Peştera Farcu

Sau Peştera cu cristale Farcu se găseşte în Munţii Pădurea Craiului, pe teritoriul comunei Roşia, jud. Bihor. A fost descoperită din întâmplare, pe când se fora o nouă galerie la o mină de bauxită (minereul din care se extrage aluminiul). În prezent, este declarată monument al naturii. Accesul, astă vară, se făcea pe un drum de pământ destul de prost. Dar pe care tocmai se executau lucrări de modernizare.
De fapt, în zona Apusenilor se construieşte peste tot locul. Şi nu neapărat în sens negativ. Din 2009, am fost pe acolo de vreo 4 ori şi, de fiecare dată, am găsit noi îmbunătăţiri. Din bani europeni s-au asfaltat tot felul de drumuri, care facilitează accesul la diferite atracţii turistice, localităţile au primit reţele de canalizare şi staţii de epurare. Toate acestea (pe lângă peisajele deosebite şi preţurile mai mult decât rezonabile) atrag mulţi turişti. Şi s-a avut grijă şi de natură. Parcul naţional a fost extins, deci se protejează fauna şi pădurea. Multe peşteri au fost amenajate pentru vizitare (altele au fost declarate rezervaţii speologice şi/sau biologice, arii protejate şi au fost închise cu porţi de metal).
Vizitarea peşterii costă 15 lei. Turul are două componente: peştera propriu-zisă, care nu este foarte mare şi în care se pot admira mai multe aglomeraţii de cristale de calcit (din păcate, destule dintre ele au fost distruse de mineri şi de primii vizitatori, înainte de amenajare), respectiv o parte a fostei mine, cu un mic muzeu al mineritului. Zic fosta mină pentru că exploatarea a fost închisă. Din ce ne-a zis ghiduşa, o firmă rusească a cumpărat combinatul de producere a aluminiului din Oradea, apoi l-a falimentat şi a închis mina pentru a vinde pe preţuri umflate produsele turnătoriilor din Rusia. Nimic nou pentru piciorul de plai şi gura de rai.
Şi tot fătuţa, care ne-a ghidat, ne-a povestit că, prin anii '70, comuna Roşia era a doua localitate ca întindere a României, după Bucureşti, deşi nu a depăşit niciodată 3000 de locuitori. Asta, evident, datorându-se faptului că este o comună de munte cu cătune răsfirate şi aruncate pe o mare întindere.

Ăăă, da, casca era obligatorie.

Peştera Meziad

Situată prin nord-estul ţării (în judeţul Bihor, zona vestică a Munţilor Apuseni), este una dintre cele mai lungi peşteri din România. Are 4750 m desfăşuraţi pe mai multe nivele. A fost cercetată prima dată în anul 1921 de o echipă de speologi condusă de unul dintre savanţii români de renume  - Emil Racoviţă (considerat la nivel mondial fondatorul biospeologiei). Peştera este declarată monument al naturii, iar cea mai mare parte a ei este rezervaţie speologică. A fost amenajată pentru turişti în 1972, o vizită durând la vreo 45 de minute. Astă vară biletul era 15 lei de cap de adult furajat.
De ajuns se ajunge dinspre Beiuş, prin Remetea. Ultimii câţiva km sunt drum forestier, dar bine întreţinut, iar ultimii 200 de metri se fac pe jos. Peştera te impresionează din uliţă datorită portalului de mari dimensiuni. Oficial dimensiunile sunt 16x10 metri, dar mie mi s-a părut mai mult de atât. Locaţia este bine semnalată pe hărţile şi site-urile de specialitate, fapt dovedit de prezenţa a numeroşi turişti străini (în cazul nostru francezi, englezi şi, evident, maghiari). Bucureşteni mai puţini, câtă vreme celor mai mulţi dintre dumnealor le este tare lene să-şi urce hoitul chiar şi prin Bucegi, dar să mai şi taie ţara în două pentru un loc fără baruri. A, da. La intrarea în peşteră poftitorii au oportunitatea să se dea cu tiroliana. Costă 10 lei şi te duce la o înălţime onorabilă (cam 50 m) de-a latul văii.

Napoli (IV)

Construcţia Basilicii San Domenico Maggiore a fost iniţiată în stil gotic de Carol II de Anjou, în anul 1283, pe o mai veche construcţie de cult aparţinând călugărilor dominicani, fiind (evident) închinată Sf. Dominic - fondatorul ordinului cu pricina. Construcţia a durat până în 1324. În timp, biserica a suferit mai multe restaurări. Una, începută în 1670, a redefinit-o conform stilului baroc. Ultima, în sec. 19, i-a restaurat în cea mai mare parte vechiul aspect gotic.

În piaţa din faţa bisericii se află un fel de obelisc cu statuia Sf. Dominic în vârf.

Altarul principal.

Monumentele funerare ale familiei Rota (sec. 16).

Capela San Dominic.

Moaştele Sf. Tarcisius, martir creştin din sec. 3.

Capela San Domenico Soriano.

Ancona Marmorea - opera sculptorului Giovanni da Nola (1536).

Monument funerar al familiei Sf. Toma d'Aquino.

Capela crucifixului.

Capela Brancaccio. Fresce realizate de Pietro Cavallini (pictor roman) în 1309.

Mânăstirea Sf. Grigore Armeanul a fost întemeiată prin sec. 10 de un grup de călugăriţe din Bizanţ, care s-au refugiat din cauza politicii imperiale iconoclaste (mai pe româneşte, în sec. 8-9, suveranii bizantini au interzis cultul icoanelor). Biserica mânăstirii se înalţă peste ruinele unui templu roman dedicat lui Ceres. Forma actuală a bisericii datează din 1579. Din păcate, ca în multe alte locaţii napolitane, fotografiatul era interzis. Însă, călugăriţele, văzând totala admiraţie în care căzusem (căci erau multe minunăţii acolo), ne-au permis să facem o fotografie. Pe lângă cea clandestină, între noi fie vorba.

Sant'Angelo a Nilo este o biserică situată fix în mijlocul vechiului oraş greco-roman, în apropiere de San Domenico Maggiore. A fost construită la sfârşitul sec. 14 şi conţine o operă de artă deosebită, mormântul cardinalului Rainaldo Brancacci (sau Brancaccio) realizat de cei mai mari doi sculptori ai vremii: Donatello şi Michelozzo (pe la 1426-1428). Ca şi mai sus, nu era voi să faci poze, deci am insistat cu clandestinitatea.

Basorelieful central este realizat de Donatello.