Motto: "Unici, bă, sunt doar Dumnezeu şi Nea Mărin, miliardar" (nu contează numele, un amic de-al meu).
Interogaţia din titlu se referă la neputinţa cinematografiei româneşti actuale (mă refer la noul val de regizori, nu la dinozauri precum Sergiu Nicolaescu) de a ieşi dintr-un tipar enervant, care o tot bântuie de vreo 10 ani (şi mai bine, dar alea erau nişte începuturi timide). Tipar prea tributar modelului european al filmului de artă. Prea cu accent pe părţile întunecate ale societăţii, prea pornit în a căuta chiar numai tarele noastre, cele de toate zilele. Şi prea au intrat într-un pattern, din care nu vor să mai iasă. De regulă se ia un (sau nişte, dar nu prea multe) colţ sumbru, se trag cadre lungi-lungi, se îngroaşă nuanţele de gri, eventual negru de-a dreptul. Se adaugă destine frânte, personaje alienate, chipuri cât mai groteşti, se presară din gros cu violenţe de comportament, de limbaj şi, în general, de orice alt fel. Se evită cât se poate un happy ending, căci viaţa e dură, iar filmul (arta, în general) trebuie să fie o oglindă a societăţii. Se asezonează cu alte stângisme idioate şi se serveşte pe un pat fierbinte de premii internaţionale prestigioase. Premii prestigioase europene, ca să fim bine înţeleşi. Căci premiile internaţionale nu lipsesc, încep să am impresia că asta e motivaţia primă a oricărui regizor român. Iar premiile de artă europene fie ele de film (Cannes, Veneţia, Berlin, etc.), de literatură (Goncourt), artă (Henkel Art.Award), până la Nobel au jurii dominate de intelectuali şi artişti de stânga. Aşadar, trebuie să urmezi Modelul, ca să umfli potul cel mare. Şi să nu uităm că ele iau premiile astea şi pentru că juriile sunt străine. Pentru nişte oameni proveniţi din societăţi mai normale şi mai civilizate poveştile din aceste filme sunt de-a dreptul suprarealiste. Însă pentru mine, nu. Pentru mine sunt doar realitatea zilnică. Filmul ar trebui să fie tocmai un mod de evadare dintr-o realitate zilnică nu tocmai roz. Aşa că eu, unul, sunt mult mai puţin impresionat.
Acum, nu vreau să fiu răutăcios fără motiv. 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile; Moartea domnului Lăzărescu; Poliţist adjectiv; Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii; Francesca; Marfa şi banii; Occident; Cea mai fericită fată din lume; Eu, când vreau să fluier, fluier şi altele de genul ăsta sunt filme bune. Unele, foarte bune. Bine jucate de actori tineri şi talentaţi. Bine regizate de regizori tineri şi talentaţi. Cu scenariul, cu imaginea stau mai prost, dar, per ansamblu... Şi totuşi... Nu sunt prea multe? Adică, e un musai ca fiecare regizor tânăr şi dornic de afirmare să facă un film după reţeta de mai sus? OK, să zicem că da. Dar mai multe? Nu devine cam repetitiv? De ce n-a urmat nimeni reţeta din California dreamin'? Sau pe cea din Amintiri din epoca de aur? De ce Nae Caranfil nu are emuli? Şi el tot cu scărpinatul bubelor din capul societăţii româneşti se ocupă, dar ştie s-o facă altfel, mai lejer, mai fără încrâncenare, chiar cu o anume înţelegere şi simpatie. Aţi mai văzut pe undeva o dramă istorică, un film poliţist, o comedie spumoasă, o poveste de dragoste (fie ea tragică sau comedie romantică) de calitate? Niet.
Om fi în stare să facem un film cum e Katin-ul lui Wajda? Tot film după reţeta europeană este. Dar altfel. Aţi văzut Tobruk? Tot un film de război, tot după reţeta europeană. Film cehesc. Ce, nu ştiaţi că cehii au luptat în al doilea război mondial în Africa de Nord? Nici eu. Pune accent pe trăirile personajelor, nu pe efecte speciale. Dar atât de altfel. Janosik: o poveste adevărată vă spune ceva? Sau Ca în America, o poveste despre tinerii din Ungaria anilor '50? Şi am făcut comparaţii doar cu vecinii noştri din Europa Centrală, nu m-am aruncat la Almodovar. Ori la filmografia rusă, care ne bate la fund de departe.
Şi, atunci, revin la întrebarea din titlu. Noi de ce nu putem?
vineri, 23 aprilie 2010
duminică, 18 aprilie 2010
Sărut-mâna, fetelor! Huo, derbedeilor!
Partea I.
În care fetele sunt minunatele jucătoare de la Oltchim Râmnicu Vâlcea (apropos, sunt şi tare drăguţele), care tocmai ce s-au calificat în finala Ligii Campionilor. Prima echipă românească ajunsă în faza asta.
Ce am văzut în teren? Un meci extraordinar, multă dăruire, multă ardoare, luptă până în ultima clipă, fair-play, multă eleganţă. Din partea ambelor echipe. Pentru glorie şi pentru onoare. Şi pentru vreo 30-40.000 de euro, sumă pentru care un Mutu nici măcar nu şi-ar ridica nara din praf.
Ce am văzut în tribune? Oameni care şi-au încurajat frenetic echipa favorită (mă refer şi la noi şi la susţinătorii fetelor de la Gyor). Dar frumos şi curat. Nu şi-au înjurat conducerea. Nu au pus sub semnul întrebării modul cum au venit adversarele pe lume, nu au urlat muie Baia Mare sau altele de acest gen. Iar, după sfârşitul meciului, nu au dat foc la tribune, nu au lăsat în urmă munţi de coji de "rază" şi sunt sigur că nici nu au spart maşini, nu s-au bătut cu jandarmeria şi nu au distrus autobuze prin oraş.
Handbalul este unul dintre sporturile palpitante, frumoase şi elegante, care ne mai şi aduc satisfacţii.
Partea a II-a.
În care derbedeii sunt derbedeii, fiţoşii, cretinii, pulifricii. Într-un cuvânt, fotbaliştii. Nişte analfabeţi, plătiţi cu cel puţin 90% mai mult decât merită în realitate. Derbedei, a căror ocupaţie de bază nu este pregătirea pentru joc, ci pierdutul de nopţi prin cluburi de fiţe cu "vedete" siliconate din şoubizul nostru toată jena (nişte târfe în toată regula, altfel) şi tot soiul de scandaluri mai mult sau mai puţin penale.
Şi ce avem în teren? Spectacol de 3 piţule, măgărie, tras de timp, totală lipsă de implicare, meciuri trântite, blaturi. Jucători, care nu sunt în stare să lege 2 silabe, dar 2 cuvinte, mai preocupaţi de maşini ultra scumpe, freze şi apariţii în tabloide. Aşa că să nu ne mai întrebăm de ce "performăm" în halul ăsta, în exterior. Când Hagi & Co. s-au calificat la Mondialul din Italia (1990) au primit ca recompensă câte un Aro. Nu bani să-şi ia SLK.
Şi ce avem în tribune? Mase de fiinţe sub-umane, pentru care omul de Neanderthal ar fi un adevărat pisc de inteligenţă şi civilizaţie. Nişte brute venite pentru scandal şi distrugere, nu pentru meci. Iar şefii de cluburi nu sunt cu mult peste nivelul lor.
Şi atunci de ce să fiu interesat de "sportul rege"? Mai degrabă îmi provoacă greaţă. Sper sincer ca sportul ăsta să fie interzis în Românica. Sau, măcar, să le fie interzisă participarea la competiţii externe, că ne facem de râs. Din păcate, penibilul ăsta de Boc nu-i nici pe departe Doamna de Fier.
Cu speranţa că handbalul va rămâne o nişă, pe care cocalarii nu vor reuşi s-o împută cu prezenţa lor, zic încă o dată: Sărut-mâna, fetelor, mulţumim că existaţi!
În care fetele sunt minunatele jucătoare de la Oltchim Râmnicu Vâlcea (apropos, sunt şi tare drăguţele), care tocmai ce s-au calificat în finala Ligii Campionilor. Prima echipă românească ajunsă în faza asta.
Ce am văzut în teren? Un meci extraordinar, multă dăruire, multă ardoare, luptă până în ultima clipă, fair-play, multă eleganţă. Din partea ambelor echipe. Pentru glorie şi pentru onoare. Şi pentru vreo 30-40.000 de euro, sumă pentru care un Mutu nici măcar nu şi-ar ridica nara din praf.
Ce am văzut în tribune? Oameni care şi-au încurajat frenetic echipa favorită (mă refer şi la noi şi la susţinătorii fetelor de la Gyor). Dar frumos şi curat. Nu şi-au înjurat conducerea. Nu au pus sub semnul întrebării modul cum au venit adversarele pe lume, nu au urlat muie Baia Mare sau altele de acest gen. Iar, după sfârşitul meciului, nu au dat foc la tribune, nu au lăsat în urmă munţi de coji de "rază" şi sunt sigur că nici nu au spart maşini, nu s-au bătut cu jandarmeria şi nu au distrus autobuze prin oraş.
Handbalul este unul dintre sporturile palpitante, frumoase şi elegante, care ne mai şi aduc satisfacţii.
Partea a II-a.
În care derbedeii sunt derbedeii, fiţoşii, cretinii, pulifricii. Într-un cuvânt, fotbaliştii. Nişte analfabeţi, plătiţi cu cel puţin 90% mai mult decât merită în realitate. Derbedei, a căror ocupaţie de bază nu este pregătirea pentru joc, ci pierdutul de nopţi prin cluburi de fiţe cu "vedete" siliconate din şoubizul nostru toată jena (nişte târfe în toată regula, altfel) şi tot soiul de scandaluri mai mult sau mai puţin penale.
Şi ce avem în teren? Spectacol de 3 piţule, măgărie, tras de timp, totală lipsă de implicare, meciuri trântite, blaturi. Jucători, care nu sunt în stare să lege 2 silabe, dar 2 cuvinte, mai preocupaţi de maşini ultra scumpe, freze şi apariţii în tabloide. Aşa că să nu ne mai întrebăm de ce "performăm" în halul ăsta, în exterior. Când Hagi & Co. s-au calificat la Mondialul din Italia (1990) au primit ca recompensă câte un Aro. Nu bani să-şi ia SLK.
Şi ce avem în tribune? Mase de fiinţe sub-umane, pentru care omul de Neanderthal ar fi un adevărat pisc de inteligenţă şi civilizaţie. Nişte brute venite pentru scandal şi distrugere, nu pentru meci. Iar şefii de cluburi nu sunt cu mult peste nivelul lor.
Şi atunci de ce să fiu interesat de "sportul rege"? Mai degrabă îmi provoacă greaţă. Sper sincer ca sportul ăsta să fie interzis în Românica. Sau, măcar, să le fie interzisă participarea la competiţii externe, că ne facem de râs. Din păcate, penibilul ăsta de Boc nu-i nici pe departe Doamna de Fier.
Cu speranţa că handbalul va rămâne o nişă, pe care cocalarii nu vor reuşi s-o împută cu prezenţa lor, zic încă o dată: Sărut-mâna, fetelor, mulţumim că existaţi!
luni, 5 aprilie 2010
Tradiţii II. Să Paştem fericiţi cu toţii
Prin anul 33 al erei noastre (dar data este nesigură şi contestată), la Ierusalim, era executat prin crucificare un oarecare Iisus, fiul lui Iosif şi al Mariei din Nazareth. Nu era decât unul dintre zecile de profeţi şi tămăduitori cu pretenţii de Mesia, care bănănăiau prin vechea bătătură a lui David. De ce tocmai de el s-au speriat mai-marii Templului, de ce tocmai pe el l-a condamnat Pilat, nu e prea clar. În special pentru că nu e prea clar cât adevăr se găseşte prin cele Evanghelii şi cât e politică. Ce e important, e că acest eveniment stă la baza apariţiei primei credinţe cu pretenţii de universalitate şi de deţinătoare unică a Adevărului absolut, cu toate urmările ei rele (cu precădere; când oamenii se considerau chemaţi să impună şi să interpreteze cuvântul sfânt) sau mai bune (nu aşa de des; când oamenii se gândeau să şi urmeze, fără să judece, exemplul celui numit Mântuitorul).
În această nouă religie, moartea, învierea şi înălţarea Mântuitorului devine, evident, una dintre cele mai (sau poate cea mai) importante sărbători. Moment în care credinciosul se roagă şi se bucură de iertarea păcatului primordial, de victoria Luminii asupra Întunericului, suferă şi triumfă alături de Iisus, încearcă să fie mai bun. Sau aşa ar trebui, cred eu.
Ce face, în schimb, credinciosul mioritic? Unul dintre cele mai credincioase popoare europene (la nivel declarativ), care pune Biserica pe primul loc în lista instituţiilor, în care are încredere (pt. că este prea limitat cultural şi intelectual ca să-şi dea seama de eroare, dar asta e o altă problemă). Pentru vreo 10% Paştele e prilej de ce am spus mai sus, poate chiar mai mult de atât. Şi restul bizonului (mă refer cu precădere la ortodocşi, lucrurile stau niţel altfel la ăilalţi)? Mai întâi, se screme să ţină postul dictat de zisa Biserică (întrebare: de ce nu-l putem ţine doar de carne, precum catolicii?). Dar îl ţin doar în sens strict alimentar, nimic mai mult. Se duce pe la slujbe (dar mai ales ca să mai stea de vorbă sau să se uite după persoane interesante de sex opus), ia lumină, se închină, ia paşte (dacă se poate, cu halba de bere; oare or crede că, dacă mănânci mai mult, ţi se iartă mai multe păcate?), poate chiar se spovedeşte şi se împărtăşeşte. Toate doar de faţadă. Căci, în tot acest timp, continuă să bârfească, să dorească bunul, femeia, răul aproapelui, să ia în deşert cele sfinte, în noi şi inventive feluri. Pentru cei mai mulţi dintre români, Paştele nu înseamnă decât încă un prilej de distracţie şi de vacanţă, de umplere a burduhanului, nu de sondare interioară. Unii apreciază tradiţia, rezumată doar la ouă roşii, drob, stufat, pască, cozonac, vin, voie bună. Alţii vor să "ne simtem bine" în noaptea de înviere prin cluburi sau alte "locuri de pierzanie", alături de iepuraşi şi alte simboluri împrumutate din Occident. Şi unii şi alţii, vor năvăli duminică şi/sau luni la verdeaţă cu familia şi/sau prietenii, ca să spurce şi ce natură verde mai găsesc cu grătare şi miros de cărnăraie, bere, manele, gălăgie, gunoaie şi tone de prost gust şi nesimţire. Şi unii şi alţii se consideră credincioşi adevăraţi şi fervenţi. A, şi mai sunt şi cei plecaţi în străinătate, să facă Paştele la ski sau pe vreo plajă, la 4 stele, all inclusive.
În ceea ce mă priveşte, Paştele a însemnat câteva zile cu familia, zile de linişte şi odihnă, de încărcare a bateriilor. Cu drob, cozonac şi vin. Cu mers la pădure, dar fără grătar. Şi fără semnificaţii religioase. Dar măcar eu nu mă bat cu pumnul în piept de cât creştinism îmi curge pe urechi.
Apropos, nu vi se pare cretinuţă rău urarea aia cu "Paşte fericit"? Dar sms-urile de tip "Fie ca lumina..." nu sunt stupide?
În această nouă religie, moartea, învierea şi înălţarea Mântuitorului devine, evident, una dintre cele mai (sau poate cea mai) importante sărbători. Moment în care credinciosul se roagă şi se bucură de iertarea păcatului primordial, de victoria Luminii asupra Întunericului, suferă şi triumfă alături de Iisus, încearcă să fie mai bun. Sau aşa ar trebui, cred eu.
Ce face, în schimb, credinciosul mioritic? Unul dintre cele mai credincioase popoare europene (la nivel declarativ), care pune Biserica pe primul loc în lista instituţiilor, în care are încredere (pt. că este prea limitat cultural şi intelectual ca să-şi dea seama de eroare, dar asta e o altă problemă). Pentru vreo 10% Paştele e prilej de ce am spus mai sus, poate chiar mai mult de atât. Şi restul bizonului (mă refer cu precădere la ortodocşi, lucrurile stau niţel altfel la ăilalţi)? Mai întâi, se screme să ţină postul dictat de zisa Biserică (întrebare: de ce nu-l putem ţine doar de carne, precum catolicii?). Dar îl ţin doar în sens strict alimentar, nimic mai mult. Se duce pe la slujbe (dar mai ales ca să mai stea de vorbă sau să se uite după persoane interesante de sex opus), ia lumină, se închină, ia paşte (dacă se poate, cu halba de bere; oare or crede că, dacă mănânci mai mult, ţi se iartă mai multe păcate?), poate chiar se spovedeşte şi se împărtăşeşte. Toate doar de faţadă. Căci, în tot acest timp, continuă să bârfească, să dorească bunul, femeia, răul aproapelui, să ia în deşert cele sfinte, în noi şi inventive feluri. Pentru cei mai mulţi dintre români, Paştele nu înseamnă decât încă un prilej de distracţie şi de vacanţă, de umplere a burduhanului, nu de sondare interioară. Unii apreciază tradiţia, rezumată doar la ouă roşii, drob, stufat, pască, cozonac, vin, voie bună. Alţii vor să "ne simtem bine" în noaptea de înviere prin cluburi sau alte "locuri de pierzanie", alături de iepuraşi şi alte simboluri împrumutate din Occident. Şi unii şi alţii, vor năvăli duminică şi/sau luni la verdeaţă cu familia şi/sau prietenii, ca să spurce şi ce natură verde mai găsesc cu grătare şi miros de cărnăraie, bere, manele, gălăgie, gunoaie şi tone de prost gust şi nesimţire. Şi unii şi alţii se consideră credincioşi adevăraţi şi fervenţi. A, şi mai sunt şi cei plecaţi în străinătate, să facă Paştele la ski sau pe vreo plajă, la 4 stele, all inclusive.
În ceea ce mă priveşte, Paştele a însemnat câteva zile cu familia, zile de linişte şi odihnă, de încărcare a bateriilor. Cu drob, cozonac şi vin. Cu mers la pădure, dar fără grătar. Şi fără semnificaţii religioase. Dar măcar eu nu mă bat cu pumnul în piept de cât creştinism îmi curge pe urechi.
Apropos, nu vi se pare cretinuţă rău urarea aia cu "Paşte fericit"? Dar sms-urile de tip "Fie ca lumina..." nu sunt stupide?
vineri, 26 martie 2010
Cine o fo' primul?
Din timp în timp, când e rost de ceva câştig electoral, politicianul cel român, respectiv ăl mai moghiorok, dau cu mucii naţionalismului în ciorba democraţiei gurii de plai. Şi nici unul, nici ălălalt nu este mai breaz din punctul ăsta de vedere. Doamne-feri, să creadă careva că sunt gata să dea neînţelegerile de-o parte. Pasă-mi-te, aşa ceva ar însemna pactizare cu inamicul. Iar ciobănaşul mioritic şi războinicul pusztei tare mândri sunt că politicienii lor se pun în slujba neamului. În loc să le dea câte un şut în dosurile alea de tute de 2 lei (2 forinţi, pentru cine preferă) şi să pună mâna să trăiască unul lângă altul, cum au făcut de 1000 de ani.
Istoric, treaba stă cam aşa. Începe cu Traian+Decebal=love. Şi din love a rezultat un copil cam debil, daco-romanii sau străromânii. De care, după ce că era aşa debil, au mai şi profitat de el tot felul de lifte migratoare, gen hunii, goţii, gepizii, slavii, avarii şi o sumedenie de alţii, chestie care ştiinţific se cheamă etnogeneza românească. Pe la 896, când etnogeneza aia nu era de tot gătată, deci ciobănaşul nostru nu era sigur cam ce naţie o să iasă, poposesc în Pannonia ceva călăreţi fino-ugrici conduşi de Arpad ur, veniţi tocma de pe la marginile Evropii, dinspre Munţii Urali mai exact. Ăştia erau mai şmecheri. Ştiau de atunci ce naţie or să iasă, fiind ei deja unguri sadea (Observaţie: Pretenţia unor unguri cum că bunelul lor îi Atilla e o tâmpenie. Sunt la fel de înrudiţi cu hunii, cum suntem noi cu babilonienii. În schimb, sunt înrudiţi cu estonii şi finlandezii). După bine cunoscutul episod Gelu-Glad-Menumorut, alde magyar ember s-au plictisit de subdezvoltarea de la noi şi s-au dus să jefuiască prin locuri mai civilizate. 50 de ani au fost groaza continentului, făcându-şi mendrele prin Germania, Franţa şi Italia. Până în 955, când, la Lechfeld, regele Otto (viitorul împărat Otto I al Imperiului Romano-German) i-a tocat gospodăreşte (treabă nemţească, de!) şi i-a silit să-şi pună pofta-n cui, pe viitor, de turism fără viză. Rămaşi fără spaţiu de manevră în Occident, ungurii s-au întors la dragostea dintâi şi au ocupat Transilvania (ar fi ocupat ei şi restul, dacă nu-i oprea marea invazie tătară din 1241; dar asta deja e altă poveste). Între timp s-au catolicizat şi s-au civilizat (mai mult decât vecinii lor valahi). Şi aşa au trecut 1000 de ani cu bune şi mai ales cu rele. Până la un 1 Decembrie 1918.
Azi ar trebui, totuşi, să trecem peste lucrurile astea. Ce mai contează cine a fost primul, în afară de domeniul ştiinţific? La urma urmei, trăim într-o ţară democratică, membră a UE, care asigură drepturi egale pentru toţi cetăţenii. Inscripţii, învăţământ, administraţie în limba maternă, chiar autonomie teritorială sunt chestii, ce se găsesc prin toată Europa civilizată. Şi nu am auzit pe italieni că vor Nisa înapoi de la francezi sau pe belgieni temându-se că Franţa vrea să le fure teritoriile valone. Nici catalunezii nu vor independenţa de Spania. Sau scoţienii de UK. Apropos, în ciuda logoreei, nu cred că secuii vor cu adevărat autonomia în HarCov. Acolo e o zonă săracă, iar autonomia teritorială va însemna lipsa fondurilor suplimentare de la bugetul central; în 5 ani vor ajunge mai rău ca în Somalia. Geopolitic, suntem şi noi şi Ungaria ţări membre UE şi NATO. Avem nişte tratate care ne obligă. Americanii au băgat, în anii '50, Turcia şi Grecia în NATO tocmai ca să evite izbucnirea unui război între ele. E mai probabilă, într-un viitor previzibil, unirea cu Basarabia decât cedarea Ardealului. Au şi ungurii vadimii lor, dar Ungaria Mare e doar o fantezie. Nu o vor cu adevărat. Ce să facă cu o ţară, în care maghiarii vor forma doar o treime din populaţie. Într-o Europă a democraţiilor vor ajunge să fie guvernaţi de români, slovaci şi sârbi.
Am stat destul de mult prin Ardeal şi am vorbit cu mulţi românaşi pe tema asta. Cam toţi aveau o problemă cu ungurii şi o părere proastă despre ei. Evident, în afara celor care le erau vecini, prieteni sau rude. În decembrie '89 românii şi ungurii au ieşit să înfrunte gloanţele împreună. Iar ultimii 20 de ani au însemnat mult mai mult cooperare decât conflict. Prin urmare, de ce ţinem neapărat să demonstrăm lumii civilizate că la nivel de mentalitate nu am depăşit stadiul de neanderthal?
Acu' o vreme umbla un banc pe tema cine a fost primul. Cică, era un războinic mare, Arpad. Şi a hotărât el să-şi caute o ţară nouă. Şi a încălecat Arpad şi a mers până a dat peste un râu mare, Donul. Aici i-a plăcut ţara, dar a văzut că era locuită. Aşa că a descălecat, s-a dezbrăcat, a făcut o baie şi a mers mai departe. Până a ajuns la un alt râu mare, Nipru. Şi ţara asta i-a plăcut, dar şi pe asta a găsit-o gata populată. Deci, a descălecat, s-a dezbrăcat, a făcut o baie şi a plecat mai departe. Până a ajuns la un alt râu mare, Mureş. Ţara era şi mai frumoasă şi mai bogată şi mai ales nepopulată. Aşa că Arpad a decis să se stabilească aici. A descălecat, s-a dezbrăcat şi s-a îmbăiat. Iar, când a ieşit din apă, nice haine, nice cal.
PS: Înţeleg, după sute de ani de suferinţe, că românii ardeleni încă au o problemă cu ungurii. Dar nu înţeleg (şi nici nu le recunosc acest drept) de ce românii din Regat au acestă problemă. Problema lor reală e mai degrabă la scufiţă.
PS2: Da, recunosc, îmi plac ungurii (ardelenii, în general), sunt tipi ok. Şi am avut şi prietenă unguroaică. De două ori. Sunt un vândut, un trădător de Neam şi Ţară.
Istoric, treaba stă cam aşa. Începe cu Traian+Decebal=love. Şi din love a rezultat un copil cam debil, daco-romanii sau străromânii. De care, după ce că era aşa debil, au mai şi profitat de el tot felul de lifte migratoare, gen hunii, goţii, gepizii, slavii, avarii şi o sumedenie de alţii, chestie care ştiinţific se cheamă etnogeneza românească. Pe la 896, când etnogeneza aia nu era de tot gătată, deci ciobănaşul nostru nu era sigur cam ce naţie o să iasă, poposesc în Pannonia ceva călăreţi fino-ugrici conduşi de Arpad ur, veniţi tocma de pe la marginile Evropii, dinspre Munţii Urali mai exact. Ăştia erau mai şmecheri. Ştiau de atunci ce naţie or să iasă, fiind ei deja unguri sadea (Observaţie: Pretenţia unor unguri cum că bunelul lor îi Atilla e o tâmpenie. Sunt la fel de înrudiţi cu hunii, cum suntem noi cu babilonienii. În schimb, sunt înrudiţi cu estonii şi finlandezii). După bine cunoscutul episod Gelu-Glad-Menumorut, alde magyar ember s-au plictisit de subdezvoltarea de la noi şi s-au dus să jefuiască prin locuri mai civilizate. 50 de ani au fost groaza continentului, făcându-şi mendrele prin Germania, Franţa şi Italia. Până în 955, când, la Lechfeld, regele Otto (viitorul împărat Otto I al Imperiului Romano-German) i-a tocat gospodăreşte (treabă nemţească, de!) şi i-a silit să-şi pună pofta-n cui, pe viitor, de turism fără viză. Rămaşi fără spaţiu de manevră în Occident, ungurii s-au întors la dragostea dintâi şi au ocupat Transilvania (ar fi ocupat ei şi restul, dacă nu-i oprea marea invazie tătară din 1241; dar asta deja e altă poveste). Între timp s-au catolicizat şi s-au civilizat (mai mult decât vecinii lor valahi). Şi aşa au trecut 1000 de ani cu bune şi mai ales cu rele. Până la un 1 Decembrie 1918.
Azi ar trebui, totuşi, să trecem peste lucrurile astea. Ce mai contează cine a fost primul, în afară de domeniul ştiinţific? La urma urmei, trăim într-o ţară democratică, membră a UE, care asigură drepturi egale pentru toţi cetăţenii. Inscripţii, învăţământ, administraţie în limba maternă, chiar autonomie teritorială sunt chestii, ce se găsesc prin toată Europa civilizată. Şi nu am auzit pe italieni că vor Nisa înapoi de la francezi sau pe belgieni temându-se că Franţa vrea să le fure teritoriile valone. Nici catalunezii nu vor independenţa de Spania. Sau scoţienii de UK. Apropos, în ciuda logoreei, nu cred că secuii vor cu adevărat autonomia în HarCov. Acolo e o zonă săracă, iar autonomia teritorială va însemna lipsa fondurilor suplimentare de la bugetul central; în 5 ani vor ajunge mai rău ca în Somalia. Geopolitic, suntem şi noi şi Ungaria ţări membre UE şi NATO. Avem nişte tratate care ne obligă. Americanii au băgat, în anii '50, Turcia şi Grecia în NATO tocmai ca să evite izbucnirea unui război între ele. E mai probabilă, într-un viitor previzibil, unirea cu Basarabia decât cedarea Ardealului. Au şi ungurii vadimii lor, dar Ungaria Mare e doar o fantezie. Nu o vor cu adevărat. Ce să facă cu o ţară, în care maghiarii vor forma doar o treime din populaţie. Într-o Europă a democraţiilor vor ajunge să fie guvernaţi de români, slovaci şi sârbi.
Am stat destul de mult prin Ardeal şi am vorbit cu mulţi românaşi pe tema asta. Cam toţi aveau o problemă cu ungurii şi o părere proastă despre ei. Evident, în afara celor care le erau vecini, prieteni sau rude. În decembrie '89 românii şi ungurii au ieşit să înfrunte gloanţele împreună. Iar ultimii 20 de ani au însemnat mult mai mult cooperare decât conflict. Prin urmare, de ce ţinem neapărat să demonstrăm lumii civilizate că la nivel de mentalitate nu am depăşit stadiul de neanderthal?
Acu' o vreme umbla un banc pe tema cine a fost primul. Cică, era un războinic mare, Arpad. Şi a hotărât el să-şi caute o ţară nouă. Şi a încălecat Arpad şi a mers până a dat peste un râu mare, Donul. Aici i-a plăcut ţara, dar a văzut că era locuită. Aşa că a descălecat, s-a dezbrăcat, a făcut o baie şi a mers mai departe. Până a ajuns la un alt râu mare, Nipru. Şi ţara asta i-a plăcut, dar şi pe asta a găsit-o gata populată. Deci, a descălecat, s-a dezbrăcat, a făcut o baie şi a plecat mai departe. Până a ajuns la un alt râu mare, Mureş. Ţara era şi mai frumoasă şi mai bogată şi mai ales nepopulată. Aşa că Arpad a decis să se stabilească aici. A descălecat, s-a dezbrăcat şi s-a îmbăiat. Iar, când a ieşit din apă, nice haine, nice cal.
PS: Înţeleg, după sute de ani de suferinţe, că românii ardeleni încă au o problemă cu ungurii. Dar nu înţeleg (şi nici nu le recunosc acest drept) de ce românii din Regat au acestă problemă. Problema lor reală e mai degrabă la scufiţă.
PS2: Da, recunosc, îmi plac ungurii (ardelenii, în general), sunt tipi ok. Şi am avut şi prietenă unguroaică. De două ori. Sunt un vândut, un trădător de Neam şi Ţară.
miercuri, 17 martie 2010
Astă seară revizuim în familie
De câtva timp e bai mare cu revizuirea asta a Constituţiei. Adică, a chestiei aleia, zi-i să-i zic. Legea supremă, bre, aşa că-mi stătea pe limbă. Ceea ce nu e chiar aşa de rău. Altora le stă pe creier. Sigur că mititica de ea a fost făcută (varză, de altfel), doar pentru a mai bifa ceva. Sigur că, după ce că este tare costelivă, o mai şi încalcă toţi, cum o prind. Acum, mai vor s-o şi revizuiască.
În toamnă, când cu alegerile, pentru că era în pericol să rămâie fără coledzi (care va să zică, mă-nţeledzi matale), marinerul a aruncat o momeală electorală pe piaţă. A organizat un referendum pentru revizuirea Constituţiei. Pe două direcţii, reducerea numărului de parlamentari şi trecerea la un parlament unicameral. Românaşul nostru, în majoritate cretinuţ şi total lipsit de cultură politică a dat fuga, să-l ajute pe băse în lupta cu mogulii. Cretinuţ şi total lipsit de cultură pentru că el credea, fraierul, că dacă votează boborul "da", gata, se şi aplică. Nu s-a obosit nimeni să-i explice (şi nici el nu s-a interesat) că revizuirea asta va trebui votată fix de parlamentul ală, de-l vroia el ciopârţit. Şi cretinuţ şi total lipsit de cultură pentru că nu a gândit ceva pe termen lung. De fapt, nu a gândit. Deloc. Doar a înghiţit cu cârlig şi mal cu tot lait-motivul că parlamentul papă banii ţării în cheltuieli stupide. Ceea ce nu-i decât parţial adevărat. Sunt alte zone, care înghit bugetul năvalnic. Dar preşul nu le-a arătat cu deştul, că doar nu era să se războiască cu afaceriştii de casă ai PDL sau cu şefii pedelişti ai diverselor companii autonome de stat, contribuitori generoşi la teşchereaua partidului.
Normal că sunt cam mulţi parlamentari. Avem, de exemplu, 137 de senatori la 22 milioane (declarate oficial) populaţie. SUA au 100, câte 2 de fiecare stat, la peste 300 milioane populaţie. Am putea să-i mai rărim. Dar nu sunt de acord cu parlamentul unicameral. Nu la noi. În UE majoritatea ţărilor au parlamente bicamerale. Dar sunt şi unele cu parlamente monocamerale. Gen Bulgaria, Cipru, balticii, Grecia, dar şi ţări civilizate precum Danemarca, Finlanda şi Suedia. La noi, eu nu aş adopa acest sistem. Lăsând la o parte tradiţia bicameralismului (din 1864), ar fi şi o piedică în calea unui potenţial Hugo Chavez de Dâmboviţa. Da, domnule Băsescu, fix la matale mă gândesc. Plus că s-ar putea rezolva şi problema cu sistemul de vot. Ar putea fi aplicată soluţia germană, cea care combină votul uninominal cu cel pe liste. Cea mai bună, în opinia mea căci pot fi susţinătorul unui partid, dar candidatul lor în colegiul meu să nu-mi placă. Asta era soluţia propusă de Prodemocraţia pentru alegerile de anul trecut, dar partidele au avut grijă s-o masacreze prin lege. Aşa că un oarecare crin (dar şi mulţi alţii) s-a putut califica în parlament de pe locul trei, în defavoarea primului la nr. de voturi primite. Şi atunci... Lăsăm votul pe listă la Cameră. Reducem Senatul la 46 de membri (câte unul de fiecare judeţ şi fiecare sector al capitalei) şi-i alegem uninominal curat, în două tururi de scrutin, ca la primari.
Mai sunt şi alte probleme în discuţie. Preşedintele să fie ales de bizonul mioritic sau de parlament? Să primească mai multă putere, sau dimpotrivă? Că noi nu suntem nicio o republică prezidenţială, nici una parlamentară, ci o struţo-cămilă. Să introducem obligativitatea votului? În UE, Grecia, Cipru, Belgia şi Luxemburg au aşa ceva, sub pedeapsa unei amenzi destul de mari, dacă nu te duci să votezi. Eu, ca liberal în ideologie, prefer să consider votul o afacere individuală şi un drept câştigat, nu o obligaţie. Dar, pe de altă parte, aşa poate vor merge la vot şi alţii, în afară de sărăntocii nespălaţi şi analfabeţi, care sunt cumpăraţi cu un chil de ulei şi cinci de cartofi. Şi poate sunt şi politicienii mai atenţi cu minciunile electorale.
Doar că teamă mi-e cum că tema asta cu revizuirea Constituţiei nu-i decât cel mai nou episod din războiul dintre opoziţie şi putere. Şi iar mi-e teamă că nu ne vom putea desprinde de vorbele nemuritorului nenea Iancu: "Să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica. Ori să nu se revizuiască, primesc! Dar, atunci, să se schimbe, pe ici pe colo, şi anume în punctele esenţiale."
PS: Din punctul meu de vedere, România va avea o constituţie bună, atunci când la articolul unu va fixa ca formă de guvernământ monarhia constituţională.
Am zis!
În toamnă, când cu alegerile, pentru că era în pericol să rămâie fără coledzi (care va să zică, mă-nţeledzi matale), marinerul a aruncat o momeală electorală pe piaţă. A organizat un referendum pentru revizuirea Constituţiei. Pe două direcţii, reducerea numărului de parlamentari şi trecerea la un parlament unicameral. Românaşul nostru, în majoritate cretinuţ şi total lipsit de cultură politică a dat fuga, să-l ajute pe băse în lupta cu mogulii. Cretinuţ şi total lipsit de cultură pentru că el credea, fraierul, că dacă votează boborul "da", gata, se şi aplică. Nu s-a obosit nimeni să-i explice (şi nici el nu s-a interesat) că revizuirea asta va trebui votată fix de parlamentul ală, de-l vroia el ciopârţit. Şi cretinuţ şi total lipsit de cultură pentru că nu a gândit ceva pe termen lung. De fapt, nu a gândit. Deloc. Doar a înghiţit cu cârlig şi mal cu tot lait-motivul că parlamentul papă banii ţării în cheltuieli stupide. Ceea ce nu-i decât parţial adevărat. Sunt alte zone, care înghit bugetul năvalnic. Dar preşul nu le-a arătat cu deştul, că doar nu era să se războiască cu afaceriştii de casă ai PDL sau cu şefii pedelişti ai diverselor companii autonome de stat, contribuitori generoşi la teşchereaua partidului.
Normal că sunt cam mulţi parlamentari. Avem, de exemplu, 137 de senatori la 22 milioane (declarate oficial) populaţie. SUA au 100, câte 2 de fiecare stat, la peste 300 milioane populaţie. Am putea să-i mai rărim. Dar nu sunt de acord cu parlamentul unicameral. Nu la noi. În UE majoritatea ţărilor au parlamente bicamerale. Dar sunt şi unele cu parlamente monocamerale. Gen Bulgaria, Cipru, balticii, Grecia, dar şi ţări civilizate precum Danemarca, Finlanda şi Suedia. La noi, eu nu aş adopa acest sistem. Lăsând la o parte tradiţia bicameralismului (din 1864), ar fi şi o piedică în calea unui potenţial Hugo Chavez de Dâmboviţa. Da, domnule Băsescu, fix la matale mă gândesc. Plus că s-ar putea rezolva şi problema cu sistemul de vot. Ar putea fi aplicată soluţia germană, cea care combină votul uninominal cu cel pe liste. Cea mai bună, în opinia mea căci pot fi susţinătorul unui partid, dar candidatul lor în colegiul meu să nu-mi placă. Asta era soluţia propusă de Prodemocraţia pentru alegerile de anul trecut, dar partidele au avut grijă s-o masacreze prin lege. Aşa că un oarecare crin (dar şi mulţi alţii) s-a putut califica în parlament de pe locul trei, în defavoarea primului la nr. de voturi primite. Şi atunci... Lăsăm votul pe listă la Cameră. Reducem Senatul la 46 de membri (câte unul de fiecare judeţ şi fiecare sector al capitalei) şi-i alegem uninominal curat, în două tururi de scrutin, ca la primari.
Mai sunt şi alte probleme în discuţie. Preşedintele să fie ales de bizonul mioritic sau de parlament? Să primească mai multă putere, sau dimpotrivă? Că noi nu suntem nicio o republică prezidenţială, nici una parlamentară, ci o struţo-cămilă. Să introducem obligativitatea votului? În UE, Grecia, Cipru, Belgia şi Luxemburg au aşa ceva, sub pedeapsa unei amenzi destul de mari, dacă nu te duci să votezi. Eu, ca liberal în ideologie, prefer să consider votul o afacere individuală şi un drept câştigat, nu o obligaţie. Dar, pe de altă parte, aşa poate vor merge la vot şi alţii, în afară de sărăntocii nespălaţi şi analfabeţi, care sunt cumpăraţi cu un chil de ulei şi cinci de cartofi. Şi poate sunt şi politicienii mai atenţi cu minciunile electorale.
Doar că teamă mi-e cum că tema asta cu revizuirea Constituţiei nu-i decât cel mai nou episod din războiul dintre opoziţie şi putere. Şi iar mi-e teamă că nu ne vom putea desprinde de vorbele nemuritorului nenea Iancu: "Să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica. Ori să nu se revizuiască, primesc! Dar, atunci, să se schimbe, pe ici pe colo, şi anume în punctele esenţiale."
PS: Din punctul meu de vedere, România va avea o constituţie bună, atunci când la articolul unu va fixa ca formă de guvernământ monarhia constituţională.
Am zis!
marți, 16 martie 2010
Nu sunt fan
O fi moda, o fi genetica, nu ştiu. Însă, pe cât se pare, toată lumea e fan ceva. Mai tot poporul are câte ceva, pe care îl preferă mult dincolo de orice altceva, pentru care ar face orice şi ar merge oriunde să-l obţină. Eu, nu.
De exemplu.
Tot românul se pricepe la fotbal, zice o vorbă mai veche. Sau, măcar, tot bărbatul român. Eu, nu, deşi sunt ambele. Ştiu în mare care-s echipele, cunosc vag starea clasamentului, pot plasa vreo câţiva jucători şi antrenori. Tot la nivelul vag, ţin cu Dinamo (da, da, bine, şi eu pe voi!). Dacă se dă fotbal la tv, dau şi eu pe alt program.
Toată lumea are o mâncare favorită. Eu am multe. Pot, oricând, renunţa la una în favoarea alteia. Îmi place "House", dar pot trece multe zile de când fac rost de ultimul episod şi până îl urmăresc. Îmi place foarte mult să citesc. Citesc în fiecare zi. Nu am nicio străbatere să mă opresc în mijlocul celui mai palpitant paragraf, dacă mi-am adus aminte că trebuie să fac altceva.
Îmi place muzica, dar o ascult doar ca fundal sonor, în timp ce am alte îndeletniciri. Rareori am stat să ascult o piesă pentru ea însăşi. Sau să urmăresc un videoclip. Ca gusturi, sunt "roacker". Dar nu port negru, nu am plete, lanţuri, tricouri cu trupe. Mă rog, recuzita unui fan adevărat. Nu cunosc decât în linii mari componenţa trupelor, istoricul, discografia. Rar ştiu cuvintele vreunei piese. În iunie, "the big four" vin în România. Şi o să merg neapărat la concert. Pentru că este în Bucureşti. Dacă era la Cluj, de exemplu, m-aş fi mulţumit să dau din umeri.
Şi, da, îmi place istoria. Anumite epoci sau subiecte în particular, dar ISTORIA în general. Cărţi, muzee, canale tv gen NG, Discovery, History. Şi, da, pot, dacă eu consider că este cazul, să amân satisfacerea chiar şi acestei mari pasiuni. Chit că s-a dovedit mult mai fidelă, stabilă şi meritorie, decât altele.
Şi lista ar putea continua, până s-ar strânge de un tratat în 5 volume.
Una peste alta, e complicat să fii fan. Sau scump. Sau incomod. Nu cred că există ceva, pentru care să fac eforturi extraordinare, pentru a-l avea. Mai degrabă sunt lucruri, pentru care aş face eforturi extraordinare, pentru a nu le îndura. Căci, dacă nu sunt chestii, pe care să le plac până la cer şi înapoi, sunt altele, pe care le detest cu înverşunare. Prostia şi incultura (alea native, altfel toţi mai călcăm pe bec), trădarea şi trădătorii, manelele, nedreptatea de orice fel, ciorba de burtă, nunţile (dar mă duc la cele ale prietenilor), cluburile de fitze şi fauna lor, etc. Da, şi ar mai fi doi nemernici a căror moarte, chiar dacă nu o doresc neapărat, nici nu m-ar aduce în pragul depresiei. Ba, dimpotrivă. Aşa, şi dacă suntem în post, ce? Ăl de Sus să mă mai scutească. De vreun an jumate, nu prea mai sunt eu mare fan nici de-al Lui.
De exemplu.
Tot românul se pricepe la fotbal, zice o vorbă mai veche. Sau, măcar, tot bărbatul român. Eu, nu, deşi sunt ambele. Ştiu în mare care-s echipele, cunosc vag starea clasamentului, pot plasa vreo câţiva jucători şi antrenori. Tot la nivelul vag, ţin cu Dinamo (da, da, bine, şi eu pe voi!). Dacă se dă fotbal la tv, dau şi eu pe alt program.
Toată lumea are o mâncare favorită. Eu am multe. Pot, oricând, renunţa la una în favoarea alteia. Îmi place "House", dar pot trece multe zile de când fac rost de ultimul episod şi până îl urmăresc. Îmi place foarte mult să citesc. Citesc în fiecare zi. Nu am nicio străbatere să mă opresc în mijlocul celui mai palpitant paragraf, dacă mi-am adus aminte că trebuie să fac altceva.
Îmi place muzica, dar o ascult doar ca fundal sonor, în timp ce am alte îndeletniciri. Rareori am stat să ascult o piesă pentru ea însăşi. Sau să urmăresc un videoclip. Ca gusturi, sunt "roacker". Dar nu port negru, nu am plete, lanţuri, tricouri cu trupe. Mă rog, recuzita unui fan adevărat. Nu cunosc decât în linii mari componenţa trupelor, istoricul, discografia. Rar ştiu cuvintele vreunei piese. În iunie, "the big four" vin în România. Şi o să merg neapărat la concert. Pentru că este în Bucureşti. Dacă era la Cluj, de exemplu, m-aş fi mulţumit să dau din umeri.
Şi, da, îmi place istoria. Anumite epoci sau subiecte în particular, dar ISTORIA în general. Cărţi, muzee, canale tv gen NG, Discovery, History. Şi, da, pot, dacă eu consider că este cazul, să amân satisfacerea chiar şi acestei mari pasiuni. Chit că s-a dovedit mult mai fidelă, stabilă şi meritorie, decât altele.
Şi lista ar putea continua, până s-ar strânge de un tratat în 5 volume.
Una peste alta, e complicat să fii fan. Sau scump. Sau incomod. Nu cred că există ceva, pentru care să fac eforturi extraordinare, pentru a-l avea. Mai degrabă sunt lucruri, pentru care aş face eforturi extraordinare, pentru a nu le îndura. Căci, dacă nu sunt chestii, pe care să le plac până la cer şi înapoi, sunt altele, pe care le detest cu înverşunare. Prostia şi incultura (alea native, altfel toţi mai călcăm pe bec), trădarea şi trădătorii, manelele, nedreptatea de orice fel, ciorba de burtă, nunţile (dar mă duc la cele ale prietenilor), cluburile de fitze şi fauna lor, etc. Da, şi ar mai fi doi nemernici a căror moarte, chiar dacă nu o doresc neapărat, nici nu m-ar aduce în pragul depresiei. Ba, dimpotrivă. Aşa, şi dacă suntem în post, ce? Ăl de Sus să mă mai scutească. De vreun an jumate, nu prea mai sunt eu mare fan nici de-al Lui.
miercuri, 10 martie 2010
Reparaţie morală
Se întâmplă să folosim, din când în când (eu însumi în ultima postare chiar) termenul de "agarici", cu sensul de: om de nimic, lăudăros pe degeaba, nea-caisă, om care nu a confirmat, etc. Din păcate, mulţi nu realizează ce spun. Ruşine mie, că ştiu şi tot îl mai folosesc.
Pentru că...
Pilotul de vânătoare Horia Agarici a fost unul dintre primii eroi români din Al Doilea Război Mondial. În iunie 1941 era locotenent şi comanda escadrila 53 vânătoare de la Mamaia, dotată cu avioane Hawker Hurricane de producţie britanică. În ziua de 23 iunie, escadrila a plecat într-o misiune deasupra liniilor sovietice, însă Agarici a trebuit să se întoarcă din drum din cauza unor defecţiuni la rezervoarele de combustibil şi la sistemul de alimentare al motorului. La scurt timp, dinspre mare au apărut 6 bombardiere ruseşti, care aveau ca ţintă Constanţa. Cu avionul defect şi fără niciun alt aparat de sprijin, Agarici a decolat şi a reuşit să doboare două dintre bombardiere, să-l avarieze pe al treilea (doborât apoi de artilerie) şi să le pună pe fugă pe celelalte. În mod remarcabil, a reuşit asta având parbrizul parţial acoperit cu benzină. Fapta i-a adus supranumele de "Salvatorul Constanţei" şi un cântec devenit şlagăr la mare modă în 1941, pe versuri de Păstorel Teodoreanu şi muzică de Gherase Dendrino ("A plecat la vânătoare Agarici / A plecat să vâneze bolşevici..."). Legenda spune că a fost compus în cadrul unui chef monstru dat în cinstea tânărului locotenent de către primăria Constanţei, noaptea următoare atacului rusesc. În plan militar, reuşita sa i-a adus gradul de căpitan, precum şi o serie de decoraţii: Virtutea Aeronautică, Coroana României şi Crucea de Fier (ultima din partea aliatului german).
Toate acestea i-au adus şi multă faimă, dar şi un rol important în aparatul de propagandă militară, devenind un "exponat" de top. Apoi, brusc, deşi doborâse încă două avioane, este transferat la Uzinele I.A.R. de la Braşov şi scos total din "prime time". S-au făcut multe supoziţii asupra motivelor. Că ar fi fost invidia colegilor şi superiorilor, care-l considerau un pilot norocos, dar mediocru. Că nu prea avea "faţă" de erou. Clar, el era genul trist, melancolic, tăcut, retras şi poet. Chestii care nu prea cadrau cu imaginea de macho, pe care toate aviaţiile militare, din toate timpurile şi din toate ţările o vor pentru piloţii lor. De altfel, se pare că însuşi eroul nostru era destul de agasat de publicitatea, care i se făcea.
Ci ori de una, ori de alta (cum zice cronicarul) el şi-a petrecut următorii aproape trei ani făcând muncă de birou şi fiind pilot de încercare pentru avioanele I.A.R. 80/81 (unul dintre cele mai bune aparate de vânătoare ale momentului, şi el pe nedrept uitat azi). În acest timp, colegii săi de generaţie deveneau aşi cu zeci de victorii la activ. Unii zic că această afacere a dus la naşterea termenului de "agarici" cu sensul sale peiorativ.
Că nu era un pilot mediocru a dovedit în 1944, când a fost reinstituit ca pilot activ, pe fondul lipsei de piloţi datorată pierderilor de pe front. În scurtă vreme (zburând pe I.A.R. 80/81) a reuşit să mai doboare un avion sovietic, apoi un bombardier american B 24 Liberator. După care, a dispărut din nou din peisaj.
După război, regimul comunist nu putea să accepte un luptător de pe frontul anti-sovietic în serviciul activ. Aşa că, în 1955, decoraţiile i-au fost retrase, iar el a fost degradat la rangul de simplu soldat şi dat afară din aviaţie. De asemenea, regimul a făcut tot ce s-a putut pentru a-l discredita (ca pe mulţi alţii), mergând până la negarea victoriilor sale, trimiterea sa la munca de jos, refuzarea publicării poeziilor lui Agarici şi chiar lansarea de diverse zvonuri murdare. Alţii zic că de acum a început să fie folosit "agarici", ca o răzbunare a comuniştilor.
A fost reabilitat, cu returnarea gradului şi a decoraţiilor, peste 10 ani. Pilotul erou a murit în 1982 şi este, în prezent, înmormântat la Constanţa. Oraşul pe care l-a salvat şi unde a intrat în legendă.
Pentru că...
Pilotul de vânătoare Horia Agarici a fost unul dintre primii eroi români din Al Doilea Război Mondial. În iunie 1941 era locotenent şi comanda escadrila 53 vânătoare de la Mamaia, dotată cu avioane Hawker Hurricane de producţie britanică. În ziua de 23 iunie, escadrila a plecat într-o misiune deasupra liniilor sovietice, însă Agarici a trebuit să se întoarcă din drum din cauza unor defecţiuni la rezervoarele de combustibil şi la sistemul de alimentare al motorului. La scurt timp, dinspre mare au apărut 6 bombardiere ruseşti, care aveau ca ţintă Constanţa. Cu avionul defect şi fără niciun alt aparat de sprijin, Agarici a decolat şi a reuşit să doboare două dintre bombardiere, să-l avarieze pe al treilea (doborât apoi de artilerie) şi să le pună pe fugă pe celelalte. În mod remarcabil, a reuşit asta având parbrizul parţial acoperit cu benzină. Fapta i-a adus supranumele de "Salvatorul Constanţei" şi un cântec devenit şlagăr la mare modă în 1941, pe versuri de Păstorel Teodoreanu şi muzică de Gherase Dendrino ("A plecat la vânătoare Agarici / A plecat să vâneze bolşevici..."). Legenda spune că a fost compus în cadrul unui chef monstru dat în cinstea tânărului locotenent de către primăria Constanţei, noaptea următoare atacului rusesc. În plan militar, reuşita sa i-a adus gradul de căpitan, precum şi o serie de decoraţii: Virtutea Aeronautică, Coroana României şi Crucea de Fier (ultima din partea aliatului german).
Toate acestea i-au adus şi multă faimă, dar şi un rol important în aparatul de propagandă militară, devenind un "exponat" de top. Apoi, brusc, deşi doborâse încă două avioane, este transferat la Uzinele I.A.R. de la Braşov şi scos total din "prime time". S-au făcut multe supoziţii asupra motivelor. Că ar fi fost invidia colegilor şi superiorilor, care-l considerau un pilot norocos, dar mediocru. Că nu prea avea "faţă" de erou. Clar, el era genul trist, melancolic, tăcut, retras şi poet. Chestii care nu prea cadrau cu imaginea de macho, pe care toate aviaţiile militare, din toate timpurile şi din toate ţările o vor pentru piloţii lor. De altfel, se pare că însuşi eroul nostru era destul de agasat de publicitatea, care i se făcea.
Ci ori de una, ori de alta (cum zice cronicarul) el şi-a petrecut următorii aproape trei ani făcând muncă de birou şi fiind pilot de încercare pentru avioanele I.A.R. 80/81 (unul dintre cele mai bune aparate de vânătoare ale momentului, şi el pe nedrept uitat azi). În acest timp, colegii săi de generaţie deveneau aşi cu zeci de victorii la activ. Unii zic că această afacere a dus la naşterea termenului de "agarici" cu sensul sale peiorativ.
Că nu era un pilot mediocru a dovedit în 1944, când a fost reinstituit ca pilot activ, pe fondul lipsei de piloţi datorată pierderilor de pe front. În scurtă vreme (zburând pe I.A.R. 80/81) a reuşit să mai doboare un avion sovietic, apoi un bombardier american B 24 Liberator. După care, a dispărut din nou din peisaj.
După război, regimul comunist nu putea să accepte un luptător de pe frontul anti-sovietic în serviciul activ. Aşa că, în 1955, decoraţiile i-au fost retrase, iar el a fost degradat la rangul de simplu soldat şi dat afară din aviaţie. De asemenea, regimul a făcut tot ce s-a putut pentru a-l discredita (ca pe mulţi alţii), mergând până la negarea victoriilor sale, trimiterea sa la munca de jos, refuzarea publicării poeziilor lui Agarici şi chiar lansarea de diverse zvonuri murdare. Alţii zic că de acum a început să fie folosit "agarici", ca o răzbunare a comuniştilor.
A fost reabilitat, cu returnarea gradului şi a decoraţiilor, peste 10 ani. Pilotul erou a murit în 1982 şi este, în prezent, înmormântat la Constanţa. Oraşul pe care l-a salvat şi unde a intrat în legendă.
duminică, 7 martie 2010
Cu o floare nu se face primăvară sau Who the fuck is Crin?
Ca să nu vă las prea mult timp nelămuriţi, o să încep cu concluzia. Crin Antonescu este un agarici. Un nimeni, un om politic de anvergura lui Stan şi Bran. Pe termen lung, va fi groparul celui mai vechi partid din România.
Aşa, ca persoană publică, a început să fie cunoscut, în timpul guvernării CDR-iste, din 1996-2000. Cunoscut, pe atunci, ca un ţuţer şi cărător de servietă al lui Mircea Ionescu-Quintus, a fost numit ministru al tineretului, unul din posturile guvernamentale fără prea mare importanţă. Era un tip tânăr, spălăcit, cu părul lung. Nu avea nici măcar prestanţă, ca să nu mai vorbim de carismă. Cât a stat pe acolo, nu a reuşit să facă mare brânză. Nici în bine, nici în rău. Motivul principal, pentru care acum se dă mare moralist şi pentru care chiar nu se există vreo chestie mai serioasă de corupţie, să i-o arunci în spinare, se datorează lipsei sale de vizibilitate şi de "cojones". Ce afaceri dubioase au fost făcute atunci la ministerul său, au fost făcute de alţii, peste capul lui.
Postura asta de om invizibil l-a ajutat şi după 2000, când a început să avanseze în interiorul partidului. Care să fie motivul să i te opui sau să nu-l alegi, doar nu-i poţi reproşa nimic rău, nu? Plus că a ştiut să sară repede în barca şefului.
Cât a fost unul dintre vicepreşedinţi, sub Tăriceanu, a ţipat pe toate posturile împotriva alianţei cu PDL. La atât s-a limitat activitatea sa. Prin Parlament nu da cu lunile, nu i s-a văzut numele pe nicio iniţiativă legislativă, nu a avut cam nicio luare de cuvânt. Şi să nu credeţi că la partid a fost mai activ.
Ca preşedinte, opoziţia la PDL şi Băsescu a fost singurul lui program politic (Ca să fim bine înţeleşi, nu o face din motive politice, are motive personale, din perioada de când era coleg în guvern cu marinarul şi au avut ei niscaiva contre. De atunci, îl urăşte). Din cauza asta, în campania de la alegerile prezidenţiale, din 2009, şi-a pus partidul la dispoziţia PSD-ului şi s-a făcut principala portavoce a lui Mircea Geoană, slujindu-l chiar mai bine decât mulţi membri marcanţi ai social democraţilor. Cu toate acestea, a luat 20% din voturi. Nu pentru prestaţia lui. Nici din cauza opoziţiei faţă de Băse sau a apropierii de Geonelu', ci în pofida lor. Pur şi simplu a fost votat de acei oameni, care se săturaseră de ambii cei mai sus numiţi. Chestie pe care nu a fost destul de deştept s-o priceapă.
Acum, a preluat o şmecherie introdusă de Stolojan, aia cu alegeri în partid pe liste (sau "pe bază de echipe", ca să folosim termenul coafat). Care vot pe liste este o practică socialistă, nicidecum liberală. Căci liberalismul e acel curent, care pune, mai presus de orice, accent pe individualism şi liberă iniţiativă. Acţiunile la grămadă, în echipă, "toţi pentru unul..." sunt chestii de stânga. Şi aici venim la o altă realitate tristă. Preşedintele PNL, partid de dreapta prin definiţie, e un om de stânga. Şi nu mă refer la struţo-cămila de "social-liberalism", inventată de unii, pentru a împăca liberalismul cu social democraţia. Nu, el pare pur şi simplu a fi de stânga-stânga.
Sau, poate, doar pare. Căci, cu politica anti Băsescu drept singură tactică politică şi unic punct din program, tare începe să pară că Antonescu doar şi-a găsit pe altcineva, căruia să-i care servieta. Mă refer la Dinu Patriciu. Care, la rândul lui, are motive personale să-l urască pe Băse. Şi care, cu sprijinul lui Crin, încearcă să facă din PNL moşia personală pentru jocurile lui politice şi economice.
Faptul că a fost reales cu scor mare spune un singur lucru. Ca şi Geoană este sprijinit de mulţi dintre baronii partidului, pentru că el personal este un om slab, un lider incapabil să se impună în partid. Are, deci, nevoie de ei să-şi impună hotărârile la nivel local. Şi pentru asta le dă mână liberă. Ceea ce nu au prea pupat, cât a fost Tăriceanu preşedintele partidului.
Crin Antonescu este un slab om politic, mânat doar de propriile interese meschine şi controlat de un "mogul". Şi va reuşi sigur să impună un singur partid politic în dreapta românească, după cum se laudă. Dar ăla nu va fi PNL-ul.
N.B.: Sunt liberal. Din convingere faţă de ideologia liberală, în general, dar şi pentru că sunt convins că PNL este singurul partid din România, care respectă cât de cât ideologia sa. Şi deoarece cred că guvernarea Tăriceanu (care a fost şi cel mai bun preşedinte al PNL) a fost cea mai performantă, în ultimii 20 de ani. La fel, consider că Boc este cel mai slab prim ministru al României. Consider că Boc este doar o paiaţă în mâinile lui Băsescu, Blaga, Videanu, Berceanu & Co. Consider că PDL este o entitate artificială, unealta marinarului, fără de care s-ar desfiinţa. Detest modul în care PDL îşi arendează ţara, aproape ca în zilele lui Năstase, şi sunt de acord cu cei care denunţă faptul. Dar... Eu, ca "civil", îmi permit să spun că nu voi vota niciodată cu careva, pentru că-l detest personal. Tu, ca preşedinte de partid, nu poţi să manevrezi o întreagă maşinărie după hachiţele tale. Maniu spunea, odată, că a fi om politic înseamnă a fi pregătit ca, la nevoie, să înghiţi în fiecare dimineaţă o broască râioasă. Dacă îţi place mai mult cafeaua, rămâi simplu particular.
Au fost, cândva, nişte Brătieni...
Aşa, ca persoană publică, a început să fie cunoscut, în timpul guvernării CDR-iste, din 1996-2000. Cunoscut, pe atunci, ca un ţuţer şi cărător de servietă al lui Mircea Ionescu-Quintus, a fost numit ministru al tineretului, unul din posturile guvernamentale fără prea mare importanţă. Era un tip tânăr, spălăcit, cu părul lung. Nu avea nici măcar prestanţă, ca să nu mai vorbim de carismă. Cât a stat pe acolo, nu a reuşit să facă mare brânză. Nici în bine, nici în rău. Motivul principal, pentru care acum se dă mare moralist şi pentru care chiar nu se există vreo chestie mai serioasă de corupţie, să i-o arunci în spinare, se datorează lipsei sale de vizibilitate şi de "cojones". Ce afaceri dubioase au fost făcute atunci la ministerul său, au fost făcute de alţii, peste capul lui.
Postura asta de om invizibil l-a ajutat şi după 2000, când a început să avanseze în interiorul partidului. Care să fie motivul să i te opui sau să nu-l alegi, doar nu-i poţi reproşa nimic rău, nu? Plus că a ştiut să sară repede în barca şefului.
Cât a fost unul dintre vicepreşedinţi, sub Tăriceanu, a ţipat pe toate posturile împotriva alianţei cu PDL. La atât s-a limitat activitatea sa. Prin Parlament nu da cu lunile, nu i s-a văzut numele pe nicio iniţiativă legislativă, nu a avut cam nicio luare de cuvânt. Şi să nu credeţi că la partid a fost mai activ.
Ca preşedinte, opoziţia la PDL şi Băsescu a fost singurul lui program politic (Ca să fim bine înţeleşi, nu o face din motive politice, are motive personale, din perioada de când era coleg în guvern cu marinarul şi au avut ei niscaiva contre. De atunci, îl urăşte). Din cauza asta, în campania de la alegerile prezidenţiale, din 2009, şi-a pus partidul la dispoziţia PSD-ului şi s-a făcut principala portavoce a lui Mircea Geoană, slujindu-l chiar mai bine decât mulţi membri marcanţi ai social democraţilor. Cu toate acestea, a luat 20% din voturi. Nu pentru prestaţia lui. Nici din cauza opoziţiei faţă de Băse sau a apropierii de Geonelu', ci în pofida lor. Pur şi simplu a fost votat de acei oameni, care se săturaseră de ambii cei mai sus numiţi. Chestie pe care nu a fost destul de deştept s-o priceapă.
Acum, a preluat o şmecherie introdusă de Stolojan, aia cu alegeri în partid pe liste (sau "pe bază de echipe", ca să folosim termenul coafat). Care vot pe liste este o practică socialistă, nicidecum liberală. Căci liberalismul e acel curent, care pune, mai presus de orice, accent pe individualism şi liberă iniţiativă. Acţiunile la grămadă, în echipă, "toţi pentru unul..." sunt chestii de stânga. Şi aici venim la o altă realitate tristă. Preşedintele PNL, partid de dreapta prin definiţie, e un om de stânga. Şi nu mă refer la struţo-cămila de "social-liberalism", inventată de unii, pentru a împăca liberalismul cu social democraţia. Nu, el pare pur şi simplu a fi de stânga-stânga.
Sau, poate, doar pare. Căci, cu politica anti Băsescu drept singură tactică politică şi unic punct din program, tare începe să pară că Antonescu doar şi-a găsit pe altcineva, căruia să-i care servieta. Mă refer la Dinu Patriciu. Care, la rândul lui, are motive personale să-l urască pe Băse. Şi care, cu sprijinul lui Crin, încearcă să facă din PNL moşia personală pentru jocurile lui politice şi economice.
Faptul că a fost reales cu scor mare spune un singur lucru. Ca şi Geoană este sprijinit de mulţi dintre baronii partidului, pentru că el personal este un om slab, un lider incapabil să se impună în partid. Are, deci, nevoie de ei să-şi impună hotărârile la nivel local. Şi pentru asta le dă mână liberă. Ceea ce nu au prea pupat, cât a fost Tăriceanu preşedintele partidului.
Crin Antonescu este un slab om politic, mânat doar de propriile interese meschine şi controlat de un "mogul". Şi va reuşi sigur să impună un singur partid politic în dreapta românească, după cum se laudă. Dar ăla nu va fi PNL-ul.
N.B.: Sunt liberal. Din convingere faţă de ideologia liberală, în general, dar şi pentru că sunt convins că PNL este singurul partid din România, care respectă cât de cât ideologia sa. Şi deoarece cred că guvernarea Tăriceanu (care a fost şi cel mai bun preşedinte al PNL) a fost cea mai performantă, în ultimii 20 de ani. La fel, consider că Boc este cel mai slab prim ministru al României. Consider că Boc este doar o paiaţă în mâinile lui Băsescu, Blaga, Videanu, Berceanu & Co. Consider că PDL este o entitate artificială, unealta marinarului, fără de care s-ar desfiinţa. Detest modul în care PDL îşi arendează ţara, aproape ca în zilele lui Năstase, şi sunt de acord cu cei care denunţă faptul. Dar... Eu, ca "civil", îmi permit să spun că nu voi vota niciodată cu careva, pentru că-l detest personal. Tu, ca preşedinte de partid, nu poţi să manevrezi o întreagă maşinărie după hachiţele tale. Maniu spunea, odată, că a fi om politic înseamnă a fi pregătit ca, la nevoie, să înghiţi în fiecare dimineaţă o broască râioasă. Dacă îţi place mai mult cafeaua, rămâi simplu particular.
Au fost, cândva, nişte Brătieni...
marți, 2 martie 2010
Etape
Care sunt cele trei etape, pe care le parcurge o relaţie de cuplu?
Amor.
Umor.
Omor.
Nu neapărat în ordinea asta.
Amor.
Umor.
Omor.
Nu neapărat în ordinea asta.
duminică, 28 februarie 2010
Tradiţii I. Mărţişoarele în capitalism.
Dăruitul de mărţişoare e un obicei, care vine din străfundurile istoriei şi înţelepciunii acestui minunat popor, din care facem parte, eu şi tu. Zilioane de specialişti în tradiţii, folclor şi etnografie au produs tone de literatură, care nu au adus prea multe lămuriri. În plus, sunt şi cam plictisitoare. Pe cât se pare, e un obicei legat de venirea primăverii şi înnoirea anului, dar şi de Dragobete. Roşu, zic specialiştii, ar semnifica fertilitatea, vigoarea, pe când albul - evident - este simbolul purităţii. Şi cine suntem noi să-i contrazicem? Ştim doar că se practică la 1 martie, că flăcăii obişnuiau să-l ofere, fiecare acelei fete, pe care o plăcea el (sunt unele zone ale gurii de rai, unde fenomenul se manifestă viţăvercea, în sensul că fetele sunt cele care oferă).
Deci, în trecutele timpuri, când viaţa era mai simplă, fără stres şi în armonie cu natura (dar şi fără apă curentă, electricitate, medicamente, etc) fiecare flăcău neînsurat (sau fată nemăritată) dăruia câte UN SINGUR mărţişor cuiva, despre care credea, în mod naiv, c-o să-l (s-o) iubească, până la sfârşitul timpului.
Această specie a fleţilor, care caută disperaţi pe cineva, care să le calce în picioare visele lor cretinuţe despre fericire, nu a intrat în extincţie, precum dinozaurii. Ba chiar a prosperat. S-a schimbat însă tipul de societate. Capitalismul ne-o fi adus apă curentă, electricitate, medicamente, dar şi goana după profit. Ce mare câştig, dacă tu cumperi un mărţişor pentru iubită? Ca să nu mai vorbim că sunt şi oameni mai deştepţi, care se feresc să deţină aşa ceva.Ce-i drept, sunt alţii şi mai deştepţi, care au mai multe, deci situaţia pare a se echilibra. Dar tot nu se câştigă prea mult. Drept urmare, am fost educaţi că trebuie să oferim mărţişoare tuturor femeilor, care înseamnă ceva pentru noi: mame, bunici, surori, mătuşi, fiice, după caz. Apoi, s-a adăugat o nouă categorie, prietenele (în sens de amice, nu de iubite). Şi că şi femeile îşi pot oferi reciproc. Până aici observăm deja că semnificaţia originară a tradiţiei s-a pierdut invers proporţional cu câştigurile comercianţilor. Iar capitalismul a mers mai departe. Poate ai un loc de muncă plin de prezenţe feminine. Trebuie să le dai şi lor. Inclusiv celor care îţi displac, altfel eşti etichetat drept nesimţit. Şi Everestul se va fi erodat cu mult înainte ca o femeie să fi uitat un asemenea afront.
Începutul lui martie (că mai e şi 8, nu era de ajuns o singură zi) e o perioadă costisitoare pentru un bărbat. Şi foarte stresantă. Să oferi un mărţişor nu e de ajuns să te facă scăpat. Nici vorbă. Fiecare femeie va observa cu ochi deosebit de critic toată afacerea şi să te ferească Ăl de Sus să ajungă la părerea că mărţişorul ei nu e chiar frumos. Sau, incomparabil mai rău, că este mai urât decât al alteia (eventual, decât al Aceleia, ştii tu care, nu are rost să negi). Să vezi atunci bosumflări şi bârfe.
Şi eu? Ei bine, am cumpărat o roabă de mărţişoare. Nu din cele de duzină, deci s-a lăsat cu oftat în buzunare. Dar am femei în familie şi prietene apropiate, cărora le voi oferi cu drag. Şi voi oferi multor colege, din obligaţie, ca să pot oferi câtorva, din plăcere. Căci tradiţiile trebuie să se adapteze şi ele societăţii de consum, chiar dacă rămân doar nişte forme fără fond.
Deci, în trecutele timpuri, când viaţa era mai simplă, fără stres şi în armonie cu natura (dar şi fără apă curentă, electricitate, medicamente, etc) fiecare flăcău neînsurat (sau fată nemăritată) dăruia câte UN SINGUR mărţişor cuiva, despre care credea, în mod naiv, c-o să-l (s-o) iubească, până la sfârşitul timpului.
Această specie a fleţilor, care caută disperaţi pe cineva, care să le calce în picioare visele lor cretinuţe despre fericire, nu a intrat în extincţie, precum dinozaurii. Ba chiar a prosperat. S-a schimbat însă tipul de societate. Capitalismul ne-o fi adus apă curentă, electricitate, medicamente, dar şi goana după profit. Ce mare câştig, dacă tu cumperi un mărţişor pentru iubită? Ca să nu mai vorbim că sunt şi oameni mai deştepţi, care se feresc să deţină aşa ceva.Ce-i drept, sunt alţii şi mai deştepţi, care au mai multe, deci situaţia pare a se echilibra. Dar tot nu se câştigă prea mult. Drept urmare, am fost educaţi că trebuie să oferim mărţişoare tuturor femeilor, care înseamnă ceva pentru noi: mame, bunici, surori, mătuşi, fiice, după caz. Apoi, s-a adăugat o nouă categorie, prietenele (în sens de amice, nu de iubite). Şi că şi femeile îşi pot oferi reciproc. Până aici observăm deja că semnificaţia originară a tradiţiei s-a pierdut invers proporţional cu câştigurile comercianţilor. Iar capitalismul a mers mai departe. Poate ai un loc de muncă plin de prezenţe feminine. Trebuie să le dai şi lor. Inclusiv celor care îţi displac, altfel eşti etichetat drept nesimţit. Şi Everestul se va fi erodat cu mult înainte ca o femeie să fi uitat un asemenea afront.
Începutul lui martie (că mai e şi 8, nu era de ajuns o singură zi) e o perioadă costisitoare pentru un bărbat. Şi foarte stresantă. Să oferi un mărţişor nu e de ajuns să te facă scăpat. Nici vorbă. Fiecare femeie va observa cu ochi deosebit de critic toată afacerea şi să te ferească Ăl de Sus să ajungă la părerea că mărţişorul ei nu e chiar frumos. Sau, incomparabil mai rău, că este mai urât decât al alteia (eventual, decât al Aceleia, ştii tu care, nu are rost să negi). Să vezi atunci bosumflări şi bârfe.
Şi eu? Ei bine, am cumpărat o roabă de mărţişoare. Nu din cele de duzină, deci s-a lăsat cu oftat în buzunare. Dar am femei în familie şi prietene apropiate, cărora le voi oferi cu drag. Şi voi oferi multor colege, din obligaţie, ca să pot oferi câtorva, din plăcere. Căci tradiţiile trebuie să se adapteze şi ele societăţii de consum, chiar dacă rămân doar nişte forme fără fond.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)