Muntenegru (I)

Este cea mai mică ţară din Balcani, cel puţin până se va recunoaşte pe deplin şi independenţa Kossovo (sau nu). Are o arie de niţel peste 13.800 de kilometri pătraţi (deci cam de 17 ori mai mică decât România) şi o populaţie de ceva peste 678.000 de locuitori. Din ăştia majoritatea sunt muntenegreni, urmaţi de sârbi, bosniaci, croaţi şi albanezi (de fapt, albanezii e posibil să fie mai mulţi, către un sfert din populaţie, dar autorităţile nu doresc să recunoască acest fapt). Altfel, tot acest construct este un artificiu. La urma urmei, singurele diferenţe reale între sârbi, muntenegreni , croaţi şi bosniaci ţine de religie şi de politică, nu de etnie. Toţi sunt de fapt sârbi. "Limbile" lor sunt în realitate simple graiuri - nici măcar dialecte - ale aceleaşi limbi, total inteligibile reciproc. Slovena, pe de altă parte, este o limbă separată. Îndeaproape înrudită, dar nu identică. Autorităţile muntenegrene s-au dat peste cap să inventeze o limbă "muntenegreană", cu doi milimetri mai altfel decât sârba standard. Măcar, în acest proces, au abandonat alfabetul chirilic în favoarea celui latin.

Este situată la nord de Albania. În plus se mai învecinează cu Croaţia şi Bosnia - Herţegovina la nord, Serbia (y compris Kossovo) la est şi Marea Adriatică la vest. Numele îi vine de la o formulă utilizată de veneţieni în evul mediu şi înseamnă, duuuh, Muntele Negru (Crna Gora pentru băştinaşi).

Începând din sec. 9 în această regiune au început să se formeze o serie de stătuleţe slavone, aflate sub suzeranitatea Bizanţului. Dintre acestea, Duklja a fost cea mai importantă. Prin sec. 11 conducătorii ei obţin independenţa reală faţă de Constantinopol şi se proclamă regi. Însă nu reuşesc să se menţină la putere prea mult. Ca la un secol mai la vale, toate micile formaţiuni sunt cucerite de Regatul sârb. Treptat, în cadrul statului sârb, o nouă entitate autonomă a luat naştere aici. Principatul Zeta. Care în 1455 obţine totala independenţă. Ca şi mai 'nainte, nici acum independenţa nu va ţine prea mult. În 1496 cea mai mare parte a actualului Muntenegru a fost cucerită de turci. În creierul munţilor (ţara nu este numită aşa pentru că e o vastă câmpie) au continuat să existe câteva clanuri rămase quasi libere. Ele recunoşteau de formă suzeranitatea sultanului, dar fără a plăti tribut, a participa la oaste, ori a face cel mai mic gest de supunere. La rândul lui, umbra lui Alah pe Pământ se făcea că îi crede, dar, câtă vreme îşi vedeau de oile lor (la propriu) şi îşi luau gâtul doar între ei, nu vedea necesar să rişte vreo armată prin coclauri.

Situaţia s-a schimbat de prin sec. 16-17. Episcopii (apoi mitropoliţii) de Cetinje au reuşit să coaguleze o nouă formaţiune politică în zona înaltă. Ei erau liderii unei adevărate teocraţii, fiind concomitent episcopi şi prinţi. Autoritatea lor era mare, dar limitată de cuvântul căpeteniilor celor 7 clanuri de munte, care îi şi alegeau. Timp de 200 de ani, otomanii au încercat de numeroase ori să cucerească Muntenegru (al cărui teritoriu de atunci era doar o treime din cel actual). Din nou şi din nou, armate turceşti au urcat în munţi, doar pentru a se întoarce bine hărtănite. Uneori armatele ismanlâilor erau atât de mari încât depăşeau dublul populaţiei ţării (adică vreo 120.000 de trupeţi). Deşi cu mult depăşiţi numeric şi ca echipament (una din cele mai celebre victorii ale lor a fost obţinută de o "armată" de vreo 600 de muntenegreni contra a 12.000 de turci), vitejia, duritatea, buna cunoaştere a terenului, dar şi capacităţile militare ale unora dintre eiscopi, au făcut ca Muntenegru să nu poată fi cucerit. Mai mult, când nu se luptau direct cu turcii, îşi permiteau să ofere sprijin militar veneţienilor împotriva aceloraşi inamici. Chiar au trimis detaşamente să lupte în războaiele Serenissimei prin Cipru şi Creta. De asemenea, nici micile păruieli dintre clanuri nu au fost în întregime date uitării.
Din sec. 18, mitropoliţii-principi au început să întreţină relaţii strânse cu ţarii Rusiei, de la care au primit fonduri destul de însemnate. Situaţia asta de independenţă efectivă, dar nerecunoscută de turci, a durat până după jumătatea sec. 19. În 1858, muntenegrenii câştigă o nouă bătălie majoră, deşi erau (cum altfel?) în gravă inferioritate. La data aceea, Muntenegru era deja un stat laic condus de principele Nicolae. În urma victoriei, Imperiul Otoman recunoaşte de fapt independenţa micului stat. Independenţa de drept este recunoscută după războiul din 1877-1878, prin Tratatul de Berlin (independenţa României şi a Serbiei sunt recunoscute tot acum), când şi primeşte câteva provincii care efectiv dublează suprafaţa ţării.
În 1910 Muntenegru se proclamă regat, cu acelaşi Nicolae încoronat rege. Noi teritorii vor fi obţinute în urma Primului Război Balcanic, când Imperiul Otoman este drastic înfrânt de foştii săi supuşi - Bulgaria, Serbia, Grecia şi Muntenegru. În timpul Primului Război Mondial, deşi nu a schiţat niciun gest belicos, Muntenegru a fost ocupat de trupele austro-ungare, sub acuzaţia că ar fi sprijinit pe ascuns Serbia - ceea ce este cu totul posibil. După război, partida naţionalist sârbă a avut câştig de cauză, formându-se un unic stat, Regatul Sârbo-Croato-Sloven, rebotezat în 1929 Iugoslavia.
În al doilea conflict mondial, Muntenegru a fost ocupat de trupele italiene, Mussolini proclamând un regat independent. În realitate, moştenitorii fostei case regale muntenegrene au refuzat tronul, aşa că "regatul" a fost administrat de guvernatori italieni. Din 1943, trupele germane au luat locul spaghetarilor. În toată perioada dintre 1941-1944, niciodată nu a fost ocupat întregul teritoriu. Mereu au existat mici enclave libere, în care legea era făcută de partizanii comunişti.

După 1945 Iugoslavia a fost refăcută, dar sub un regim comunist. Capitala Podgorica a fost redenumită Titograd în onoarea liderului comunist iugoslav Iosip Broz "Tito" (de felul lui croat după tată şi sloven după mamă). Altfel, Muntenegru a devenit una din republicile unionale ale noii Iugoslavii, bucurându-se de o destul de largă autonomie internă. Sigur, partidul comunist era unul, aşa că nu erau de aşteptat derapaje.
După căderea regimurilor comuniste europene, republicile iugoslave şi-au proclamat pe rând independenţa din ceea ce cam devenise un stat dominat de sârbi. Slovenia a deschis balul, iar Macedonia l-a închis. Pentru o vreme, Muntenegru a rămas fidel sistemului iugoslav, formând, alături de Serbia, o federaţie. Însă, în timp, muntenegrenii s-au săturat să fie vioara a doua într-un stat antioccidental, antiliberal şi pro rus. Aşa, că, în 2006, a fost organizat un referendum privind viitorul ţării. 55% din populaţia cu drept de vot (în fine, din cei care au votat) au decis independenţa. Din 2016 Muntenegru a devenit şi membru NATO, nu înainte să fie dejucată o tentativă de lovitură de stat a unor forţe ultra naţionaliste, pro sârbe, cu sprijin rusesc (normal). În plus, este candidat pentru aderarea la UE.
În prezent, Muntenegru este o republică parlamentară, democratică şi multiculturală (tot sudul ţării este plin de inscripţii oficiale şi în albaneză, de exemplu). Economia este bazată în special pe servicii şi turism. Foarte mulţi turişti străini vin vara, fiind atraşi de riviera muntenegreană, cu nimic mai prejos decât cea franceză ori italiană (mare albastră, apă cristalină, palmieri, munţi, orăşele medievale), preţuri simţitor mai mici decât ale competitorului direct - Croaţia - şi, tot faţă de croaţi, alt avantaj este faptul că Muntenegru, deşi nu este încă membru UE, a adoptat euro ca monedă naţională. Preţurile sunt destul de ok şi faţă de cele de pe litoralul românesc. Un cuplu de români întâlnit la Ulcijn plătea pentru o cameră într-o pensiune din oraşul medieval + mic dejun 25 de euro pe noapte. Din păcate, zisa rivieră este departe, iar autostradă nu ai decât pe porţiuni limitate. În care condiţii, faci cam două zile pe drum cu maşina. Ori doar una, dacă te simţi în stare să pleci în crepetul zilei şi să stai la volan între 13-15 ore. Dar, zău, că merită!

Urme ale războiului civil.

O parte importantă a geografiei Muntenegrului este Golful Kotor. Golful este o întindere de apă ce pătrunde adânc în uscat. Are o lungime de aproximativ 28 km, iar cea mai îngustă partea a sa este gura ce îl leagă de mare - 340 de metri. Deşi i se mai zice şi Fiordul Kotor şi este considerat de unii cel mai sudic fiord, este tehnic un simplu golf, căci nu a fost sculptat prin acţiunea unui gheţar, ci s-a format, când, în urma unui cutremur puternic, o fâşie de teren s-a prăbuşit, iar apele mării au invadat o vale adâncă şi văile adiacente. În jurul golfului se găsesc multe orăşele medievale bine păstrate (ori restaurate). Golful şi regiunea din jurul său este înscrisă pe lista monumentelor UNESCO, atât ca arie naturală, cât şi sub aspect cultural-istoric.

Ulcinj este un oraş în sudul Mumtenegrului. Are o populaţie de vreo 10.000 de locuitori, majoritatea etnici albanezi. Este una dintre cele mai vechi aşezări din regiune, fiind fondat prin sec. 5 î.Hr. de către iliri. În sec. 2 î.Hr. a fost cucerit de romani, care i-au dat numele Olcinium, din care derivă denumirea actuală. În perioada romană a devenit un important post comercial. După prăbuşirea imperiului în occident, a intrat în componenţa Imperiului Bizantin. Unde a rămas până în sec. 12, când este cucerit de Regatul sârb. Apoi, în 1405, este ocupat de veneţieni. Lor le datorăm mare parte din aspectul actual al oraşului vechi. Tot ei i-au dat un nou nume - Dulcigno. Turcii cuceresc oraşul de la veneţieni în 1571. Din 1878, a intrat în componenţa Muntenegrului.

În 1979 un puternic cutremur a devastat partea de vest a ţării. Ulcinj a suferit pagube majore, în special în zona oraşului vechi. Din fericire, mare parte a clădirilor şi monumentelor au fost reconstruite, iar lucrările încă nu s-au gătat.

Oraşul şi împrejurimile formează azi un important centru turistic, mai ales datoriră faptului că, spre deosebire de majoritatea plajelor pietroase mediteraneene, cele de aici sunt cu nisip.