Regele a intenţionat, iniţial, să ridice un simplu pavilion de vânătoare. Apoi, cu elanul şi lipsa de modestie, ce au caracterizat toate acţiunile sale, a decis să edifice un monument demn de hybrisul personal. Până la urmă, aventurile sale războinice în Italia şi alte afaceri de stat l-au împiedicat să-şi viziteze castelul preferat de prea multe ori. De fapt nu a petrecut aici mai mult de 6-7 săptămâni. Deasemenea, nici fondurile visteriei nu reuşeau totdeauna să facă faţă pretenţiilor regale - pe lângă războaie, petreceri fastuoase şi amante, Francisc I a iniţiat ample lucrări de construcţii la alte două reşedinţe regale din vecinătate, castelele Amboise şi Blois. Una peste alta, în 1547, când Francisc a murit, castelul nu era terminat în întregime. Şi nici nu a mai fost terminat.
Edificiul urmează planul unui imens donjon central, cu patru turnuri de mari dimensiuni la colţuri. În partea din spate, încadrate în zidul de incintă sunt alte două turnuri. Acestea însă nu au fost duse până la capăt. Sunt 440 de camere de diferite dimensiuni şi 84 de scări. La fiecare etaj sunt patru galerii care leagă cele patru turnuri de colţ. Acoperişul este o aglomerare de turnuleţe şi coşuri de şemineu magnific decorate şi voit împrăştiate nesimetric.
Castelul era proiectat doar ca reşedinţă de vânătoare, în ciuda dimensiunilor sale. Adică pentru perioade scurte de folosire pe timp de vară. Deşi există peste 200 de şeminee, camerele de mari şi cu plafoane foarte înalte ar fi făcut dificilă încălzirea efectivă iarna (credeţi-mă, erau bine venite şi vara; în nordul Franţei iulie înseamnă un fel de septembrie târziu în Bucureşti). Deasemenea, spre deosebire de alte reşedinţe, Chambord este plasat în mijlocul unei păduri, nu sunt sate şi câmpuri cultivate împrejur. Vra să zică, nu există altă hrană decât vânatul şi ce mai aduce în bagaje suita regală. Nici mobilarea nu era permanentă, câtă vreme locaţia era utilizată doar la răstimpuri. Mobila pur şi simplu era proiectată stil IKEA - se monta şi demonta după necesităţi - şi era trimisă înainte cu căruţele, în funcţie de câte şi ce fel de persoane erau în graţiile ori în slujba regelui. De multe ori asta însemna spre 2000 de oameni.
După moartea lui Francisc I, urmaşii săi ori nu au dispus de sumele necesare pentru continuarea lucrărilor (până atunci castelul costase 444.000 de livre, aproape cât o campanie a regelui în Italia cu o armată de 25.000 de oameni), ori au avut alte interese locative. Prin urmare, castelul a rămas în degradare vreo 80 de ani. În 1639, Ludovic XIII l-a cedat fratelui său, Gaston d'Orleans, care a depus multe eforturi şi mulţi bani, reuşind să-l renoveze. Totodată, construcţia a fost modificată uşor la interior pentru o folosire permanentă. Ludovic XIV, la rândul lui mare iubitor de vânătoare şi mare cheltuitor al banilor publici pe reşedinţe somptuoase, a continuat lucrările. Chiar a dispus construirea unor grajduri ca pentru o mică armată; se spune că peste 1000 de cai aveau loc lejer. Plus trăsurile şi grăjdarii. Însă, din 1685 castelul rămâne iarăşi pustiu, câtă vreme riga Soare îşi găsise un nou locşor pentru vânat cu copite sau conduri la Versailles.
În sec. 18, Chambord nu are prea mulţi vizitatori. În cea mai mare parte a timpului este nelocuit, dar i se fac lucrări regulate de întreţinere. Între 1725-1733, a locuit aici Stanislas Leszczynski - fost rege al Poloniei şi socru al lui Ludovic XV. Apoi, în 1745, domeniul a fost dăruit mareşalului Mauriciu de Saxa ca recunoaştere a meritelor sale de către rege, cu ocazia pensionării. Acesta şi-a adus cu sine şi regimentul personal de dragoni (un fel de cavalerie uşoară), dacă tot aveau la dispoziţie imensitatea aia de grajduri. Cinci ani mai târziu, mareşalul a plecat să discute probleme de strategie cu Cesar, Alexandru, Mihail şi Gavriil, iar edificiul a rămas din nou fără stăpân.
Păcatele sale de reşedinţă regală au adus Chambord în conflict cu guvernul francez revoluţionar. În 1792, mobila şi decoraţiunile interne au fost scoase la vânzare. Chiar şi duşumele au fost vândute drept cherestea. Multe dintre uşile cu panouri sculptate în stil renascentist au fost puse pe foc. Şi zidurile au rămas din nou abandonate, până când Napoleon a dăruit castelul şi parcul unui dintre apropiaţii săi, mareşalul Berthier.
În sec. 19, castelul a trecut prin mâinile mai multor familii nobiliare, care mai mult l-au lăsat să se părăginească din lipsă de fonduri. Ultimii proprietari au fost ducii de Parma, care erau supuşi ai dublei monarhii austro-ungare. În aceste condiţii, în anii Primului Război Mondial, guvernul francez a confiscat domeniul, ca aparţinând unui cetăţean al unui stat inamic. Totuşi nu a făcut mare lucru pentru a-l renova. În timpul următorului măcel mondial, castelul a scăpat fără nicio zgârietură. Locaţia sa în mijlocul unei păduri, departe de orice obiectiv strategic, l-a scutit de vizite nedorite. Cu excepţia unui bombardier american, care şi-a ales peluza din apropiere drept cel mai bun loc pentru o prăbuşire.
Lucrări masive de restaurare au fost demarate după 1945 şi au continuat, în etape, până în prezent.
Castelul este înconjurat de un parc de vânătoare de vreo 52 km pătraţi = aproximativ 8000 de hectare. În parc sunt diverse animale, precum mistreţi şi căprioare, care cresc în totală sălbăticie.
Biletul de intrare costă 11 euro. Dar trebuie să spun că, pe cât de magnific este castelul la exterior, pe atât dezamăgeşte interiorul, cu doar o parte a camerelor mobilate - şi acelea cam hei-rupist.
Faţa principală.
Partea din spate cu zidul de incintă.
Salamandra, emblema lui Francisc I.
Scara centrală a fost construită ca o dublă elipsă. Se crede că Leonardo da Vinci ar fi proiectat-o.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu