Pompei

Situat la vreo 20 km de Napoli, către sudul golfului, Pompei a fost întemeiat de o populaţie nativă a Italiei centrale, oscii, undeva prin sec. 8-7 î.Hr. Clima propice şi localizarea într-un punct extrem de favorabil, atât pe uscat (întretăierea unor importante căi comerciale regionale), cât şi pe mare (port natural bine apărat de furtuni) au făcut ca localitatea să prospere rapid. Un alt factor, care a determinat bogăţia urbei era solul cenuşiu-negricios, foarte fertil – chit că nimeni nu a stat să se întrebe care era sursa lui (erupţiile vulcanice, duh; numai că pe vremea aia nu se inventase vulcanologia). Pe cât se pare, în toată perioada de la întemeiere şi până în fatidicul 79 d.Hr., Vezuviul, vecinul lor cel şturlubatec, nu şi-a făcut de cap, fapt care explică surprinderea (la propriu şi la figurat) băştinaşilor, când au aflat că paşnica gâlmă din spatele grădinii este un vulcan dornic de nemurire istorică. Altfel, arheologic se observă trei straturi de masivă distrugere (sec. 6, 4 şi 2 î.Hr.), dar fără cenuşă vulcanică, ceea ce înseamnă că sunt rezultatul unor cutremure sau a unor alunecări de teren.

Bogăţia oraşului a atras tot felul de vizitatori scandalagii şi cu poftă de înavuţire. Cu mult înainte ca Roma să depăşească stadiul de patru-colibe-şi-3-măgari, zidurile Pompeiului fuseseră încercate şi, uneori, dărâmate de fenicieni, greci, etrusci şi, în cele din urmă, de samniţi. Cei din urmă au impus un asemenea regim de taxe multe şi grele (aproape similare cu cele imaginate de guvernul Ponta) combinate cu tot felul de fineţuri în materie de represiune, încât făceau ca o foamete urmată de molime să pară la fel de distractivă ca o vacanţă la ţară. Astfel, nu e greu de imaginat că, atunci când în sfârşit s-au plictisit să frece menta şi s-au decis să rescrie istoria, romanii au fost întâmpinaţi ca nişte eliberatori. Noua stăpânire a adus noi taxe, dar şi ordine şi bună administrare. Curând, a devenit la mare fiţă ca toţi baştanii din Roma să deţină vile de vacanţă în zona golfului Napoli. Cu o populaţie de 20.000, adică mai mult decât mare pentru vremurile ălea, Pompei a continuat să prospere într-o veselă inconştienţă, fără a-şi face vreo grijă pentru ziua de mâine.

Şi mare dreptate aveau. Iar când acea ultimă zi de mâine a venit, nu au reuşit s-o recunoască. De fapt, încă cu 17 ani înainte, un cutremur a distrus, din nou, o bună parte a oraşului. Şi, pe măsură ce se apropia timpul ca pompeienii să afle că, deşi de moarte şi de impozite nu scapă nimeni, prima te poate scăpa de ultimele, cutremurele s-au îndesit. Dar nimeni nu a considerat asta vreun semn. Nu s-au îngrijorat prea tare nici măcar când au aflat că muntele, care îl adăpostise cândva pe Spartacus, e un vulcan. Da, au aflat din vreme şi aveau timp să ia măsuri. Căci Vezuviul a început să pufăie şi să scuipe fum cu câteva zile înainte de catastrofă, iar un vulcan ştiau şi ei cam ce obiceiuri are. Ba, mai mult, când erupţia a început pe bune, primul care s-a dus pe copcă a fost Herculaneum. Pompei, deşi  lovit de o cădere de cenuşă vulcanică şi piatră ponce destul de importantă, nu a fost distrus efectiv decât ziua următoare. Şi totuşi, atunci când mai multe valuri piroclastice (un amestec de gaze şi cenuşă vulcanice încălzite la vreo 3-400 de grade) au năvălit pe coasta vulcanului la vale, în calea lor s-au aflat o bună parte din locuitorii oraşului, care în niciun caz nu şi-ar fi închipuit eternitatea sub formă de exponate în vitrinele muzeelor. Căci trupurile celor căzuţi au fost înglobate în stratul fierbinte de cenuşă ca într-un cocon. Aici parţial au fost topite de căldură, parţial au putrezit (la unele nici oasele nu au rămas). Golurile lăsate au fost umplute cu ghips, păstrându-se astfel documentate ultimele secunde ale nefericiţilor. Se spune că arta cere sacrificii. Ei bine, istoria nu numai că cere cu mult mai multe, dar îşi ia singură tainul. Fără a avea măcar are politeţea să întrebe de voluntari.

Pentru vreo 1500 de ani, oraşul a zăcut sub stratul gros de cenuşă şi piatră ponce. Apoi, în 1599, nişte muncitori, care săpau un canal au dat de ziduri acoperite cu fresce şi inscripţii în latină, dar nimeni nu a realizat despre ce este vorba în fotografie, iar ruinele au fost acoperite cu pământ.

În 1738, alţi Dorei locali, care săpau fundaţiile pentru un nou palat al regelui Neapolelui, Carol de Bourbon (care reuşise întreita performanţă de a fi concomitent Carol III al Spaniei, Carol V al Siciliei şi Carol VI al Neapolelui). De data asta nu s-a mai trecut cu uşurinţă peste descoperire, mai ales după ce s-a demonstrat că e vorba de celebrul şi de mult dispărutul Pompei. În 1748 încep săpături intense – e drept, la început, îndreptate mai ales către satisfacerea gustului regal în materie de opere de artă antice, numai bune de împodobit reşedinţele sale. De aia s-a şi săpat cam alandala şi s-au coletat zisele opere, fără prea mare atenţie la restul sitului. Abia de după jumătatea sec. 19 s-a trecut la săpături cu adevărat ştiinţifice. Care continuă şi azi, dar în mod foarte limitat. Întreţinerea sitului costă foarte mult şi e şi foarte dificilă (acum nu mai e protejat de pământ şi e atacat de ploaie, vânt şi poluare), aşa că autorităţile se axează momentan pe restaurare. De fapt, o bună parte din costrucţiile cele mai reprezentative erau în renovare, când am fost eu. Ca o chestie anecdotică, se pare că romanii aveau alte standarde de moralitate în ceea ce priveşte decorarea locuinţelor. Cică, în fostele apartamente regale din Napoli se găsesc unele fesce cu aşa conţinut erotic, încât multă vreme au fost ţinute departe de public, iar azi minorii peste 14 sau 16 ani (nu am înţeles prea bine) le pot vedea doar cu permisiune scrisă. Ăilalţi, evident, mai au de aşteptat.

Intrarea în sit este la o aruncătură de băţ de gara Pompei Scavi, iar tichetul costă 11 euro.

Frescele de pe pereţii lupanarului erau tare sugestive. La urma-urmei, reclama e sufletul comerţului.

În schimb camerele pentru activităţi extracuriculare sunt mai mici decât o debara, iar paturile sunt din piatră. Nu prea puneau accent pe confortul clientului, ai naibii capitalişti.

Templul lui Isis.

Varianta locală de Mc'. Erau destul de multe.

Casele celor bogaţi aveau pereţii decoraţi cu fresce. Roşu era una din culorile preferate.

Galben era cealaltă.

Vila cu celebrul mozaic care îi reprezintă pe Alexandru Macedon şi Darius III în timpul bătăliei de la Isos. Din păcate distanţa şi unghiul sub care cădea lumina nu erau cele mai favorabile.

Mozaicul de la intrare în casă - un câine negru. În lesă. Nu cred că reuşea să sperie vreun hoţ.

Poate de aia exista şi o cuşcă pentru un câine pe bune în curtea interioară (fac mişto, e un fel de altar). PS: potaia din imagine nu face parte din mobilierul iniţial al casei, chit că e negru. Singurul loc din Italia unde am văzut câini uliţarnici - da, erau mai mulţi.

Vezuviu

Vezuviul este, din cauza poznelor făcute în tinereţea sa, unul dintre cei mai cunoscuţi munţi din lume. Şi ca să fim mai exacţi, unul dintre cei mai cunoscuţi vulcani din lume. Deşi faima i se trage nu direct, cât mai ales prin asociere cu victimele sale. [Domnia Sa a devenit, deasemenea, modelul de lucru al dezvoltatorilor imobiliari din România. Doar că, spre deosebire de mangafalele autohtone (despre care sper să moară în chinuri, înainte de Crăciun, împreună cu factorii de decizie, care le-au eliberat toate avizele), Vezuviul nu s-a mulţumit să înalţe un turn oribil din beton şi sticlă în coasta unei catedrale, nu a dărâmat "accidental" zidurile unei cetăţi, nici nu a demolat câte-o casă de pe lista monumentelor de patrimoniu pe ici-pe colo; el şi-a sumes mânecile şi a făcut arşice două prospere oraşe romane dintr-o lovitură. Spre jalea locuitorilor de atunci (care au mai apucat să jelească) şi deliciul specialiştilor şi turiştilor de azi.
Altfel, Vezuviul s-a născut acum vreo 400.000 de ani, din cauza şi la convergenţa a două plăci tectonice: cea africană şi cea eurasiatică şi face parte dintr-un club mai amplu al vulcanilor central şi sud-italieni, alţi membri celebri fiind Etna şi Stromboli. Muntele actual, care atinge înălţimea maximă de 1281 de metri, a evoluat pe rămăşiţele unui predecesor, care a explodat cu 25.000 de ani în urmă. Fosta calderă a răposatului, denumită acum Muntele Somma, era semnificativ mai mare, actualul con al Vezuviului crescând în ea (din aer se percepe ca o dublă calderă, două creste circulare concentrice). Pe cât se pare, prima erupţie serioasă a actualului vulcan a avut loc acum 17.000 de ani. De atunci încoace, au avut numeroase erupţii, ultima fiind în 1944. Din observaţii geologice a rezultat că o erupţie ca cea care a ras Pompeiul (numită ştiinţific plineană, după numele celebrului naturalist Plinius cel Bătrân, care a şi murit în acea erupţie - era comandantul flotei romane din Golful Napoli şi încerca să evacueze populaţia pe mare) are loc la câteva mii de ani (alta la fel de mare avusese loc în 1800 î.Hr. şi a distrus câteva aşezări de epoca bronzului), în timp ce una mai puţin distructivă, dar încă puternică (subplineană), are loc la câteva sute de ani (şi s-au întâmplat vreo 5-6 de atunci). În zilele noastre, zona din jurul vulcanului este puternic populată - vreo 3 milioane de locuitori. În caz de erupţie, din cauza direcţiei vântului, vor fi afectate cel mai probabil doar zonele de la sud şi est de calderă, cu "numai" 600.000 de oameni. Iar planurile autorităţilor de evacuare sunt proiectate doar pentru o eventuală erupţie de magnitutine maxim subplineală. Însă vulcanul şi cele câteva fumarole (hornuri de aburi) încă active ale sale sunt permanent sub monitorizare. Deocamdată nu se întrevede niciun pericol pentru viitorul apropiat.
Întrucât muntele se află la doar 9 km de Napoli, de aici e cel mai comod să pleci pentru a-l vizita. Sunt autobuze, care pleacă din faţa gării centrale (Stazione Garibaldi) - cel puţin aşa ni s-a spus. Doar că nu am putut afla şi un orar clar al curselor, aşa că am preferat varianta alternativă. Se ia un tren de la aceeaşi gară, pe o linie ferată privată - "Circumvesuviana". Asta după ce reuşeşti să găseşti peronul, care este foarte prost semnalizat, iar în Italia (ştiu că mă repet) aproape nimeni cu vorbeşte engleză. Sau orice altă limbă străină. După ce găseşti peronul respectiv, trebuie să-ţi faci curaj să urci în tren. Care arată ca şi cum făcea acelaşi traseu chiar în ziua marii erupţii. Călătorii regulari ai cursei trebuie că sunt ori nişte fericiţi sărăcuţi cu duhul, ori au o mare încredere în milostenia lui Dumnezeu şi în lipsa lor de păcate.
Pe Vezuviu se poate urca din două locaţii, respectiv cele două foste victime: din Herculaneum (azi botezat Ercolane) sau din Pompei. Noi am ales a doua variantă, căci doream să vizităm şi celebrele ruine. De la gara din Pompei se achiziţionează un bilet la o firmă locală de turism (sau poţi să urci gratis pe propriile picioare, traseul nu cred să dureze mai mult de 8-10 ore), bilet care costă - dacă mai ţin bine minte - cam 22 de euro, aici intrând şi taxa de intrare în parcul naţional (Vezuviul şi împrejurimile au fost declarate parc naţional în 1995) şi prestaţia ghidului. La început se ia un autobuz, care parcurge prima parte a traseului - cea cu asfalt. De la intrarea în parcul naţional se face transbordarea în nişte foste camioane militare reamenajate pentru transport călători. Care merg cu mare viteză pe un drum în serpentine, îngust şi foarte denivelat. Fiecare scaun are centură de siguranţă şi nu se pleacă din loc până nu şi-a fixat-o toată lumea. Foarte repede ajungi să le mulţumeşti că insistă asupra acestui aspect. Camionul te lasă într-o parcare cam la 200 m sub nivelul craterului, de unde se merge apostoleşte 20-30 min. pe o cărare uşoară la prima vedere, dar cu un strat gros de cenuşă vulcanică, în care intri uneori până la glezne şi care face destul de dificilă deplasarea.
Doar o porţiune de cam două treimi din marginea craterului este amenajată pentru turişti. Şi din asta vezi doar o parte. Căci cele două firme, care organizează vizitele din Ercolane, respectiv Pompei, şi-au împărţit traseul. Când am ajuns la "graniţă", am fost opriţi de un tip, care, auzindu-ne vorbind între noi în română, ne-a semnalat opreliştea în dulcele grai de dincolo Siret. În ciuda aparenţelor, era napolitan. Dar, căsătorit cu o moldoveancă, trăise câţiva ani la Bacău, unde încercase oarece afaceri. La întrebarea noastră ce l-a făcut să plece de acolo, ne-a răspuns că l-a falimentat "mafia locală". Asta ni s-a părut genial: să fugi de Camorra napolitană ca să fii scos din afaceri de "mafia" băcăuană! Să mai zică cineva că nu suntem capabili să preluăm modelele de civilizaţie occidentală.

Vedere din Napoli

şi din Pompei.

Dubla calderă.

Peronul buclucaş

şi fosila.

Din păcate era o zi foarte pâcloasă.

În dreapta imaginii, chiar pe linia mediană, se pot vedea ruinele Pompeiului. Dacă te chioreşti bine.

Craterul. Nimic spectaculos la dânsul. Dacă prinzi şi o zi cu vizibilitate proastă asupra împrejurimilor, ţinând cont şi de preţ, parcă te gândeşti că mai bine vizionai un material pe NG despre el.

Aparatura de monitorizare a vulcanului.

Rămăşiţe de lavă de la erupţia din '944.