai încerca să te ajute şi eşti pe cont propriu. După o vreme, uită, te iartă şi îşi aduc aminte de o persoană, pe care o cunosc, tocmai potrivită pentru tine. Tu nu vrei să-i superi sau poate chiar speri că, de data asta, o să iasă bine, şi repeţi experienţa din nou. Şi din nou. Şi din nou.
Toţi am trecut prin asta.
Cunoaşte cineva o fată bună, drăguţă, cuminte şi gospodină? Am eu un prieten singur.

Istorie

Cobar privi chiorâş soarele, care-i încingea armura grea, oftă şi apăsă butonul comunicatorului:
- Stol, sunt lângă obiectiv.
- Perfect, treci la acţiune!
- Chiar trebuie s-o facem?
- Ştii bine că da. Acolo sunt dovezi ale intervenţiei noastre în istoria lor. Sunt cunoştinţe, cu ajutorul cărora şi-ar putea distruge planeta. Hai, amestecă-te printre soldaţi şi fă-ţi treaba. Repede! Rabla asta ponosită, pe care ne-au dat-o deştepţii de la Centru, abia se mai menţine pe orbită.
Stol închise aparatul, privi încordat pe ecran câteva minute şi zâmbi. Chiar şi de la înălţimea aceea se vedeau flăcările, ce înghiţeau cu lăcomie Biblioteca din Alexandria.

Progres

Într-o după amiază călduţă de primăvară, cel mai bătrân şi respectat copac din pădure picotea amintindu-şi de vremurile bune, când pădurea se întindea până departe, iar el era doar un lăstar neastâmpărat. La un moment dat tresări, se uită în depărtare şi-l trecu fiorul unei amintiri de groază: Omul venea agale spre pădure cu o desagă în spinare.
- Hei, îi strigă venerabilul, pleacă, du-te înapoi! Nu ne mai păcăleşti tu şi de data asta. Nu-ţi mai dăm nicio creangă pentru toporul tău. Pleacă, am spus!
Omul nu-i răspunse. Îşi dete jos desaga din spinare, scoase din ea o drujbă şi începu chiar cu bătrânul copac.

Înţelepciune

"Ce contează dacă dragostea este pierdută? Iubirea este un cântec, ce se unduieşte în aer şi este prins de altcineva. Dragostea este o melodie dulce, care îi bântuie pe aceia, care iubesc cântecul tău. Dă-i drumul şi va veni din nou, sub o altă formă. Dacă nu-i dai drumul, nu se întoarce niciodată deoarece un vas, care este plin, nu mai poate fi umplut. Dar un vas, care este gol, poate fi umplut cu vin nou, pe care nu l-ai mai gustat. Şi vinul nou nu nimiceşte memoria bătrânilor, ci îţi îmbogăţeşte simţul gustului şi simţul trăirii îndelungate. Cerul gurii, dacă este prea mult lăsat să stea degeaba, nu deosebeşte vinul bun de vinul rău. [...] Dacă te-ai istovit şi te-ai golit în marea ta iubire bogată, atunci vei fi pregătit pentru o iubire şi mai mare... Iubirea este una dintre frumoasele dureri, pe care le-a inventat inima vreodată."
Ben Okri, "În Arcadia"