Verona (1)

Am mai fost la Verona prin 2013. Normal, nu am reuşit să văd atunci toate punctele de atracţie ale oraşului. Aşa că, la fel ca şi în cazul Mantovei (şi al Veneţiei - o să vedeţi), nu mi-am refuzat şansa de a mai vizita o dată oraşul. Care este unul dintre cele mai frumoase din nordul Italiei. Al doilea după Veneţia, zic eu.

P.S.: Există un Verona card (18 euro pe zi sau 22 de euro pentru 2 zile), care îţi oferă gratuitate la toate muzeele şi bisericile (căci intrarea în bisericile importante se plăteşte; nu mult, dar totuşi) şi reduceri la tot felul de alte servicii şi distracţii - parcări, restaurante, spectacole, rafting pe Adige, etc.

Casa Julietei, mai exact presupusa casă celebrei eroine, a fost ridicată prin sec. 12-13 de una dintre familiile de vază ale Veronei, dell Capelo. Unul din motivele pentru care, prin sec. 19, s-a decis că aceasta este casa ei a fost apropierea dintre numele zisei familii şi cel al familiei Julietei - Capulet. Sau, cel puţin, aşa se presupune în prezent.

În tot cazul, prin 1936, clădirea a trecut printr-o "restaurare", al cărei scop a fost aducerea edificiului cât mai aproape de imaginea, pe care o aveau oamenii, la vremea respectivă, despre construcţiile medievale. De exemplu, ancadramentul gotic al uşii principale nu exista în varianta originală. De asemenea, tot acum, pentru a atrage şi mai mult turiştii, a fost adăugat celebrul balcon. Da, da, nu mai căscaţi ochii ăia atâta! Celebrul balcon al Julietei nu are nici măcar 100 de ani. Totul este un mod ingenios de a face (o grămadă de) bani de pe urma turiştilor neştiutori.

Accesul în curtea interioară a casei este gratuit şi ai privilegiul de a-ţi freca coatele, precum şi alte componente corporale, de o mare de oameni. În perioada de vârf a zilei eşti mai înghesuit decât dacă ai fi fost într-un vagon ce transporta prizonieri politici în Siberia prin anii '50. Vizitarea casei costă 4 euro (sau nimic, dacă ai achiziţionat deja cardul) şi are loc, numai după ce ai parcurs o coadă de minim 20-30 de minute. În interior este amenajat un mic muzeu cu ceva mobilier, fresce (niciuna neaparţinând imobilului) şi alte obiecte din perioada secolelor 15-17.

San Domenico al Corso este o biserică ridicată în prima jumătate a sec. 16 (între 1537-1543, pentru a fi mai exacţi). Pe timpul acela făcea parte dintr-un complex monastic ce aparţinea călugărilor dominicani. Biserica a fost decorată cu fresce în stil manierist, specific veacului, ce face trecerea de la arta Renaşterii la Baroc. Ulterior, în sec. 17-18, biserica a trecut prin câteva refaceri parţiale, fiindu-i adăugate ceva elemente baroce. În al Doilea Război Mondial a suferit ceva pagube în urma bombardamentelor aeriene americane, fiind restaurată prin anii '50. Din 2010 a fost cedată comunităţii evanghelice (sau luterane) din localitate.

Biserica Santissima Trinita (Sfânta Treime) a fost ridicată în sec. 11 (menţionată documentar pentru prima dată în 1077) în stil romanic, ca centru al unei mânăstiri aparţinând valombrosienilor - ordin monahal afiliat benedictinilor. În 1177 biserica a fost afectată de puternicul cutremur de pământ ce a lovit întrega Italie de nord. Atât biserica, cât şi mânăstirea, au fost refăcute şi extinse, lucrări ce au acoperit mai bine de 3 decenii. Campanila a fost şi ea refăcută, în prima jumătate a sec. 13.

În 1441 valombrosienii şi-au făcut bocceluţa şi au migrat spre alte locaţii. O vreme, mânăstirea a zăcut nefolosit. Apoi, din 1536, a devenit un fel de închisoare. Nici povestea cu închisoarea nu a durat foarte mult. La jumătatea sec. 19, mânăstirea era atât de ruinată, încât, în loc s-o repare, s-a decis demolarea sa parţială. Ceea ce mai rămăsese a fost distrus într-un bombardament american, în aprilie 1945. Din fericire, biserica mânăstirii a supravieţuit tuturor încercărilor. Astăzi este biserică parohială.

Decoraţia interioară datează din sec. 14-16, acoperind stilurile gotic târziu, renascentist şi manierist.