Este un oraș din partea nordică a Italiei, capitala provinciei omonime din cadrul regiunii Emilia-Romagna. A fost constituit în centrul unei regiuni deosebit de fertile, fiind traversat de râul cu același nume, care se varsă apoi în fluviul Pad (sau Po, cum îi zic italienii).
Dat fiind potențialul agricol, zona a fost locuită încă din perioada neolitică. Din scrierile lui Titus Livius, orașul Parma ar fi fost întemeiat de etrusci prin sec. 7-6 î.Hr. Cumva, însă, către sfârșitul sec. 4 î.Hr., în timp ce etruscii erau angrenați în războaie cu Roma și cu grecii din sudul Italiei, aici s-a stabilit tribul celtic al boilor.
Celții au produs multe necazuri romanilor, astfel încât urmașii lupoaicei au trebuit, la un moment dat, să lase alte treburi la o parte și să se ocupe serios de războinicii semi-barbari. În 183 î.Hr. Parma era cucerită, iar aici a fost instalată o tabără militară romană. Acum își primește așezarea actualul nume, care, zic unii istorici, ar veni de la un tip de scut rotund al infanteriei ușoare romane. Parma era așezată la încrucișarea a două importante căi de comunicație - Via Emilia, care o lega de Marea Adriatică în est și așa-numitul "drum al celor 100 de mile", care făcea legătura cu Coasta ligură în vest. O lungă perioadă de pace și vecinătatea ziselor drumuri au avut ca efect prosperitate și creștere demografică. În sec. 1 î.Hr. Parma devenise o metropolă de provincie, fiind înălțată la rangul de colonie sub numele de Augusta Parmensis.
Timp de câteva secole cetatea a cunoscut viața îmbelșugată și lipsită de griji a oricărui oraș provincial roman. Lucrurile au luat o turnură urâțică pe măsură ce Imperiul Roman de Apus se apropia de obștescul sfârșit. În 452, Parma a fost cucerită, jefuită și distrusă de hunii lui Attila. Refăcută de supraviețuitori, așezarea a fost prinsă apoi în războiul dintre bizantini și ostrogoți (un neam germanic) pentru stăpânirea peninsulei. În sec. 6 Italia cunoaște năvălirea altei seminții germanice - longobarzii, care și-au întemeiat aici propriul regat. Cu această ocazie, Parma devine centrul unuia din ducatele longobarde. Acest fapt are ca rezultat o bruscă îmbunătățire a situației orașului, care cunoaște o nouă perioadă de creștere.
În anul 774 regele francilor Carol cel Mare trece Alpii și trimite statul longobarzilor în cărțile de istorie. În prima parte a stăpânirii france, Parma nu prea își face apariția prin documente. Însă în 879 regele Carloman II (un urmaș al lui Carol cel Mare) îl numește pe episcopul orașului la conducere.
Parma a rămas un fief episcopal timp de 3 secole. În tot acest timp starea orașului (y compris a locuitorilor) a continuat să se îmbunătățească. În sec. 9 orașul a fost jefuit într-unul din raidurile maghiarilor, însă, după plecarea halitorilor de carne de sub șa, localnicii și-au reluat viața și au refăcut ce fusese distrus. Și nu s-au lăsat pe tânjală. Repede urbea a depășit nivelul de dezvoltare anterioară cuceririi maghiare. Importanța sa a crescut într-atât, încât în 962 a fost fondată Universitatea din Parma prin decretul împăratului german Otto I.
În sec. 12 Parma era una din cetățile importante ale Italiei de Nord. În această perioadă, burghezii au preluat puterea de la episcop și au proclamat comuna. Parma devenea un oraș-stat. Ca și celelalte orașe italiene, a fost atrasă în lungul conflict dintre ghibelini (susținătorii împăratului german) și ghelfi (partizanii autorității papale). Mai întâi de partea primilor, apoi schimbând taberele în favoarea ultimilor. Când împăratul Frederic II a asediat orașul, parmegianii i-au administrat o usturătoare (și decisivă) înfrângere.
Perioada următoare a fost caracterizată de dezvoltare economică. Populația a crescut exponențial, orașul s-a extins. Autoritatea consiliul local a fost impusă asupra teritoriului din jur. Parma crescuse la nivelul unei puteri locale. Dar, așa cum se întâmplă deseori atunci când totul merge bine, băștinașii au devenit aroganți și certăreți. În oraș au izbucnit tot des conflicte între diverse familii patriciene și facțiuni politice. Politica externă și apărarea au fost tot mai mult neglijate. Ca urmare, în 1346 Parma este atacă prin surprindere și cucerită de trupele Ducatului Milano. Milanezii și-au păstrat dominația până spre sfârșitul sec. 15, când, la rândul lor, sunt înfrânți și cuceriți de francezi. Nici unii, nici ceilalți nu și-au bătut prea mult capul cu eficientizarea administrației, așa că orașul a început să decadă.
În 1521, în urma altui război, francezii sunt zburătăciți, iar Parma este inclusă în Statele Papale. Papa Paul III (Alessandro Farnese, pe numele din buletin) a creat un ducat al Parmei, pe care l-a cedat fiului său nelegitim. Parma devenea din nou autonomă, deși nu chiar independentă, căci ducele era vasal Sfântului Scaun. Alde Farnese s-au dovedit buni administratori. În timpul lor (mai ales în sec. 16-17) orașul a experimentat o nouă eră de creștere și prosperitate. Parmegianii au devenit printre cei mai prosperi locuitori ai Italiei. Are loc, de asemenea, și o puternică înflorire cultural artistică. O serie de poeți, arhitecți și artiști sunt activi și ia naștere o adevărată școală de pictură locală cu mari maeștri precum Correggio și Parmigianino.
La începutul sec. 18, ultimul duce din casa Farnese a murit fără moștenitor masculin, iar ducatul a revenit celei mai apropiate rude - don Carlos, fiul regelui spaniol Filip V. Acesta stă aici doar câțiva ani, după care devine rege al Neapolelui și pleacă spre sud, luând cu el mare parte a comorilor artistice adunate de fosta dinastie într-un secol și jumătate. După plecarea acestuia, duce a fost proclamat fratele său, Filip, care a inaugurat noua dinastie ducală, Bourbon-Parma.
În 1802 Napoleon a anexat ducatul la Franța. În a cărei componență a rămas până în 1815. Apoi a fost restaurat și încredințat Mariei Luiza, soția lui Napoleon și fiica împăratului austriac Francisc I. Abia la moartea acesteia, în 1847, familia Bourbon-Parma a revenit la putere. Însă nu pentru multă vreme. În 1859 Parma era alipită Regatului Sardiniei (nucleul viitorului stat italian).
Azi Parma este un oraș cu aproape 200.000 de locuitori, cunoscut mai ales pentru industria culinară, cu precădere șunca și brânza locală - celebrele prosciutto și parmigiano-reggiano (parmezanul).
Timp de câteva secole cetatea a cunoscut viața îmbelșugată și lipsită de griji a oricărui oraș provincial roman. Lucrurile au luat o turnură urâțică pe măsură ce Imperiul Roman de Apus se apropia de obștescul sfârșit. În 452, Parma a fost cucerită, jefuită și distrusă de hunii lui Attila. Refăcută de supraviețuitori, așezarea a fost prinsă apoi în războiul dintre bizantini și ostrogoți (un neam germanic) pentru stăpânirea peninsulei. În sec. 6 Italia cunoaște năvălirea altei seminții germanice - longobarzii, care și-au întemeiat aici propriul regat. Cu această ocazie, Parma devine centrul unuia din ducatele longobarde. Acest fapt are ca rezultat o bruscă îmbunătățire a situației orașului, care cunoaște o nouă perioadă de creștere.
În anul 774 regele francilor Carol cel Mare trece Alpii și trimite statul longobarzilor în cărțile de istorie. În prima parte a stăpânirii france, Parma nu prea își face apariția prin documente. Însă în 879 regele Carloman II (un urmaș al lui Carol cel Mare) îl numește pe episcopul orașului la conducere.
Parma a rămas un fief episcopal timp de 3 secole. În tot acest timp starea orașului (y compris a locuitorilor) a continuat să se îmbunătățească. În sec. 9 orașul a fost jefuit într-unul din raidurile maghiarilor, însă, după plecarea halitorilor de carne de sub șa, localnicii și-au reluat viața și au refăcut ce fusese distrus. Și nu s-au lăsat pe tânjală. Repede urbea a depășit nivelul de dezvoltare anterioară cuceririi maghiare. Importanța sa a crescut într-atât, încât în 962 a fost fondată Universitatea din Parma prin decretul împăratului german Otto I.
În sec. 12 Parma era una din cetățile importante ale Italiei de Nord. În această perioadă, burghezii au preluat puterea de la episcop și au proclamat comuna. Parma devenea un oraș-stat. Ca și celelalte orașe italiene, a fost atrasă în lungul conflict dintre ghibelini (susținătorii împăratului german) și ghelfi (partizanii autorității papale). Mai întâi de partea primilor, apoi schimbând taberele în favoarea ultimilor. Când împăratul Frederic II a asediat orașul, parmegianii i-au administrat o usturătoare (și decisivă) înfrângere.
Perioada următoare a fost caracterizată de dezvoltare economică. Populația a crescut exponențial, orașul s-a extins. Autoritatea consiliul local a fost impusă asupra teritoriului din jur. Parma crescuse la nivelul unei puteri locale. Dar, așa cum se întâmplă deseori atunci când totul merge bine, băștinașii au devenit aroganți și certăreți. În oraș au izbucnit tot des conflicte între diverse familii patriciene și facțiuni politice. Politica externă și apărarea au fost tot mai mult neglijate. Ca urmare, în 1346 Parma este atacă prin surprindere și cucerită de trupele Ducatului Milano. Milanezii și-au păstrat dominația până spre sfârșitul sec. 15, când, la rândul lor, sunt înfrânți și cuceriți de francezi. Nici unii, nici ceilalți nu și-au bătut prea mult capul cu eficientizarea administrației, așa că orașul a început să decadă.
În 1521, în urma altui război, francezii sunt zburătăciți, iar Parma este inclusă în Statele Papale. Papa Paul III (Alessandro Farnese, pe numele din buletin) a creat un ducat al Parmei, pe care l-a cedat fiului său nelegitim. Parma devenea din nou autonomă, deși nu chiar independentă, căci ducele era vasal Sfântului Scaun. Alde Farnese s-au dovedit buni administratori. În timpul lor (mai ales în sec. 16-17) orașul a experimentat o nouă eră de creștere și prosperitate. Parmegianii au devenit printre cei mai prosperi locuitori ai Italiei. Are loc, de asemenea, și o puternică înflorire cultural artistică. O serie de poeți, arhitecți și artiști sunt activi și ia naștere o adevărată școală de pictură locală cu mari maeștri precum Correggio și Parmigianino.
La începutul sec. 18, ultimul duce din casa Farnese a murit fără moștenitor masculin, iar ducatul a revenit celei mai apropiate rude - don Carlos, fiul regelui spaniol Filip V. Acesta stă aici doar câțiva ani, după care devine rege al Neapolelui și pleacă spre sud, luând cu el mare parte a comorilor artistice adunate de fosta dinastie într-un secol și jumătate. După plecarea acestuia, duce a fost proclamat fratele său, Filip, care a inaugurat noua dinastie ducală, Bourbon-Parma.
În 1802 Napoleon a anexat ducatul la Franța. În a cărei componență a rămas până în 1815. Apoi a fost restaurat și încredințat Mariei Luiza, soția lui Napoleon și fiica împăratului austriac Francisc I. Abia la moartea acesteia, în 1847, familia Bourbon-Parma a revenit la putere. Însă nu pentru multă vreme. În 1859 Parma era alipită Regatului Sardiniei (nucleul viitorului stat italian).
Azi Parma este un oraș cu aproape 200.000 de locuitori, cunoscut mai ales pentru industria culinară, cu precădere șunca și brânza locală - celebrele prosciutto și parmigiano-reggiano (parmezanul).
San Rocco este o biserică construită în 1754 de iezuiți în stil baroc târziu.
Santa Maria del Quartiere este o altă biserică barocă a Parmei. A fost construită între 1604-1619.
Biserica Sf. Alexandru a fost construită între 1527-1530 peste ruinele unei biserici mai vechi din sec. 9. În sec. 17 a fost refăcută în stil baroc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu