Comunicare

Un oarecare domn T fusese cu afaceri în marele oraş, iar acum trebuia să ia trenul către micul orăşel din marginea întinselor preerii, unde locuia.
Din nefericire pentru el, domnul T era un omuleţ vesel, gregar şi tare vorbăreţ. Perspectiva singurătăţii, chiar şi pentru intervale scurte de timp, îl îngrozea pur şi simplu. Până şi visele îi erau extrem de populate.
Din fericire pentru el, în compartimentul unde avea locul pe bilet mai era un călător.
Din nefericire, acel călător era o bătrână căpetenie indiană. Acesta fuma pipă, cu o atitudine de înţelepciune demnă, nepăsătoare şi mai ales tăcută, aşa cum vedem prin filme.
Din fericire, eroul nostru este un optimist incurabil şi un tip foarte determinat, când e vorba să înceapă o discuţie.
"Apaş?", întrebă el, arătând punga de tutun decorată de la gâtul bătrânului. Acesta se mulţumi să dea din cap în plan orizontal, o singură dată. "Comanş?" - acelaşi răspuns. "Navajo?" De data aceasta, mişcarea capului fu în plan vertical, tot o singură dată. "Aţi fost în marele oraş şi acum mergeţi acasă, în preerie." Indianul aprobă dând din cap. "Să vă vedeţi nepoţii?" - negaţie. Şi tot aşa, timp de vreo oră, domnul T puse întrebări la care bătrânul indian se limita să dea din cap de sus în jos, ori de la dreapta la stânga, întotdeauna o singură dată.
În pană de idei, domnul T încercă să-l enerveze şi povesti cum strămoşii săi i-au alungat pe indieni din acea parte a preeriilor, unde se găsea acum micul orăşel. Nu reuşi să stârnească nicio reacţie. Jucă, atunci, cartea lăudăroşeniei. "Am luat asta pentru soţia mea!", se dădu el mare scoţând din bagaj o sticlă de şampanie franţuzească foarte scumpă. Indianul privi îndelung sticla, apoi, pentru prima dată, îşi scoase pipa din gură şi vorbi: "Ai făcut un târg bun."

Reţetă

Dimineaţa, înainte de masă, se ia un castron mare, cel mai mare posibil. Da, da, ăla, ştii tu care - aruncă-i, naibii, salata de andive. Oricum o urăşti. Se umple castronul cu căpşuni până-n buză. Deasupra nu se presară zahăr. Ci se toarnă direct din pungă, cascadă. Ca şi cum ai aflat din presă că, de mâine, zahărul va fi asimilat drogurilor de înalt risc şi interzis prin lege. Se bagă la frigider să se răcorească.
Seara, după masă, se scoate castronul din frigider. Se adaugă deasupra frişcă. Suficientă cât să-i fi ajuns, pe vremuri, Cleopatrei de-o baie. Nu, nu e cazul să deschizi sticla cu sirop de caramel, dacă nu intenţionezi s-o goleşti definitiv. Apoi razi ciocolată ca un deprimat nevrotic aflat într-o stare avansată de manie convulsivă.
Şi ingredientul absolut necesar, fără de care toată munca ar fi în zadar: inteligenţă. Trebuie să-i torni un trombon deştept, s-o faci să te scutească de prezenţa ei în seara aceasta. Pentru că unele lucruri nu se împart.
Poftă bună!

O dublare la timpul ei...

Conform constituţiei, în România funcţionează sistemul electoral bazat pe vot universal. Adicătălea, tot capul furajat de cetăţean român trecut de 18 primăveri are dreptul de a-şi merita conducătorii, o dată la 4 (respectiv) 5 ani. Din masa de mai sus, unii sunt simpatizanţi şi votanţi PSD, căci un efect negativ al democraţiei este accesul la vot al tuturor tembelilor. Un alt efect şi mai puţin plăcut este că unii dintre aceşti tembeli au dreptul de a candida şi de a fi aleşi de semenii lor întru IQ.
Un astfel de...hm...ales este numitul Socaciu Victor. Dumnealui a propus în parlament o lege, care prevede obligativitatea dublării prin voce, în locul subtitrării scrise, a producţiilor video străine preluate la noi. Altfel spus, "fuck you!" rostit de Pacino va fi dublat "du-te dracu'!" de o voce enervantă din off. Deşi o bună parte din farmecul un film e dat de inflexiunile vocale ale actorilor. Se întorc vremurile Irinei Nistor.
Propunerea este cretinoidă, după chipul ideologiei egalitarismului ouată de stânga politică. Am zis egalitarism, nu egalitate. Pe scurt... Egalitatea a fost inventată de dreapta liberală şi înseamnă că toţi oamenii trebuie să fie egali în drepturi şi în şanse. Egalitarismul este invenţia stângii şi înseamnă că toţi oamenii trebuie la fel. Şi cum dotările intelectuale, fizice, artistice, etc, diferă, se încearcă egalizarea forţată în jos. În cazul de faţă, egalitatea ar zice: există şcoli pentru toată lumea şi învăţământ gratuit - cu cât învăţaţi mai mult, cu atât mai multe oportunităţi aveţi; egalitarismul ar zice: avem şi analfabeţi, vă coborâm la nivelul lor.
Pe de altă parte, musiu (aşa se scrie, aşa citim) deputat pretinde că a propus legea pentru a proteja limba română şi identitatea naţională de invazia neologismelor şi că aşa ceva există şi în ţări europene civilizate, precum Franţa, Germania sau Spania (sigur, el a enumerat şi Rusia, dar la ce să te aştepţi la un cirac al lui Iliescu). Am pentru nea caisă două întrebări: Dacă parlamentarii de acum 100 de ani votau idioţenia asta, ce folosea domnia sa în loc de termeni precum "chibrit", "televizor", "ţeavă", "amantă", "foloase necuvenite", "tâmpit" şi extrem de multe altele? Şi b): A observat cumva că în Europa aia occidentală abia poţi să te înţelegi cu oamenii pentru că nu se vorbeşte engleza? Doar puştanii o mai înţeleg şi asta pentru că, har Domnului, nu s-a gândit vreun inteligent local să dubleze şi internetul.
În loc să avem o lege pentru analfabeţi, nu era mai bine ca tatăl domnului deputat să nu-şi fi dublat paharele de sâmbătă seara. Sau măcar să-şi fi dublat plăcerea cu un prezervativ.

Nu daţi banii la copii / Luaţi-vă de ei prostii

7,10 dimineaţa. Plin de (lipsă de) chef, gândindu-mă că începe o nouă săptămână de muncă, mă sui în metrou. Printre noi îşi face loc cu coatele un ţigănuş..., pardon, pui de rrom. Aşa, ca la vreo 6-7 ani. Zdrenţăros, murdar, cu un căţeluş la fel de zdrenţăros şi soios în braţe. Cerşea repetând textul binecunoscut: "suntem 7 fraţi acasă, mamă nu mai avem, şamd". Lumea, la fel de binedispusă ca şi mine, îi mai dădea câte ceva, deşi nu prea mult. Poate i-aş fi dat şi eu, dacă nu l-aş fi văzut pe peron întreţinându-se extrem de apropiat cu un alt minoritar, ceva mai mare, cam la 13-14 ani. Şi nu faptul că avea un "protector" m-a făcut să nu marşez, dar protectorul manevra un mobil, din ăla "jmeker", cu touchscreen şi tot restul. Care şi la mâna a doua tot ar fi costat cât salariul meu pe două săptămâni.
Leul astfel salvat l-am investit într-o cafea, de care aveam mare nevoie, după 6 ore de stat cu ochii în calculator. Căci, unii trebuie să şi muncescă, neavând 6 fraţi acasă, şamd.

Soluţie

Numitul Charles Philip Arthur George Mountbatten de Windsor, născut la 14.11.1948, fiul lui Philip şi al Elisabetei, de profesie prinţ de Wales, a fost semnalat că îşi înşeală şi cea de-a doua nevastă. Mai exact, se pare că a dezvoltat o tot mai puternică atracţie pentru o ţară de mâna a paişpea din marginea de est a lumii civilizate. Şi ca să fim mai exacţi, pentru o anume provincie a acelei ţări, pre numele ei Transilvania sau Ardeal. Susnumitul vine destul de des în această regiune, unde, de altfel, a cumpărat 7 proprietăţi şi umblă a achiziţiona şi altele. Numai zilele trecute l-au dat în presă cum s-a şpaţirit el prin secuime. Cum s-a oprit într-un sat şi a mâncat ceva bucate tradiţionale şi chiar a învăţat să cosească. La urmă, sătenii cadorisindu-l cu o coasă, nu a i-a făcut vânt către una dintre casele ardelene ale domniei sale, ci a rugat să-i fie trimisă la Londra. Parcă îl şi văd, într-o zi în crepetul zorilor, cum iese el pe peluza din faţă de la Buckingham Palace, cum scoate cutea de la chimir şi ascute cea coasă, cum se uită la soare şi îşi face cruce, apoi cum culcă otava la pământ. Iar pe la prânzişor, se trage la umbră şi scoate din straiţă ceva pită, ceva slană şi mai sparge şi o ceapă. Pe care le îndeamnă pe gât în jos cu oarece pălincă. Atâta doar că alteţa sa, ca tot începătorul, a uitat să ceară şi o furcă. Ori pârdalnicul cela de fân trebuie şi întors, chiar de mai multe ori într-o ţara aşa umedă, înainte de a-l clădi în căpiţă.
Acum, lăsând gluma la o parte, prinţul Charles este cel mai bun lucru, care i s-a întâmplat Transilvaniei, după '89 încoace. Ca deţinător de sânge dintre cele mai albastre, are multe cunoştinţe în locuri înalte, e permanent urmărit de presă şi, în general, se constituie într-un exemplu de urmat. Ceea ce face multă reclamă pozitivă zonei respective. Ca dovadă că aşa stau lucrurile e şi faptul că acea casă din secuime, unde s-a oprit să prânzească, aparţine unei englezoaice stabilită definitiv acolo. Dacă am reuşi să cointeresăm încă 2-3 personalităţi de calibru mare în alte 2-3 zone din ţara asta, am câştiga dublu. Mai întâi am avea cea mai bună reclamă în străinătate, în ciuda tâmpeniei sinistre cu "grădina carpatică". Şi b) am putea să scăpăm de nişte fufe blonde din adunătura aia de penibili, botezată "Guvernul României".

Mă mut la mama...

...este piesa, pe care am văzut-o ieri seară la Teatrul Mic. Piesă într-un act, cred. Pentru că, deşi a durat cam două ore şi jumătate, nu a avut pauze. Distribuţia cuprinde trei actori: Adriana Trandafir, Andreas Petrescu (este şi autorul textului) şi Gabriel Fătu (da, ăla cu farsele tembele de la OTV).
Pe scurt, o femeie de 57 de ani şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă făcând tot felul de sacrificii, pentru a-şi creşte cei doi băieţi, rămânând văduvă foarte de tânără (din fericire pentru ea, după cum reiese, ţinând cont de "calităţile" soţului). Acum, e gata să recupereze măcar un pic din timpul pierdut. Se înscrie la o facultate şi se îndrăgosteşte. Băiatul cel mare (35 de ani) e genul roacker, prospăt şomer, proaspăt părăsit de gagică-sa în favoarea unei alte femei şi vrea să se mute cu ea. Pe termen lung. Cel mic (33 de ani) e funcţionar public (şi arată ca unul), are nevastă şi doi copii. Şi unul şi altul sunt egoişti şi la fel de maturi ca la 10 ani. Se ceartă din orice motiv şi pe orice temă la modul "Ba eu...", "Ba eu...". Se întrec pentru afecţiunea mamei, dar, în acelaşi timp, sunt destul de nesimţitori faţă de problemele ei (şi când se simt nu-i ţine mult). Nu vor să înţeleagă că ar vrea şi ea o viaţă personală, în care să se ocupe de problemele ei. Şi, capac peste pupăză, mai apare şi faza cu iubitul. Ca orice băieţi de pe faţa Pământului (depun mărturie) nu se gândesc la mama lor ca o femeie. Ea este Mama, o fiinţă aparte, superioară tuturor celorlalte şi care nu face parte din nicio ramură, clasă sau încrengătură a biosferei, fie ea botanică, zoologică sau hominidă.
Ei, şi de aici tot felul de dezvoltări amuzante. Căci, în ciuda tonului sobru de mai sus, piesa este o comedie destul de reuşită. Una, aşa, mai subţirică, "de vară". Dar e bine jucată şi a avut destule momente, în care am râs cu lacrimi. Merge foarte bine după o zi obositoare şi tembelizantă la serviciu.
PS 1: Biletele costă 25 de lei, fie ele la balcon sau în sală.
PS 2: Rândurile sunt cam apropiate, ceea ce face incomodă şederea de peste 2 ore pentru persoanele care au mai mult de 1,50 m între tichie şi pingele.
PS 3: Sincer, finalul mi s-a părut slab şi cam penibil faţă de rest.

Un nebun aruncă o piatră-n baltă...

Pe 15 martie este ziua naţională a Ungariei. Acum o săptămână, un tembel dominat de o xenofobie rudimentară s-a gândit că cel mai bine ar fi să iasă în piaţa publică şi să spânzure efigia unui personaj istoric considerat erou naţional de către cea mai mare parte a populaţiei ţării, în care trăieşte (am folosit intenţionat xenofobie şi nu naţionalism sau antiromânism, fiind eu convins că ipochimenul urăşte pe toată lumea; sunt mulţi şi la ei şi la noi şi pe la alţii, care consideră că aşa trebuie să se manifeste patriotismul). Csibi Barna este frustrat că Miercurea Ciuc nu aparţine Ungariei, nasol moment că istoria nu s-a oprit niţel să-l întrebe şi pe el dacă-i convine actuala linie de evoluţie a omenirii. Prin urmare, s-a răzbunat şi el cum a putut atârnând în laţ o păpuşă de paie cu chipul lui Avram Iancu. Evident, a intervenit poliţia şi i-a tras (încă) o amendă. Şi o s-o păţească şi la serviciu, chit că nu va mai fi trimis la Abrud.
Asta era acum o săptămână. Trebuia să fie pur şi simplu o ştire ca oricare alta şi nu una de primă pagină. Dar încă se bate toba pe tema asta prin toată presa. Opiniaci celebri bat încă, fără niciun pic de graţie, apa-n piua naţionalismului populist. Mi-este pur şi simplu greaţă! Individul ar fi trebuit lăsat să dispară la loc în mocirla anonimatului. În schimb, "deontologii" ăştia de 3 sfanţi nu reuşesc să priceapă că Csibi bacsi este un frustrat, care are nevoie de multă atenţie. Iar ei îi dau mai multă decât poate duce. Aşa că, dacă va observa că primeşte ce are nevoie, poate la anul o să escaladeze niţel situaţia.
PS 1: Frunda Gyorgy a susţinut în direct la RTV că nu are trebui sancţionat pe linie de serviciu, că legea nu prevede sancţiuni pentru ce face omul în timpul lui liber. Să avem pardon! Sunt funcţionar public ca şi ipochimenul şi ştiu mai bine. Legea funcţionarului public consideră că reprezinţi 24/7 statul, al cărui amploiat eşti, nu doar 8 ore pe zi şi eşti răspunzător administrativ şi pentru ce faci în afara serviciului. Iar legea asta este copiată după legislaţia unor ţări mai occidentale şi mai democratice decât plaiul mioritic.
PS 2: Da, şi prin ţări mult mai democratice diverşi manifestanţi ard drapelul şi alte simboluri naţionale. Dar îşi asumă tragerea la răspundere, căci, precum spuneam, nici pe acolo nu este legal.
PS 3: Alde Blejnar nu l-a trimis pe individ la Abrud ca să vadă cum e să trăieşti într-o societate tolerantă, aşa cum minţea cu tupeu. Cel mai probabil spera că moţii or să-l bubuie niţel. Doar că moţii au dovedit că fac parte din acelaşi popor de mămăligari impotenţi, care sunt majoritatea românaşilor. Au început să ţipe disperaţi ca o grupă de călugăriţe, care au auzit că le va fi trimis un pirat beţiv. "Vai, nu-l vrem, a distrus un simbol naţional, e urât şi dement!". Acum, nu vreau să se creadă că împing la violenţă, e vorba doar de felul de a fi al nostru. Sunt sigur că, dacă un român din Gyula spânzura efigia lui Kossuth Lajos şi era trimis, să zicem, la Pecs, ăia abia îl aşteptau. Şi mai sunt sigur că, dacă baciul vrâncean din "Mioriţa" era ungur sadea, nu ar fi stat să toarne filosoficale ieftine unei oi, ci ar fi pus mâna pe bâtă şi i-ar fi rupt cu bătaia pe ceilalţi doi. Şi de aia suntem noi unde suntem şi ei unde sunt!
PS 4: Csibi Barna, vaya con dios şi ai grijă: când mergi, încearcă să nu te calci pe degetele de la mâini.

Vineri seara

Începutul unei zi de vineri seamănă (pentru mine) cu începutul oricărei alte zi a săptămânii ouvriere. Mă trezesc brusc, încă năuc, apoi mă întreb înciudat ce e melodia aia, cine i-a dat drumul, de ce se aude aşa de tare şi, în general, ce vrea de la viaţa mea. Telefonul, săracul, îşi face datoria şi mă trezeşte. Este 6 AM. Fuck!
Apoi, totul se schimbă, nu se mai aseamănă. Devin lucid mai repede. Casc mai rar. Nu mai vărs apa de cafea / scap pe jos furculiţa / trântesc farfuria / etc. Nu mai pomenesc în barbă tot felul de personaje din calendarul religios şi/sau diferite grade de rudenie ale cui mă obligă să mă trezesc la ora asta.
La opt fără zece am ajuns la serviciu. Ciudat, sunt bine dispus. Ziua nu mi se mai pare doar o lungă trecere către mâine. Cafeaua pare mai dulce. Arunc cu bancuri, ironii şi răutăcisme (da, asta înseamnă că sunt bine dispus :P) în stânga şi dreapta. Mi se pare mie sau chiar lucrez mai cu spor? Dosarul ăsta mi se părea aşa plictisitooor până mai ieri. Nu mai aştept "să se sune" şi plec naibii odată acasă. Dar aştept cu nerăbdare să se facă seară.
Vineri seară este intervalul din întreaga săptămână cel mai drag mie. Nu pentru el însuşi. Foarte posibil doar să merg acasă şi să pierd timpul la televizor sau pe net - ceea ce, de fapt, se şi întâmplă cel mai adesea. Dar pentru că anunţă weekend-ul. Mâine mă trezesc când vreau, mâine nu mai am stăpân, fac ce vreau, când vreau. Poate o să fie frumos şi cald, poate o să fie urât şi frig. Poate o să ies în oraş, poate o să ies din oraş. Poate..., poate... Oricum, ceva va fi. Sigur va fi. Mâine va fi altfel decât ieri. Iar vineri seară precede acest altfel.
Îmi place seara de vineri. Este incitantă şi plină de promisiuni ca prima întâlnire cu o femeie frumoasă.

"Gaiţele" suntem noi

Deci. "Gaiţele". Teatrul Odeon, Sala Majestic. 2 ore jumătate. Aproximativ 26 de lei, la balcon.
Nu mi-a plăcut. Or avea ei cronici bune şi premii de interpretare, dar mie nu mi-a plăcut. Nu e ce aşteptam eu. Cât o fi ea de regizată de Alexandru Dabija, reprezentaţia mi s-a părut slăbuţă. Artificială, căznită, prea sforţată către o comedie uşurică, bulevardieră.
Acum, fiecare are propriul mod de interpretare. Eu am citit piesa de două ori şi nu mi s-a părut deloc (doar) o simplă comedie de moravuri. Nu e Caragiale. În opinia mea este, mai degrabă, o satiră socială, şi încă una destul de amărăluţă. "Eternul românesc" este luat în şuturi fără înţelegere şi fără simpatie.
Cât despre interpretare... Georges şi Ianache Duduleanu sunt prea caricaturizaţi, mai apropiaţi de clovni de bâlci, decât de ticăloşi cu acte în regulă. Margareta este total artificială. O copilă de 5 ani face crize de isterie mult mai autentice. Bărba-su', Mircea, are alura unui fante de Zimnicea. Vanda ar trebui să fie o "femme fatale" proaspăt venită de la Paris, superficială, dar cochetă şi rasată. În schimb pare o fătucă pregătită să agaţe un "băieţaş" într-o discotecă de ţară. Asta ca să nu mai vorbim că divă ar fi putut, poate, să fie cu vreo 15 kilograme în urmă. Lena şi Zoia sunt interpretate de doi bărbaţi. Chestie care mie nu mi se pare genială, cum o laudă unii, ci de un grotesc exagerat, care iarăşi depăşeşte mesajul piesei. Carmen Tănase (Flacăra lui State) face un rol curăţel drept Colette Duduleanu. Iar Dorina Lazăr (Aneta Duduleanu) e singura care joacă bine, ca o adevărată profesionistă, deşi fără sclipire. Părera mea. Care nu e obligatoriu cea mai obiectivă, deci mereţi şi vedeţi.
De ce "Gaiţele" suntem noi?
Pentru că piesa nu are ca ţintă doar "elita" unui oraş de provincie (Craiova, ca să fim mai exacţi). Noi ăştia, românaşii, tragem după noi toate tarele prezentate de Kiriţescu. Şi multe altele.
Şi pentru aerul de facil, de improvizat, de superficial al punerii în scenă. "Las-o, bă, că merge şi aşa!"

Când şobolanilor nu le mai ajunge canalizarea...

... ies la suprafaţă şi infestează viaţa publică.
Personajul de mai jos a fost pe stil vechi un turnător odios pe lângă securitatea comunistă, pentru care a şi primit în freză de la CNSAS un certificat de poliţie politică. Deşi avea drept nume de cod un celebru nume de motan, era de fapt un şobolan scârbos. Şi mi-e teamă că metafora aduce injurii reale şobolanilor adevăraţi. Alţii spun că această colaborare este doar niscaiva praf în ochi, care acoperă faptul că era şi este un ofiţer acoperit al securităţii (sper că nu aveţi dulci iluzii cum că SRI, SIE şi restul găştii sunt altceva decât aceeaşi Mărie sub altă pălărie).
După '89, personajul şi-a făcut un grup de firme - "Crescent" (nimeni nu l-a întrebat cu ce bani, oare cu fondurile externe ale fostei securităţi?) - care l-a adus în poziţia de mogul multi-suti-milionar (nimeni nu crede cu adevărat că nu are mult mai mult). A avut poftă de ieşit în priveală şi şi-a creat un trust de presă populat de lingăi trişti, gata să muşte unde sunt asmuţiţi. Azi pe unul, mâine dimpotrivă, după interesul stăpânului. Nu că alţii fac altfel, dar parcă cu ceva mai multă fereală.
A vrut (sau a primit misiunea?) să facă şi politică. Şi-a creat un partiduleţ de doi bani şi, pe spinarea altor partide, a intrat în Parlament şi s-a cocoţat în diverse funcţii. Astăzi este vicepreşedinte al Senatului şi se visează, pentru legislatura viitoare, chiar preşedinte al respectivei camere. Ceea ce nu-l împiedică să încalce legea în mod grosier, firmele sale având contracte substanţiale cu statul.
Însăşi prezenţa sa pe sticlă (atitudinea, modul de a vorbi, înfăţişarea) trezeşte repulsie, te face să te gândeşti la o reptilă rece şi lunecoasă. Eu sunt un susţinător al democraţiei şi liberalismului, dar, câteodată, parcă îi înţeleg şi pe cei care cer o deratizare radicală şi neconstituţională.
PS: Cum ştiu că ipochimenul e în stare să dea în judecată şi vrăbiile care îi cacă chelia, menţionez că textul de mai sus este un pamflet.