Este un oraş toscan situat pe cursul inferior al râului Arno, aproape de vărsarea acestuia în mare. Este a doua metropolă a Toscanei, după populaţie, având peste 90.000 de locuitori. Toată lumea a auzit de Pisa datorită celebrului turn înclinat, dar, deşi complexul catedralei este de departe cel mai important monument al urbei, se mai găsesc aici şi alte motive de mândrie pentru localnici. Cine ştie, de exemplu, că universitatea locală a fost întemeiată în 1343?
Pisa a fost întemeiată de etrusci, o populaţie neitalică stabilită în actuala Toscană, prin sec. 6-5 î.Hr. În 180 î.Hr. a fost cucerită de romani, în urma unui dintre numeroasele războaie dintre lupani şi etrusci. La vremea aceea Pisa era deja un oraş întins şi prosper, o putere maritimă majoră. Ca urmare, romanii şi-au dat silinţa să provoace cât mai puţine distrugeri. Ulterior au numit cetatea Portus Pisanus (Pisa este clar un nume ce vine tocmai din epoca etruscă, dar nimeni nu ştie de unde ar fi putut deriva) şi au ridicat o puternică bază navală.
În perioada romană Pisa a continuat să se dezvolte graţie poziţiei sale strategice pentru comerţ, dar şi pentru apărare. Cândva situată pe malul mării, în sec. 1 î.Hr. oraşul era deja la vreo 4 km de ţărm din cauza aluviunilor aduse de Arno (azi distanţa faţă de mare s-a mărit la aproape 10 km), dar navele puteau ajunge în post navigând în sus pe râu. Râul şi canalele sale, permanent schimbătoare, înconjurau zidurile oraşului asigurându-i o poziţie inexpugnabilă.
La sfârşitul sec. 5, după prăbuşirea Imperiului Roman de Apus, Pisa a cunoscut doar un uşor declin. În secolul 7, deşi nominal sub suveranitate bizantină, pisanii au ştiut să-şi joace inteligent cărţile, păstrându-şi neutralitatea între cele 3 forţe din peninsulă - Bizanţul, papalitatea şi Regatul longobard, făcând afaceri bănoase cu toţi. În sec. 8, Pisa era cea mai mare putere comercială a Mediteranei occidentale, navele sale legau Toscana de Sardinia, Corsica, sudul Franţei şi Spania.
Când Charlemagne a alipit jumătatea de nord a Italiei la Regatul franc, această fructuoasă imparţialitate le-a cam ieşit pisanilor pe nas, frâncii fiind neplăcut impresionaţi de vânzările de arme către longobarzi. Astfel, când francii au stabilit în zonă un ducat, capitala acestuia a fost fixată la Lucca. Acest fapt nu a oprit Pisa din drumul său ascedent. Nici măcar cucerirea şi jefuirea oraşului de către legendarul rege viking Bjorn Coaste de Fier în anul 860 nu a însemnat decât un obstacol temporar.
La jumătatea sec. 10 Pisa era cel mai mare, bogat şi puternic oraş din Toscana. Flota sa i-a demonstrat Luccăi de ce este o bună idee să-i recunoască independenţa. De asemenea, puterea navală a pisanilor le-a permis să lupte cu succes împotriva maurilor. Nu numai că i-a alungat din teritoriile ocupate în Italia, dar a cucerit de la ei Sardinia şi Corsica, apoi a ocupat o serie de oraşe maure din nordul Africii. În pauzele trântelor cu sarazinii, pentru a nu-şi pierde mâna, Pisa s-a implicat în conflictele dintre papă, împăratul german şi bizantini, precum şi în păruieli victorioase cu cealaltă mare putere navală a Italiei vestice - Genova, care tocmai îşi începea traseul său istoric.
În sec. 11, Pisa devine o republică urbană condusă, după modelul roman, de doi consuli; un stat independent care domina bazinul occidental al Mediteranei şi juca de la egal la egal cu celelalte două mari republici maritime, Veneţia şi Genova. La sfârşitul secolului, papalitatea declanşează cruciadele. Pisa, ca şi rivalele ei de altfel, se grăbeşte să acorde ajutor cavalerilor creştini. La urma urmei, trupele sale purtau un război neîntrerupt cu musulmanii din Spania şi nordul Africii, în majoritatea cazurilor cu succese notabile (şi rentabile). Evident, fervoarea religioasă nu întuneca minţile cinstiţilor negustori pisani. Pe lângă a împlini voia Domnului, ei s-au dus în Ţara Sfântă şi pentru a-şi împlini cuferele. Ceea ce au şi făcut cu asupra de măsură, beneficiind de numeroase privilegii şi nepregetând să vândă păgânilor marfă interzisă, inclusiv arme.
La începutul anilor 1200 Pisa devenise o superputere europeană. Se amesteca în toate conflictele posibile (cu papa, cu împăratul german, cu Genova, cu oraşele toscane, Aragonul, ducatele din sudul Franţei, chiar şi cu Veneţia la un moment dat) în toate formele posibile: militar, politic, economic şi religios. La 1250 cam nimeni nu avea curajul să sufle în faţa ei. Din păcate, elita politică şi economică a Republicii pisane, orbită de neîntreruptele succese, cum s-a întâmplat de atâtea ori în istorie, a devenit prea arogantă pentru binele ei. Nu s-au gândit să-şi lase loc de "Bună ziua!" şi că, băgând băţul prin gard în atâtea curţi, riscă să-şi vadă vecinii aliaţi. Câtă vreme nu avusese mai mult de 2-3 inamici odată, trebile merseseră unse. Acum, însă, lucrurile au început să scârţâie. Adversarii s-au legat prin tratate, ori pur şi simplu au profitat să atace dintr-o parte, în momentul când armatele pisane erau ocupate în cealaltă.
În 1284 o flotă pisană superioară, dar condusă de un amiral încrezut şi incompetent, a fost spulberată de genovezi. A fost începutul sfârşitului. Treptat, teritoriile de peste ape sunt pierdute, iar în Toscana începe să se afirme tot mai mult puterea Florenţei. Lucrurile au fost înrăutăţite de colmatarea portului, pierderea a numeroşi clienţi internaţionali şi inexistenţa unor forme alternative de economie - comerţul era dominant, în timp ce meşteşugurile şi sistemul bancar erau mult subdimensionate. Marea ciumă din 1348 nu a ajutat nici ea şi, pentru a pune capac, în timp ce casa ardea, pisanii se împărţiseră în două tabere şi se păruiau cu sârg între dumnealor.
Un timp oraşul a reuşit cu greu să supravieţuiască mulţumită unor ultime resturi ale vechii ei bogăţii şi a puternicelor sale ziduri. Însă în 1406 Pisa era cucerită definitiv de Florenţa şi devenea o simplă colonie a acesteia.
La începutul anilor 1200 Pisa devenise o superputere europeană. Se amesteca în toate conflictele posibile (cu papa, cu împăratul german, cu Genova, cu oraşele toscane, Aragonul, ducatele din sudul Franţei, chiar şi cu Veneţia la un moment dat) în toate formele posibile: militar, politic, economic şi religios. La 1250 cam nimeni nu avea curajul să sufle în faţa ei. Din păcate, elita politică şi economică a Republicii pisane, orbită de neîntreruptele succese, cum s-a întâmplat de atâtea ori în istorie, a devenit prea arogantă pentru binele ei. Nu s-au gândit să-şi lase loc de "Bună ziua!" şi că, băgând băţul prin gard în atâtea curţi, riscă să-şi vadă vecinii aliaţi. Câtă vreme nu avusese mai mult de 2-3 inamici odată, trebile merseseră unse. Acum, însă, lucrurile au început să scârţâie. Adversarii s-au legat prin tratate, ori pur şi simplu au profitat să atace dintr-o parte, în momentul când armatele pisane erau ocupate în cealaltă.
În 1284 o flotă pisană superioară, dar condusă de un amiral încrezut şi incompetent, a fost spulberată de genovezi. A fost începutul sfârşitului. Treptat, teritoriile de peste ape sunt pierdute, iar în Toscana începe să se afirme tot mai mult puterea Florenţei. Lucrurile au fost înrăutăţite de colmatarea portului, pierderea a numeroşi clienţi internaţionali şi inexistenţa unor forme alternative de economie - comerţul era dominant, în timp ce meşteşugurile şi sistemul bancar erau mult subdimensionate. Marea ciumă din 1348 nu a ajutat nici ea şi, pentru a pune capac, în timp ce casa ardea, pisanii se împărţiseră în două tabere şi se păruiau cu sârg între dumnealor.
Un timp oraşul a reuşit cu greu să supravieţuiască mulţumită unor ultime resturi ale vechii ei bogăţii şi a puternicelor sale ziduri. Însă în 1406 Pisa era cucerită definitiv de Florenţa şi devenea o simplă colonie a acesteia.
Zidurile oraşului au fost ridicate în 1156.
Santa Maria della Spina este o bisericuţă construită pe la 1230 în stil gotic pisan. I se zice aşa pentru că în 1333 a fost adus aci un spin zis din coroana de spini a lui Iisus. Sculpturile sunt opera unor celebri artişti pisani din sec. 14, precum Andrea şi Giovanni Pisano.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu