Siena

Siena a fost (şi este) al doilea oraş ca importanţă din Toscana, după Florenţa, la sud de care se află. Cam la vreo 70 km.

A fost fondată în sec. VI î. Hr. de către etrusci, o populaţie cu o civilizaţie foarte avansată, de la care romanii au împrumutat tot ce s-a putut din punct de vedere politic, cultural şi militar (între altele, luptele de gladiatori), înainte de a-i face vânt din istorie. Refondată în timpul lui Augustus, a rămas un centru minor şi izolat, departe de principalele drumuri comerciale. Până şi creştinismul nu a păstruns aici decât după 320 d. Hr. Începutul înfloririi oraşului are de-a face cu longobarzii, o populaţie germanică ce a cucerit o bună parte a Italiei în sec. VI d. Hr. Întrucât vechile drumuri romane, care traversau Lombardia, erau ţinta unor frecvente raiduri bizantine, apoi şi france, nemţoii dedaţi la pizza şi ragazze au redirecţionat traficul prin Siena. Din acest moment, oraşul se dezvoltă într-un important centru urban meşteşugăresc, comercial şi bancar.

La 1179, Siena era o comună independentă şi avea şi o constituţie scrisă. În paralel cu dezvoltarea economică, populaţia s-a gândit că liniştea e plictisitoare, face rău la colesterol, etc şi a dezvoltat o puternică şi foarte nesănătoasă, pe termen lung, competiţie cu vecinii florentini. Rivalitatea cu Florenţa a fost atât politică (în Siena dominau ghibelinii, în Florenţa - guelfii), cât şi militară. În bătălia de la Montaperti, din 1260, armata florentină a fost pur şi simplu desfiinţată, deşi era mult mai numeroasă. Şi azi "Aminteşte-ţi Montaperti!" este aruncat în chip de insultă şi provocare florentinilor. Marea ciumă din 1348 a lovit oraşul, dar sec. XV îl găseşte într-o nouă fază de înflorire. Banca Monte dei Paschi di Siena, fondată în 1472, este cea mai veche bancă încă în funcţiune din lume. Totuşi lupta politică internă şi implicarea Sienei în numeroase conflicte cu celelalte comune italiene sau chiar cu unele state europene, au condus treptat la decăderea sa. În 1555 o armată florentino-spaniolă a cucerit oraşul şi a pus capăt republicii sieneze. Cum regele Filip II al Spaniei (da, ăla celebru pentru umorul său) avea datorii imense către bancherii din oraşul Medicilor şi era, probabil, mai preocupat de prăjitul ereticilor de acasă, decât de guvernarea unui oraş de aiurea, a cedat Siena rivalilor săi de secole. Până la reunificarea Italiei (1859-1871), oraşul a făcut parte din Ducatul florentin al Toscanei.

Sediul băncii Monte dei Paschi di Siena

Conservatorul de muzică

În ziua, în care am ajuns noi, în oraş era un fel de festival. N-am reuşit să ne dăm seama ce simbol este zburătoarea, dar uliţele erau pline de steaguri şi banere cu gâşte.

Dacă eşti doar în trecere şi nu dispui de prea mult timp, două sunt locaţiile care trebuie obligatoriu văzute.
Mai întâi, Piazza del Campo - centrul oraşului medieval. Aici se găseşte sediul administrativ şi politic al oraşului, Palazzo Pubblico. Şi tot aici se ţin, de două ori în an - iulie şi august - celebrele Palio di Siena, nişte curse de cai speciale. Îmbrăcaţi în costume medievale şi arborând culorile cartierului din care provin, se întrec 10 competitori, care călăresc pe deşelate. Piaţa este acoperită cu pământ, ca să nu alunece bolizii de un cal-putere, dar şi aşa trebuie că este un traseu foarte dificil, câtă vreme este extrem de iregulată pe altitudine; între o margine şi alta a pieţei sunt cam 15-20 m diferenţă de nivel. Din câte am înţeles, singura regulă a întrecerii este că nu ai voie să loveşti caii adversarilor. Nu se precizează ce se întâmplă dacă ai vrea să baţi un rival, prieteneşte, pe umăr, cu baltagul.

Palazzo Pubblico

Celălalt obiectiv musai de văzut este Domul din Siena. A fost construit între 1215-1263, dar după un proiect ceva mai vechi, astfel că îmbină elemente arhitectonice şi decorative romanice şi gotice. După vreo 50 de ani, s-au gândit să-l extindă. Dar în aşa măsură, încât să devină cea mai mare catedrală de pe continent. Marea Ciumă şi dificultăţle financiare ulterioare au stopat proiectul. În acea fază erau gata doar noul transept uriaş, peretele de est al corpului principal şi o parte a viitoarei faţade. În aceste condiţii, pur şi simplu au transformat transeptul în corp principal (cu trei nave) al catedralei, "barându-l" cu un transept nou construit. Din acest motiv catedrala din Siena este singura din lume orientată nord-sud, nu est-vest. Faţada domului a fost terminată pe la 1380 şi îmbrăcată în marmură albă şi neagră (sub formă de dungi), culorile oraşului. Zidurile vechiului proiect nu au fost dărâmate în speranţa că, vreodată, monumentala construcţie va fi completată. N-a mai fost să fie. Costă 3 euro intrarea şi se pot face fotografii. Deşi mai mic şi mai puţin celebru decât cel din Florenţa, domul din Siena mi s-a părut mai frumos.

Porţile de bronz

Zidul de est şi ceea ce ar fi trebuit să fie faţada, parte a proiectului neterminat.

Baptisteriul. Mult mai mare decât cel din Florenţa. Încă o dovadă a ceea ce ar fi trebuit să fie catedrala ca dimensiuni. Iniţial am crezut că asta e intrarea în dom.

Sf. Ioan Botezătorul de Donatello

Amvonul este sculptat în marmură de Carrara de către Nicola Pisano, Giovanni Pisano, Arnolfo di Cambio.

Pardoseala este acoperită cu mozaicuri spectaculoase.

Alipită ulterior catedralei Biblioteca Piccolomini conţine o bogată colecţie de manuscrise medievale cu imnuri religioase, împodobite cu miniaturi splendide. Frescele de pe pereţi redau scene din viaţa lui Enea Silvio Piccolomini, viitor papă Pius II, cel mai cunoscut sienez. Fescele au fost realizate de Pinturicchio, se pare după un proiect al lui Rafael.


Basilica San Domenico este, cred, a doua ca mărime în Siena, după dom. A fost construită pe la jumătatea sec. XIII şi lărgită un secol mai târziu. Refăcută şi redecorată în perioada barocului (sec. XVI-XVII).

Cu verdele-n sus!

În nişte vremuri (pe care le credeam) de mult apuse, umbla un banc. Cică, un cetăţean trecea prin faţa unei secţii de miliţie şi a auzit pe cineva din curte strigând: "Cu verdele-n sus!" Curios, s-a uitat peste gard: nişte miliţieni plantau un copac.
Acum câteva zile, din motive temeinice şi neopţionale măsuram cu pasul o străduţă de prin Drumul Taberei, făcând, in peto, comentarii nu prea delicate despre cum 250.000 de ani de evoluţie nu fuseseră în stare să facă o anumită parte a biosferei să înţeleagă că "imediat" nu este o unitate de timp cuprinsă între 30 de minute şi 4 ani.
Puţin mai la vale era parcat camionul unei firme de mutări mobilă şi etc. Din poziţia mea (măgăoaia era trasă cam câş şi cu faţa spre mine) vedeam două perechi de picioare care descărcau şi alte două care intrau cu mobilă şi diverse cutii într-o scară de bloc.
La un moment dat, starea mea filosofală a fost întreruptă de un răcnet: "Nu aşa, boule! Cu partea aia în sus! În sus!" Curios, am făcut câţiva paşi să văd spectacolul, cu acea speranţă secretă, pe care o avem toţi, că aş putea avea entertainment pe spinarea unui semen. Scena arăta cam aşa: un bărbat îndesat, dar vânjos, cam la 55 de ani (să-i zicem "meşterul") şi un puştan la vreo 18-20 de ani, şi el vânjos, plus celebra freză de cocalar - în topor gelat ("ucenicul"). Între ei se găsea o cutie de carton paralelipipedică cu baza un pătrat de vreo 40 cm şi înălţimea de vreun metru jumate. Chiar sub capacul cutiei scria cu litere roşii pe o bandă albă "CU PARTEA ACEASTA DEASUPRA!" După cum era turtit capacul şi după gesticulaţia meşterului am înţeles că, pentru o vreme, universul bietei cutii se întorsese cu susul în jos.
"Ce ţi-am zis, mă, eu? Tâmpitule!" şi-a continuat meşterul lecţia de dirigenţie. "Ce scrie, mă, aici?", îl îndeamnă el pe ucenic să descifreze inscripţia, ajutându-l cu un dupac răsunător după ceafă. Tânărul se holbează şi se vedea de la 15 metri cum se străduieşte să silabilisească. I-a luat cam un minut să citească, dar, atunci, a ridicat o faţă strălucitoare pe care se reflecta epifania - Cuvântul scris îşi relevase tainele.
Din păcate, fericirea lui n-a fost lungă. Din bloc a ieşit stăpânul cutiei, cu o falcă dragând Groapa Marianelor şi cealaltă arând faţa nevăzută a Lunii. I-a beştelit cale de vreo 4 Tatăl nostru şi 2 Ave Maria (căci imprecaţiile domniei sale conţineau multe referinţe biblice), apoi a deschis cutia. În ea se găsea o lampă tip anii '20. Corp lung, cilindric, din bronz masiv decorat cu iederă, sprijinit pe trei picioare în formă de labă de leu, tot din bronz masiv. Partea superioară, cea care susţinea abajurul de pânză, închipuia trei balerine/zeiţe/zâne graţioase şi fragile, din bronz aurit, prinse în horă. Partea mai nasoală era că, după partida de stat în cap cu o tonă de bronz deasupra, săracele rămăseseră cu amintiri de neşters. Ba, după cum am observat, chiar de neîndreptat sau de nelipit.
Nu trebuie să luaţi bacul, copii. De miliţieni avem mereu nevoie.

De unde nu e, nici semizeu nu cere

Am fost şi am văzut "Prometheus". Din nefericire, de la 9 jumate seara. Din fericire, lângă mine, la Plaza. Din nefericire, era înghesuială ca la primit mită electorală într-un sat din Vaslui. Din fericire, marţi filmele costă 12,80 lei. Din nefericire, în sală au fost cam 30 de grade la umbră. Din fericire, ... Nu, nu mai am. De aici încolo nu am decât cu "din nefericire".
Also, un film mai slab decât un top model anorexic şi mai previzibil decât cursul leu/euro. Musiu Ridley Scott, într-o mare pană de idei de la o vreme încoace, pur şi simplu plagiază la greu din primul lui mare succes, "Alien". Sigur, o face destul de finuţ, nu ca un onorabil ministru român. Dar tot se observă şi din galaxia vecină. Povestea cu planeta pe care se află un fel de bază subterană abandonată, atmosfera sumbră, felurite bâzdâgănii care ies din stomac, modul cum - rând pe rând - o mierlesc toţi, iar tu poţi să spui în avans cine urmează. Apropos, eroina principală (care e gagica din "Fata cu un dragon tatuat" - varianta suedeză, mult mai bună decât cea yankee) naşte şi ea o jivină. Care, ce să vezi?, e albă. Şi ca să adauge şi un strop de culoare, fură câteva idei şi din "Odiseea spaţială 2001". David? Really? Doar că nu e Bowman, ci e Hal 9000 antromorfizat.
Explicaţia alegerii numelui "Prometheus" pentru navă / expediţie, (ipso facto pentru film) e absolut puerilă, iar premiza poveştii ar scoate orice preşcolar din pamperşi. Evident, nu poate lipsi capitalistul veros, a cărui dorinţă egoistă de a căpăta chestii intangibile oamenilor de rând (nemurirea în cazul de faţă) aproape că duce la distrugerea planetei. Pământul, nu dubioşenia pe care aterizaseră. Aşa că, dragi tineri tembeli stângişti, şo pe ei! Occupy Calea Lactee, că şi acolo or să ajungă porcii aia imperialişti.
Finalul filmului nu este mult mai inteligent decât restul. Eroina nu scapă cu Făt-Frumos, ci fuge cu capul androidului în geantă ca să întrebe nişte domni alburii şi violenţi de ce vor neapărat să ne distrugă, după ce tot ei ne creaseră prin manipulări genetice (în substrat ne-ar lăsa să înţelegem că pleacă să le ducă diversele arme biologice, cu care aveau de gând să ne cadorisească).
Acum, e un film subţirel, de vară. Vizibil, în lipsă de altceva. Mai ales dacă eşti atât de plictisit, încât o partidă solo de ruletă finlandeză (cu grenade, adică) îţi apare ca un plan viabil de viitor. Plictisit am zis. Dacă eşti şi/sau depresiv, ia şi o lamă cu tine. O să ai o ocupaţie, fără să mai baţi drumul până acasă.
Altfel, în cazul în care cultura ta SF se caracterizează prin " e o capodoperă a genului", grăbeşte-te să nu pierzi un film excelent.

Stăpână, stăpână, renunţă la câine

De câţiva ani sunt (sau eram) vecin de scară cu un cuplu. Un el şi o ea, la vreo 30 de ani, oameni liniştiţi şi politicoşi. Locuiesc cu vreo 2 etaje mai sus. E, hai, maxim 3. Că mai sus de atât blocul meu nu se mai învecinează decât cu cerul şi e cam nasol să-ţi faci mutaţie acolo la vârsta asta, chiar şi dacă ţi s-ar promite canonizarea.
Dumnealor au un câine. O javră cu aspect dubios (nu că stăpânii sunt mai frumuşei, dar măcar folosesc toaleta nu roţile maşinilor parcate pe trotuar; în fine, aşa sper) şi cu o ascendenţă mai încurcată decât etnogeneza românească. Nu sunt eu mare cunoscător în ale canidelor domestice, dar aş putea să jur că potaia e un amestec de vreo 15 rase, între care sigur caniş, bichon, cocker şi ceva frânturi de siameză. În fine, 4-5 kilograme de blană (alb murdar), colţi şi coadă combinate cu o tonă de tupeu.
Când am spus că e câinele dumnealor, am generalizat. Micro-zăvodul este adus în ecuaţie de partea sensibilă a cuplului, dânsa achiziţionându-l pe vier pfoten, când încă era singurică (chestie pe care o ştiu de la el). Altfel, plimbatul prezumtivei perechi de mănuşi a căzut în sarcina lui. De, când iubeşti o femeie, o iubeşti cu toate la pachet. Cu bune, cu rele. Cu catastrofe, cu nenorociri.
Cert este că în fiecare dimineaţă, pe la 7 fără 10, când plec eu la serviciu, îl vedeam cum fumează în tăcere prin faţa blocului, cu ochii cârpiţi de somn. Apropos, working class mai serveşte muncă şi în weekend. Iar pe el tot după coada puricăriei ambulante îl întâlneam şi atunci. Pe arşită, pe ploaie, pe viscol. Şi, că veni vorba. Pe ploaie nici măcar nu am înţeles de ce îl mai scotea, că-l ţinea doar în geacă. Doamne-fereşte să-l lase pe jos, că i se 'noroiau planetarele. Şi, probabil, tot el ar fi trebuit să-l cureţe.
Acum, de vreo două săptămâni, o văd doar pe ea că-l plimbă. Mamifer patruped vs amor: 1-0. Aş recomanda mamiferului biped rămas în ecuaţie să-l înlocuiască pe chappi cu o mâţă. Sau, şi mai bine, cu o ediţie din radu anton roman. Dar nu m-ar asculta. E prea ocupată să alerge după cozi fără covrigi.

Snoavă

Amu, cică, într-un fapt de sară se călătorea măriia sa Ştefan al Moldovii pin Ţeara de Jos dimpreună cu boiarul măriii seale, Gheorghe Florescu, vel vistiernic. Şi ieată cum călăreau dânşii, după un cot de pădurice dădură preaste un pâlc de tătari prădalnici ieşiţi în plean.
"Să-i răzbim, MăriiaTa!" zise boiarul. "Au Necuratul te împinge a şugui în ceas de primejdii, vel vistiernice? Noi suntem doi şi ne vor răzbi păgânii." Şi întoarseră degrabă telegarii şi pinteni aprigi deteră. Ci, după o scurtă vreme, vel vistierul ieară zise: "Ne dovedesc tătarii, Măriia Ta. Ce vom face?" "Vistiernice, zise şi voievodul, să intrăm în cea pădure şi, când om trece pe sub un copaciu mai vânjos, să ne apucăm de o cracă şi să ne aburcăm în sus şi o să ne piardă urma duşmanul."
Deaci, intrară ei în cea pădurice şi apucară o cracă groasă şi se aburcară în sus şi le pierdură urma vrăjmaşii şi îi căuta cu tot dinadinsul să-i piarză.
Ci, de la un timp, boiarul prinse a glăsui ieară: "Rău mă dor mânurile, Doamne, nu mai pot să mă ţiu." Ieară Ştefan vodă îi dete răspuns: "Nu-ţi da drumul, căci ne primejduieşti capetele." Şi tăcură molcum o vreme.
De iznoavă grăi velitul: "Cu primejdia capului, Măriia Ta, nu mai pot, alunec." "Ţine-te vârtos, boiar Florescule, că ne prăpădesc spurcaţii." "Măriia Ta, măcar la cai putem să le dăm drumul?"

Copiii spun lucruri trăznite?

Intru azi în buticul din colţ să-mi iau pâine şi alte mărunţişuri. Imediat după mine intră şi două fetiţe. Nu mai mari de două şchioape şi de clasa a doua. Bruneţică, hăinuţă şi fundiţă roz, unghii făcute - alternativ una roz, una aurie. Şatenuţă, ochi albaştri, hăinuţă verde, păr strâns în coadă la spate. Ghiozdane mai mari decât ele. Se certau, ori, mai exact, cea brunetă o lua în tărbacă pe cea şatenă. Conversaţia a mers cam aşa:
B: "Iar te-am găsit că vorbeai singură cu Mircea ... vreau o milka cu alune ... nu e prima dată. Ţi-am zis să-l laşi în pace ... şi de rest nişte gumă de aia roz cu pisici."
Ş: "El a venit la mine, mie nu-mi place de el ... daţi-mi şi mie gumă cu pisici şi caramele de 2 lei ... dacă îţi place ţie de el, de ce nu îi zici? Vezi că vorbeşte şi cu alte fete."
B: "Ţi-am mai zis să-l laşi în pace, nu mai suntem prietene." Numără restul cu voce tare, apoi, foarte melodramatic ca o adevărată drama queen, face o piruetă de 180 de grade, îşi aruncă părul pe spate cu stânga (în dreapta ţinea banii) şi zice tare şi cu intonaţie: "Gata, nu mai suntem prietene! O să te detest mereu, nu vreau să te mai văd niciodată, adio!"
Ş (impasibilă): "Trec să te iau mâine la 10."
Bruneţica iese, şatenuţa rămâne. Vânzătoarea o întreabă: "Ce-i, Mioara, iar v-ati certat? Ce-ai cu ea, de ce o necăjeşti?"
Ş: "Aşa îmi place mie să o necăjesc. Dacă-i proastă! Mircea nici nu se uită la ea, lui îi place Adinuţa. Las' că îi trece, e decât a treia oară când ne certăm săptămână asta (ton ironic) şi azi e miercuri. Îi dau mâine desertul meu şi ne împăcăm."
"Şi, pe urmă, iar o s-o superi cu ceva." "Da. Şi iar o să-i treacă."
Se întoarce pe călcâie şi dă să iasă. Profesorul din mine nu are de lucru: "Să ştii, domnişoară, că se spune corect nu este decât..." Îmi aruncă peste umăr, privindu-mă printre gene: "Ştiu, am vrut să te verific."
Ptiu, drace! Câţi ani avea Eva, când i-ai donat coasta aia?