Macedonia (I)

În august 2017 am făcut un tur rapid prin zona Balcanilor de Vest - Macedonia, Albania, Muntenegru, sudul Croaţiei (am vizitat Dubrovnik, pentru a fi mai exacţi).

Regiunea (pentru cei cu mai mult timp la teşcherea, poate cuprinde şi Bosnia-Herţegovina) nu îţi sare în minte pe primul loc, când te gândeşti la planificarea vacanţei, dar eu o recomand cu căldură. Ai ce vedea, atât ca peisaj, cât şi din punct de vedere cultural şi / sau istoric. De fapt, realizezi repede că poţi petrece câte o vacanţă separată în fiecare din aceste ţări. Mâncarea e bună şi nu foarte departe cu ce suntem obişnuiţi. Oameni, balcanici de-ai noştri, cumva te simţi acasă (în cele mai multe cazuri în sensul bun). Prețurile au fost mici, deşi eram în plin sezon (cu excepţii despre care va fi vorba altă dată); şoselele sunt bune (cu excepţii, ...). În toate ţările menţionate mai sus se intră doar pe bază de buletin, în urma unor convenţii consulare speciale. Nu e nevoie de paşaport.
Also, s-o luăm pe rând
MACEDONIA
Sau Republica Macedoniei de Nord, pe numele din buletin, fostă FYROM - Former Yugoslav Republic Of Macedonia. După cum îi zice şi numele, a fost parte a fostei Iugoslavii, faţă de care şi-a declarat independenţa în 1991.
Populaţia (niţel peste 2 milioane de locuitori) este formată în majoritate din macedoneni, un grup aparţinând slavilor de sud, înrudiţi îndeaproape cu bulgarii. Albanezii formează o solidă minoritate (cam 25%) în zona de nord-est a ţării.
Populată în antichitate de tribul tracic al peonilor, a fost un stat independent până în sec. 6 î.Hr. De atunci, a fost permanent doar o provincie într-un regat / imperiu mai puternic: Imperiul Persan, Regatul Macedonean, Imperiul Roman, Imperiul Bizantin. În sec. 9-14 regiunea a devenit un premiu râvnit, cucerit, pierdut şi iar cucerit de bulgari, bizantini şi sârbi. În cele din urmă, de-a lungul sec. 15, otomanii i-au cucerit pe toţi.
În 1912-1913 au loc Războaiele Balcanice. În primul Bulgaria, Serbia, Muntenegru şi Grecia au înfrânt Imperiul Otoman şi i-au luat majoritatea teritoriilor balcanice, populate majoritar de creştini. A urmat împărţeala, în urma căreia Grecia a primit Macedonia de Sud (locuită în principal de greci), Serbia şi Bulgaria - vestul şi estul, respectiv. Cultivatorii de castraveciori nu au fost mulţumiţi de felia lor şi şi-au atacat foştii aliaţi. Intervenţia militară a României i-a silit să ceară pace. Drept pedeapsă, a trebuit să cedeze Serbiei cam toată Macedonia (actuala RMN), dar şi Cadrilaterul (sudul Dobrogei) către România. A urmat, în bună tradiţie balcano-naţionalistă, o amplă politică de sârbizare.
După obţinerea independenţei, puţină lume îşi imagina că noul stat va avea viaţă lungă. Bulgaria sugera o unificare, Grecia respingea utilizarea numelui de Macedonia (are şi ea o provincie cu acelaşi nume şi nu poftea probleme la graniţă, plus că şi ei sunt naţionalişti tembeli cât încape; aproape că îi depăşesc pe sârbi). Minoritatea albaneză dorea crearea unei Albanii Mari (Albania, Kossovo şi părţi din Serbia, Macedonia, Muntenegru şi Grecia). Ca să nu mai vorbim că există (păi cum altfel, fiecare cu tâmpiţii lor) şi naţionalişti macedoneni, care ar vrea o Macedonie Mare, cu bucăţi din Bulgaria, Serbia, Grecia şi Albania.
Mai sunteţi cu mine? Aţi înţeles tot? Vă daţi seama ce crede un occidental despre balcanici şi complexitatea problemei etnico-religioso-politice de aici?
În fine, cum-necum, Macedonia a reuşit să reziste şi, mai ales în ultimii ani, să evolueze rapid. În 2018 şi 2019 au fost declanşate procedurile de aderare la UE şi NATO.
Ţara nu e tocmai doldora de turişti - de fapt, am dat peste foarte puţini turişti străini. În general este doar o punte de legătură cu alte locaţii mai căutate. Dar, așa cum spuneam, merită să petreci câteva zile pe aici.
Macedonia este o ţară civilizată şi curată. Oarecum dărăpănată pe alocuri, dar este de aşteptat, ţinând cont că era una din regiunile vitrege ale fostei Iugoslavii şi că, cel puţin în primii 15 ani de independenţă, economia se baza în special pe agricultură.
Şosele sunt bune şi nu prea aglomerate, au şi ceva autostradă. Traficul este decent, macedonenii sunt şoferi atenţi.
Pentru cazare e bine să facă rezervare prin vreun site specializat, mai ales vara. Preţurile sunt destul de mici, mai puţin de 50% din cele practicate în România (cu excepţia Ohridului). Moneda naţională este dinarul macedonean (un leu are cam 12-13 dinari, în funcţie de fluctuaţiile de pe cele două pieţe). Se poate plăti cu cardul la benzinării şi cam pe oriunde în oraşe, la magazinele mari şi restaurante. Euro este şi el primit, dar nu la un curs foarte prietenos. De preferat să schimbi euro sau să foloseşti un ATM (noi nu ne-am lovit de comisioane mari) pentru a avea şi ceva monedă locală. Destul de multă lume rupe ceva engleză, mai ales prin oraşe. Vânzătorii ambulanţi de fructe şi legume de pe marginea drumului (da, exact ca la noi), care nu vorbesc limbi străine, afişează mare preţul în dinari şi euro.
Peisajul este destul de muntos (sau măcar deluros), cu o singură mare excepţie - Câmpia Vardarului.

Prima noapte am dormit la Skopje într-un apartament în sistem hotelier (botezat cu multă imaginaţie Apartment Skopje), în partea de sus a oraşului, condiţii foarte bune, preţ foarte mic.

Skopje este capitala şi, evident, cel mai mare oraş al ţării (către 550.000 de locuitori). Numele îi vine de la oraşul trac (peon) iniţial - Scupi. Scupi a devenit capitala provinciei Dardania, după cucerirea romană. În 395 d.Hr, când imperiul a fost împărţit între cei doi fii ai lui Teodosiu cel Mare, Scupi a căzut în partea orientală - Imperiul Roman de Răsărit, viitor Bizantin. Ca întreaga Peninsulă Balcanică, în sec. 10-13, oraşul a fost afectat de confruntările dintre bizantini, Ţaratul Bulgar şi Regatul sârb. Între 972-992 aici se stabilise capitala bulgară. În 1282 Scupi a fost cucerit de sârbi; între 1346-1371 a fost din nou capitală, de data asta pentru Regatul sârb. În 1392 vin turcii otomani, care schimbă numele cetăţii în Uskup. Sub stăpânire turcă a rămas până la Războaiele balcanice, când este integrat în Serbia.

În 1963 un puternic cutremur a pus la pământ cea mai mare parte a oraşului, în special clădirile vechi de tradiţie bizantină şi otomană. Doar o mică parte a rămas în zona numită Bazar. În schimb autorităţile comuniste au profitat pentru a ridica ştiutele enormităţi de beton. Ca urmare, cu ceva excepţii prin centru, Skopje este un oraş urâţel, dar curat.

Skopje are şi o groază de statui - din piatră ori bronz - majoritatea fiind nişte urâţenii realizate pe linia realismului socialist. În cazul de faţă statuia Călăreţului, despre care nimeni nu ştie exact dacă este Alexandru Macedon, tătâne-su Filip II sau doar o metaforă.

Podul de piatră a fost construit peste Vardar, între 1451-1469, din porunca şi cu banii sultanului Mahomed II pe ruinele unui mai vechi pod roman. Are 214 metri lungime şi 6 lăţime. De-a lungul timpului a fost restaurat de mai multe ori, ultima oară în 1994.

Muzeul de arheologie.

Cetatea din Skopje a fost ridicată în sec 6 pe o mică înălţime din centrul oraşului. Se crede că împăratul bizantin Justinian I este ctitorul. În secolele următoare a fost extinsă, cucerită, distrusă şi refăcută în mai multe rânduri. În 1346 aici s-a proclamat Ştefan Duşan împărat al sârbilor. Aspectul actual îl are de prin sec. 17, când avea o garnizoană otomană.

Bazarul sau Oraşul Vechi.

Praga (VI)

Piaţa mare era principala piaţă a Oraşului Vechi în perioada medievală. A fost proiectată şi realizată în sec. 14. În timp a suferit modificări, astfel încât doar puţine dintre construcţiile originare în stil gotic mai există. În sec. 16-18 au fost demolate pe rând şi înlocuite cu construcţii renascentiste şi baroce.

În plan apropiat - monumentul lui Jan Huss.

Casa Storch (cea pictată din stânga) a fost ridicată în sec. 19, în stil neo-renascentist. Alături (cea gri şi alb) este o clădire renascentistă de la începutul sec. 16.

Casa cu clopot de piatră (dreapta) este un palat gotic înălţat pe la 1330.

Casa pictată - edificiu renascentist din 1550.

Notre Dame de Tyn este o biserică gotică din Piaţa Mare. Construcţia a demarat în sec. 14 şi a luat sfârşit pe la 1450. După Războiul husit, biserica a devenit principalul lăcaş de cult husit din Praga. Şi aşa a rămas aproape două secole. După Războiul de 30 de ani, pe fondul unei dure Contrareforme catolice, biserica a revenit sub ascultarea Vaticanului. Din păcate, interiorul este în restaurare, iar biserica nu este deschisă pentru turişti.

Alături (în stânga imaginii) este Palatul Kinsky, ridicat în stil baroc între 1755-1765.

Primăria medievală a fost construită la începutul sec. 14 în stil gotic. Pe parcursul timpului a trecut prin mai multe remodelări, astfel încât în prezent doar puţine elemente gotice se mai păstrează. Turnul (acum în curs de restaurare) a fost ridicat în 1364. În sec. 15-18, pe măsură ce apărea nevoia extinderii primăriei, au fost achiziţionate casele învecinate, ceea ce îi dă aspectul unui conglomerat cam haotic la exterior. O partea a aripilor de est şi de nord a fost distrusă în timpul Insurecţiei pragheze din mai 1945.

Mozaicurile de la intrare au fost realizate în 1937.

Uşi sculptate - sec. 18.

Orologiul medieval datează din 1410, ceea ce-l face cel mai vechi orologiu încă funcţional din Europa (şi al treilea cronologic vorbind). Ceva mici modificări ale aspectului exterior au fost făcute în a doua jumătate a sec. 16.

Biserica Sf. Nicolae din Oraşul Vechi a fost construită între 1732-1737 în stil baroc pe locul unei biserici gotice din sec. 13. În sec. 19 autorităţile habsburge au cedat-o Bisericii Ortodoxe din Cehia. Din 1920 a devenit catedrala Bisericii husite cehoslovace.