Velez-Malaga

Este un oraș din Andalusia (provincie din sudul Spaniei), pe malurile râului Velez, la vreo 40 km est de Malaga.

Încă din sec. 8 î.Hr. fenicienii (popor din estul Mării Mediterane - azi teritoriul originar este împărțit între Liban și Siria) au întemeiat o primă așezare la malul mării. Prin secolul 3 î.Hr. întreaga regiune a fost acaparată de puternica cetate-stat din nordul Africii, Cartagina (la rândul ei o fostă colonie feniciană), pentru ca, după ce cartaginezii au fost înfrânți de romani, să devină provincie romană.

Atât fenicienii, cât și cartaginezii și romanii și-au întemeiat așezările de aici pe malul mării, pentru a ajuta latura comercială a economiei locale. Această stare de fapt s-a perpetuat și după ce, pe fondul prăbușirii Imperiului Roman, tribul germanic al vizigoților și-a creat propriul stat în Peninsula Hispanică. În anul 711 arabii din nordul Africii (maurii, cum mai erau cunoscuți) au traversat Strâmtoarea Gibraltar și au pus capăt stăpânirii vizigote, întemeind un califat propriu. Noii conducători au abandonat așezarea de la malul mării (posibil din cauza raidurilor piraților) și au reîntemeiat-o câțiva kilometri mai la nord, într-o zonă deluroasă, mai ușor de apărat. Noul oraș a fost numit Ballix (sau Ballax, Aballix) Malaca (ori Mallica) - în traducere Valea Malaga.

Orașul ocupa o poziție strategică - economică și militară - deosebită, fiind situat pe un drum ce lega partea centrală a peninsulei de litoralul sudic și a devenit repede un prosper centru comercial și meșteșugăresc. Pentru a închide accesul peste munți posibililor inamici, orașul a fost înconjurat de ziduri puternice, iar în punctul cel mai înalt a fost ridicat și un castel. Între sec. 13-15 Ballix Malaca a fost unul dintre cele mai bogate și importante orașe ale Regatului Granadei, ultimul teritoriu stăpânit de mauri în Spania.

În 1487, pe fondul ultimei faze a Reconquistei (recucerirea țării de către spanioli), regele Ferdinand II a sosit cu o armată masivă - peste 70.000 de luptători - și a asediat orașul. Apărătorii erau mult mai puțini și nu au reușit să reziste. Velez-Malaga, după cum a fost denumit de învingători, a fost cucerit după câteva zile. Populația arabă din oraș a fost expulzată și înlocuită cu creștini din alte părți ale Spaniei (cu precădere din Castilia), dar fermierilor mauri din împrejurimi li s-a permis să rămână, pentru că tehnicile lor agrare erau mult superioare.

Velez-Malaga a continuat să cunoască o evoluție economică ascendentă și după cucerirea creștină. Timp de trei secole terenurile fertile și bine îngrijite din jur au obținut bogate recolte de struguri, citrice, cereale și trestie de zahăr, o bună parte din aceste produse fiind exportate cu bun câștig până în Olanda și ținuturile germane.

Secolul 19 a adus cu sine o serie de catastrofe, care au lovit grav întreaga regiune. În 1804 a fost o amplă epidemie de febră galbenă - 60% din populația orașului a plecat să-și ia micul dejun cu îngerii. Nici nu au terminat de săpat ultimul mormânt al boleșniței, că Spania a fost ocupată de armatele napoleoniene. Invazia a adus cu sine alaiul obișnuit de masacre, violuri, jafuri și distrugeri. Abia le-au făcut vânt halitorilor de brânză stricată, că localnicii s-au trezit vizitați de mai multe episoade de holeră. Și ca să nu creadă că, gata, au suferit destul, în 1884 un sfert din oraș a fost aplatizat de un puternic cutremur. Apoi o parte din motorul economiei locale, podgoriile celebre până la curtea imperială rusă, au fost distruse de filoxeră.

Începutul anilor 1900 a fost mult mai benefic. Culturile de vin au fost refăcute, o cale ferată a legat orașul de celelalte centre majore din Spania, are loc un început de industrializare (fabrici de zahăr, par egzamplu). Din păcate, istoria încă nu terminase cu spaniolii. Între 1936-1939 are loc un cumplit război civil între „republicani” (o coaliție de partide socialiste, comuniști și anarhiști) și „naționaliști” (grupări de extremă dreaptă, coalizate și conduse de generalul Francisco Franco). Cele două tabere au luptat cu multă brutalitate și au fost responsabile de numeroase masacre. Nu o dată, o localitate era „eliberată” de una din părți, care executa pe toți cei considerați ca posibili partizani ai inamicilor, după care cealaltă tabără cucerea locul și făcea același lucru.

Velez-Malaga a suferit și el în timpul și după sfârșitul conflictului civil. Timpurile grele au luat sfârșit prin anii '60, iar situația generală actuală este mult îmbunătățită. Economia locală se bazează pe agricultură (viță de vie și culturile de fructe tropicale ocupă majoritatea terenurilor), pescuit și mai ales turism (la urma urmei, vorbim de un oraș de pe celebra Costa del Sol).

Palatul Beniel a fost construit de marchizul de Beniel între 1609-1616.

Castelul din Velez-Malaga a fost construit de arabi în sec. 10. În secolele următoare a fost lărgit, iar fortificațiile sale consolidate. În sec. 15 devenise una dintre cele mai importante fortificații ale Regatului maur al Granadei. Din păcate pentru mauri, atunci când armata creștină l-a atacat, cele mai bune trupe ale emirului luptau în altă parte. Castelul a căzut destul de ușor, în doar câteva zile. După ce a fost preluat de spanioli, a devenit sediul guvernatorului local. În 1810 trupele franceze în retragere au distrus o bună parte a zidurilor. În deceniile următoare localnicii au folosit ruinele pe post de carieră de piatră pentru case și acareturi. După 1970 ce mai rămăsese din castel a fost restaurat și deschis pentru turiști.

Biserica Sf. Maria este cea mai importantă biserică din oraș. A fost construită în 1487 peste ruinele unei moschei mai vechi. Lăcașul este caracteristic stilului arhitectonic numit mudejar, care combină caracteristici arabe și gotice.

Altarul principal a fost realizat în prima jumătate a sec. 16 în stil renascentist andaluz.

Torre del Mar este extensia de la malul mării a Velez-Malaga. Inițial doar un sătuc de pescari, azi este una din celebrele stațiuni de pe Costa del Sol.

Mediaș (II)

Biserica fortificată Sf. Margareta a fost construită în sec. 15, în stil gotic târziu. Are hramul Sf. Margareta din Antiohia. Biserica se găsea în centrul așezării și a suprapus o basilică mai veche, construită cel mai probabil după 1250. După ceva mai puțin de jumătate de veac, primul lăcaș - de dimensiuni mai degrabă modeste - a fost demolat și înlocuit de o biserică în stil romanic, cu trei nave. Al doilea edificiu a fost semnificativ avariat în timpul invaziei turcești din 1438. După acest episod, este înălțat un nou lăcaș și mai mare (actuala biserică), a cărei construcție este definitivată în anul 1488. În jurul bisericii a fost construit și un zid de apărare, care, până la terminarea zidului orașului, a constituit singura apărare a localnicilor.

Turnul clopotelor apără principala cale de acces.

Turla bisericii servea, totodată, drept turn de pază și apărare. A fost construită în 1460. În 1550, când Mediaș dobândește autonomie judecătorească și dreptul de a pronunța pedepse capitale, turla este înălțată cu încă trei etaje și se adaugă cele patru turnulețe de la colțuri (prin toată Transilvania o biserică cu patru turnulețe în partea superioară a turlei semnifică autonomia judecătorească). Din cauza supraînălțării, turla a purces a se înclina, tendință care se păstrează întrucâtva și azi, în ciuda numeroaselor lucrări de restaurare și consolidare. Deoarece la ultimul nivel stătea permanent un paznic, care se servea de o trompetă pentru a da alarma în caz de pericol, i s-a mai zis și Turnul trompeților.

Turnul Sf. Maria.

Altarul bisericii (Altarul de la Mediaș) constituie una dintre cele mai importante opere de artă a goticului târziu transilvan. A fost realizat între 1480-1490 sub forma unui triptic. Piesa centrală măsoară 303 x 220 cm, iar panourile laterale 153 x 110 cm. Inițial altarul conținea și o serie de sculpturi în lemn pictat, dar acestea au fost înlăturate după 1545.

Biserica a fost decorată cu fresce gotice, pictate aproximativ între anii 1385-1420. În 1545 sașii au decis să renunțe la catolicism și să adopte cultul evanghelic (sau luteran) - adunarea la care s-a luat această hotărâre s-a ținut chiar în Sf. Margareta. Luteranismul este un cult destul de strict iconoclast (adică respinge cultul icoanelor - „să nu-ți faci chip cioplit”, de). Prin urmare, frescele au fost acoperite cu tencuială, iar toate sculpturile și toate altarele au fost înlăturate, cu excepția altarului principal. Picturile au fost redescoperite, cu ocazia lucrărilor de restaurare din anii 1970.

În biserică este expusă și o colecție de covoare turcești din sec. 16-18.

Biserica Sf. Margareta se mândrește cu cea mai veche cristelniță de bronz din România (sec. 14).

Tot aici sunt depozitate / expuse obiecte de cult din alte biserici săsești fortificate din zonă.

Altarul din Dupuș provine, după cum îi zice și numele, din biserica fortificată din satul omonim. A fost realizat între 1470-1480, în stil gotic târziu. Deoarece biserica mamă este practic dezafectată și părăsită încă din 1991, altarul a fost adus la Mediaș pentru a fi protejat.

Casa Schuller (cea din stânga) datează din sec. 16. A fost construită de Johannes Schuller, primarul de atunci al Mediașului. Aici erau găzduiți principii ardeleni, dacă se întâmpla să fie oaspeții orașului. În prezent este sediul filialei locale a Forumului Democrat al Germanilor din România.

Turnul Forkesch (sau Turnul Aurarilor) a fost ridicat între 1494-1534 și proteja una din cele trei porți principale ale orașului.

Biserica ortodoxă Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil.

Mediaș (I)

Este un oraș din județul Sibiu, la vreo 55 de kilometri nord-est de orașul omonim, pe cursul mijlociu al Târnavei Mari. Există două teorii în ceea ce privește originea numelui. Din formula latină „per medias via”, care ar însemna oarecum ”la răscrucea drumurilor”; ori din „Medyes”, care în maghiara veche ar face referire la o pădurice de vișini.

Conform tradiției, ar fi fost întemeiat anul 1146, probabil de secui. Prima atestare documentară sigură datează din 1267, când așezarea este pomenită sub numele de Mediesy. La vremea respectivă, secuii se mutaseră deja mai la est, iar aici se stabiliseră coloniști sași. În 1289 apare din nou într-un hrisov regal, cu numele Terra Meddies. Dat fiind poziția sa favorabilă, la intersecția mai multor căi comerciale, Mediaș se dezvoltă repede. În 1359 primește rangul de „civitas” (oraș), iar în 1424 i se acordă printr-o patentă regală dreptul de a organiza două târguri regionale pe an.

În 1438 orașul a fost devastat de o armată otomană. Ca urmare, pe la 1450, este ridicată o fortificație în jurul bisericii Sf. Margareta, principalul lăcaș de cult al orașului. Tot cam pe acum este dată o chartă internă, în care este pomenită prima breaslă meșteșugărească - cea a croitorilor - și prima ghildă de negustori - comercianții de postavuri. În următorii 50 de ani numărul acestora urcă la 6, pentru ca în 1642 să existe 28 de bresle și ghilde înregistrate oficial, iar în 1698 - 33. Burghezii locali au decis că biserica fortificată nu este un element suficient pentru protejarea prosperității lor tot mai evidente, așa că, începând cu 1490, este construit un zid de apărare în jurul orașului. Acest zid a fost pus la încercare în 1529, când Ioan I Zapolya, pe care sașii nu îl recunoșteau ca rege al Ungariei, a asediat Mediaș. Trupele regale au avut de furcă și asediul a durat aproape un an, dar, în cele din urmă, localnicii au trebuit să se predea și să se supună. După acest episod, zidul de apărare a fost extins și întărit.

În sec. 16 Mediașul primește numeroase diplome de privilegii, devenind principalul centru urban de pe valea Târnavei Mari și unul dintre orașele importante ale Transilvaniei. Aici are loc sinodul, în urma căruia majoritatea sașilor ardeleni își declară aderarea la cultul luteran. Tot aici, în sec. 16-17, s-au ținut mai multe Diete, în cadrul cărora au fost luate decizii importante, inclusiv alegerea unor principi. De-a lungul turbulentului sec. 17, orașul a fost atacat de mai multe ori și cucerit de două (1603 și 1611), dar, de fiecare dată, și-a revenit de pe urma distrugerilor. A mai fost asediat și cucerit și în 1706, însă, de asemenea, localnicii au mers mai departe.

În ciuda importanței economice și politice, până pe la începutul anilor 1800, populația era redusă. În 1750 abia erau numărate 779 de familii (deci sub 4000 de locuitori), din care 221 se ocupau cu meșteșugurile. Acest lucru s-a datorat deciziei consiliului local de a nu permite extinderea orașului în afara zidurilor și aportul de populație română și maghiară. Abia după 1800 au apărut primele cartiere extra muros. Tot în a doua jumătate a sec. 18 existau aici mai multe școli primare, două colegii și o tipografie.

În Mediaș s-a întrunit, la 8 ianuarie 1919, Adunarea Națională a Sașilor, care a hotărât aderarea la Marea Unirea, pe baza Declarației de la Alba Iulia - document adoptat de delegații care au votat unirea și pe care guvernele ulterioare de la București l-au lejer ignorat.

S-au păstrat o parte din vechile ziduri ale orașului și câteva dintre turnurile de apărare.

Casa Schuster a fost construită între 1783-1784 de farmacistul Johann Peter Schuster.

Sinagoga din Mediaș a fost ridicată în 1896.

Clădirea Liceului Teoretic „Stephan Ludwig Roth” a fost construită între 1910-1912.

Școala Piariștilor a fost înființată ca o școală confesională de ordinul monahal catolic omonim. Școala a funcționat doar până în 1790, când a fost desființată, dat fiind numărul redus de catolici din urbe. Clădirea (Casa Guggenberger) a fost construită în jurul anului 1736, în stil baroc, iar, după desființarea școlii, a fost cumpărată de un comerciant local pe nume Guggenberger.