Jurnal de călătorie

Capitolul 4. Să ne închinăm la Înalta Poartă.

Prin septembrie 2009, fu rândul Turciei să fie călcată în picioare (respectiv sub roţi, că am mers cu maşinile). Nu am văzut decât partea europeană cu două oraşe: Adrianopol în trecere şi Constantinopol (sau, pre limba închinătorilor lui Allah, Edirne şi Istanbul) dar a fost suficient pentru ca să devenim depresivi. Nu ştiu dacă restul ţării arată la fel, dar ce am văzut nu vom atinge noi ca grad de civilizaţie nici în 50 de ani. Necum să ne mai comparăm cu ceva UE. Totul era curat, nimic în ruine (în afară de chestiile istorice, sigur), nimeni nu şi-a bătut joc de moştenirea culturală şi istorică, autostrăzi pe 6 benzi şi şosele ca-n palmă, politeţe şi voie bună. Constantinopolul este un oraş imens. Cred că am mers cam o oră pe autostrada, care îl taie în două, înainte de a ajunge în oraşul vechi. Cazarea a fost la un hostel situat în districtul turistic, de la care, în câteva minute pe jos, ajungeai la palatul sultanal, la Sfânta Sofia, la Moscheea Albastră şi la zidul oraşului basileilor, dar şi în alte câteva puncte de interes turistic. Camera de 6, cu baie şi mic dejun inclus, ne-a dus la vreo 11 euro de căciulă per noapte. Oraşul este foarte curat. Nu am văzut ceva gunoaie decât seara, prin locuri mai dosnice, în afara rutelor turistice. Toalete publice peste tot locul, în special la moscheei, dar nu numai; acces gratis sau cu plată, dar nu mai mult de o liră turcească, adică jumătate de euro. Verdeaţă, aer curat, parcuri puse la punct, civilizaţie, ce mai. Nu tu cerşetori, nu tu câini vagabonzi. În schimb, pisici. O groază de pisici peste tot locul. Dar nu din cele vagaboande, zdrenţuite. Grase, frumoase, bine întreţinute. Am înţeles că sunt îngrijite pe spezele moscheeilor şi al municipalităţii. Transportul în comun este extrem de curat şi civilizat. Costă o liră jumate călătoria, indiferent de mijloc: tramvai, autobuz, metrou, ferryboat peste Bosfor (dacă tot ajungi până aici, e păcat să nu pui piciorul şi în Asia niţel). Nu au bilete, ci fise cum aveam noi pe vremuri la metrou. Nici controlori, ci bodyguarzi în staţii. Oricum, nimeni nu încerca să şunteze sistemul. Chestie: deasupra oraşului vezi zeci de catarge imense cu drapelul naţional şi prin toate colţurile sunt afişate citate din alde Kemal Paşa, zis şi Ataturk ("părintele turcilor"), fondatorul statului turc laic şi modern, pentru care purtătorii de fes (da, încă mai poartă) au un respect fanatic. Apropos de curăţenie, noaptea am văzut zeci de bărci şi şalupe cu motor, care păreau că pescuiesc cu nişte plase. Asta şi făceau. La lumina reflectoarelor pescuiau gunoaiele din Bosfor. Dâmboviţa noastră..., dar să lăsăm. Oamenii sunt civilizaţi, politicoşi şi, când te aud vorbind româneşte, inevitabil te acostează cu fraza: "Rumânia? Hagi!" Ştiu cum să-ţi vândă marfa şi să te facă să nu-ţi pară rău după bani. De exemplu, la localuri te atrag cu ceai şi antreuri gratis, apoi te tratează ca pe rude. Într-un loc, pentru că cele 6 lire li s-a părut un bacşiş (culmea, cuvânt turcesc, dar ei nu-l prea practică) mare, au insistat să ne aşezăm la loc şi să mai servim un ceai cu nişte fursecuri. Apropos, la ei ceai înseamnă CEAI. Verde, negru, dar din planta numită ceai. Cred că am văzut undeva şi de mentă. În niciun caz din fructe de pădure sau alte idioţenii snoabe ca pe la noi. Nu prea vezi ciocolată. Evident, nici porc sau alcooale. Decât în localurile din districtul turistic, unde sunt scumpe (un pahar de bere Efes - 3/4 euro). La data respectivă erau destul de turtiţi pentru că, de puţină vreme, se interzisese fumatul în spaţii publice, iar vorba aia cu fumezi ca un turc este chiar adevărată. Dulciuri tradiţionale, orientale, geniale la gust, găseşti. Cofetării europene, ciuciu. Pofta-n cui de savarine, amandine şi compania. De mâncat, e mai bine să practici în afara districtului turistic. Pe străduţe laterale găseşti mici localuri, unde mănâncă turcul de rând. Mâncarea e foarte bună, servirea ireproşabilă, porţii medii, preţuri mici. Patronul, când va afla că sunteţi străin, va superviza personal servirea şi vă va vorbi despre câte-n lună şi-n stele. În general, vă va arăta că sunteţi cei mai importanţi oaspeţi, care i-au călcat vreodată pragul. Atenţie mare. Cum italienii nu ştiu să facă pizza sau spaghetti, turcii sunt nişte verze totale la shaorma şi kebap. Preţurile prin oraş sunt destul de mici şi negociabile. Se poate negocia cam orice. Excepţie face (spre marea noastră dezamăgire) tocmai bazarul, unde, după ce că preţurile sunt mai mari simţitor faţă de cele practicate în stradă pentru aceleaşi obiecte, nici nu sunt negociabile. Asta se datorează turiştilor occidentali tembeli, care n-au auzit de obiceiul oriental al negocierii şi dau cât li se cere. De asemenea, Topkapî, palatul sultanal, ni s-a părut cam mult la 10 euro. Şi asta fără harem pentru care se cereau alţi 5 euro. La urma urmei, nici nu este vreun palat mai răsărit, ci o construcţie modestă, cu un singur nivel înconjurată de un parc frumos, în care se mai aflau tot felul de chioşcuri şi pavilioane. Constantinopolul e plin de locuri de văzut. Se găsesc în orice ghid al oraşului. În afară de cele istorice, de bifat plimbarea cu vaporul pe Bosfor şi Marmara, lenevitul pe iarbă în campusul universitar, precum şi o plimbare pe Istiklal Caddesi, strada principală din vechiul cartier genovez Pera. Are vreo 2 kilometri şi se spune că, în week end, este străbătută de două milioane de oameni, fiind locul de întâlnire al tuturor turcaleţilor din regiune. Moscheeile sunt deosebite. Răcoroase, cu covore groase, în care se îngroapă piciorul, îţi dau un sentiment de linişte şi pace. Sentiment, care poate fi şi greşit, altfel nu ar avea fiecare poliţaiul ei. Evident, nu se intră încălţat. Evident, sunt bine organizaţi şi au locuri speciale şi pungi pentru încălţări, precum şi batice sau alte acoperitoare de cap pentru femei. Am participat la mai multe servicii religioase (da, dacă ceri, ţi se dă voie să asişti discret dintr-un colţ, fără să faci zgomot sau să înregistrezi video şi / sau sonor). Sunt scurte, maxim 25 de minute, şi este interesant cum se roagă unul lângă altul omul de afaceri la costum armani, muncitorul în salopetă şi hippiotul plin de cercei şi cu jeanşii rupţi. Şi că veni vorba de moscheei, mama lor rămâne tot Sfânta Sofia, fostă biserică bizantină, ridicată de Justinian I prin sec. VI, transformată de Mehmet II (da, ăla cu Ştefan, Iancu şi Vlad) în moscheeie, acum fiind muzeu. Are 1400 de ani, dar osmanlâii nu au fost în stare să facă una mai mare sau mai frumoasă. O ultimă chestie: în Turcia, ca şi în Bulgaria, sâmbătă se face şcoală. Gata, ştiu, am scris mult. Dar nu am acoperit decât o părticică din ce ar fi de spus. Hai, acum, nişte poze.

Campusul universitar

Turnul Bayazid

Intrarea în campusul universitar (Complexul Bayazid)

Cisterna celor "1000 de coloane" (sus)

Moscheea Albastră-interior (sus şi jos)

Moscheea Albastră (interior)

Moscheea Albastră (sus şi jos)

Sfânta Sofia by night

Oraşul vechi (de la stânga la dreapta: Topkapî, Sfânta Sofia, Moscheea Albastră, Suleymaniye)

Bosforul văzut din Turnul Galata

Turnul Galata (construit de genovezi în 1348)

Istiklal Caddesi (sus şi jos)

Marele Bazar

Marele Bazar

Vechea intrare în Marele Bazar

Stradă în districtul turistic

Apeductul lui Valens

Mormântul lui Soliman Magnificul (sus)

Moscheea Suleymamiye

Topkapî

Topkapî (sus şi jos)

Topkapî (sus şi jos)

Topkapî (sus şi jos)

Înalta Poartă

Sfânta Sofia-interior (sus şi jos)

Sfânta Sofia-interior (sus şi jos)

Sfânta Sofia-interior (sus şi jos)

Sfânta Sofia-interior (sus şi jos)

Sfânta Sofia

Mormântul lui Ahmet III (în faţă la Topkapî)

Adrianopol (sus şi jos)

Moscheea mare din Adrianopol

Ghici care

Azi am fost la Administraţia financiară şi mi-am plătit darea pe casă.
Nu era o coadă imensă. Nu lipseau de pe toţi pereţii afişe mari cu informări şi anunţuri cât mai precise şi clare. Nu lipsea funcţionarul, care să-ţi dea toate îndrumările necesare. Nu erau deschise doar 2 ghişee din 3. Nu era la ghişee nicio funcţionară acră, nerăbdătoare şi nezâmbitoare. Nu erau înăuntru 30 de grade, astfel că oamenii, care veneau încotoşmănaţi de la frigul de afară, nu transpirau în draci şi nu se simţeau inconfortabil.
Sunt mândru şi bucuros că mi-am făcut datoria de cetăţean al unei capitale cu adevărat europene.
Ca şi anul trecut, banii mei vor fi folosiţi de autorităţi, care nu vor pregeta să facă totul, pentru ca lucrurile să meargă şnur. Nu vor trage mâţa de coadă la birou. Nu vor merge, pe banii mei, în excursii de studiu prin Emirate, Tailanda, Maroc, Brazilia, etc. Nu vor întârzia aberant de mult nicio lucrare. Nu vor încredinţa lucrări cu preţuri mult umflate unor firme alese fără licitaţie şi nici nu vor accepta lucrări slabe calitativ. Nu-şi vor lua gipane de neam prost. Nu vor fura un sfanţ din banul public. Nu vom muri, la vară, de cald în autobuze. Nu va apărea nicio sincopă în funcţionarea transportului în comun. Nu se vor exista blocaje în trafic. Nu vor exista străzi cu gropi, nici cerşetori, nici maidanezi. Nu vor fi luate prin surprindere de ploi şi ninsori. Nici un monument istoric, casă de patrimoniu, parc nu vor fi dărâmate / desfiinţate pentru a-şi trage vreun ghiolban cu ceafa groasă investiţii imobiliare nenecesare şi de o totală lipsă de gust. Nu se va plânge nimeni că iar au minţit cu nesimţire în campania electorală.
Un singur lucru e adevărat, din tot ce am scris mai sus. Ghici care!

Cu scut sau pe scut...

România nostră cea de toate zilele e o ţară mică spre medie, lovită, destul de des, de către istorie. Dar, tot destul de des, istoria ne-a oferit varii oportunităţi de a ne face vizibili, de a ne atinge scopuri, de a obţine avantaje. Când am avut o clasă politică de elită, am reuşit să manevrăm. Gen 1859, 1866, 1877, 1918. Date destul de îndepărtate, din nefericire. Alte ori, am rămas cu buzele umflate şi am apelat la unul din sporturile naţionale de mare succes, aruncatul cu vina pe manevrele ostile ale unei / unor forţe străine. Aici cel mai aproape şi cel mai trist exemplu ţine de cam tot ce s-a întâmplat în primul deceniu post 1989.
Acum s-a ivit o nouă uriaşă oportunitate. Unchiul Sam ne vrea sub scut. De, mă, sub scutul antirachetă. Mai exact, ne-a cerut oficial să luăm parte la dezvoltarea proiectului şi să acceptăm amplasarea de rachete interceptoare pe minunata gură de rai. Sigur, ştim cu toţii, o mare putere nu are prieteni, are doar interese. Americanii nu au strigat într-un glas că-i vor pe fraţii lor de geantă latino-saxonă. Nici vorbă. Fapt este că elementele scutului urmau să fie amplasate în Ungaria, Cehia şi Polonia. Parlamentele maghiar şi ceh au zis politicos nem, respectiv net. Cât despre leşi, chiar americanii au renunţat la idee, pentru a demonstra ruşilor că nu ei sunt cei vizaţi. Declarativ, scutul trebuie să protejeze de rachete lansate de forţe ostile (poate teroriste). Şi cum e vorba de America, alea nu pot fi decât ceva ţări sau grupări din zona Golfului, a Orientului Mijlociu, respectiv Apropiat. Ori, România este situată pe sau aproape de prezumtiva traiectorie a unor prezumtive rachete. La fel Bulgaria, Grecia şi Turcia, dar acestea sunt mai degrabă înclinate a zice "pas". Aşadar, strategia yankeilor se va axa tot mai mult pe Bucureşti.
Asta este o oportunitate uriaşă şi trebuie s-o apucăm cu toate mâinile posibile. Nu trebuie să privim îngoziţi la ruşi. Nu trebuie să ascultăm de tot felul de prooroci şi sibile de 2 bani, care predică apocalipsa. Sigur că ţarul Putin o să-şi flexeze niţel muşchii. O să se încrunte, o să ţipe, o să ameninţe. E obligat s-o facă. Ca să arate lumii că puterea Rusiei nu a dispărut şi că americanii nu pot face ce vor în ceea ce muscalii consideră grădina lor. Să arate lumii, dar mai ales rusului de rând, care e prea ocupat cu vodca pentru a şti cum e cu geopolitica asta. Evident că n-o să se repeadă să toarne rachete intercontinentale peste Dâmboviţa. Ce, nu mai avem nevoie de gaze de la ei? Ca să dau doar un exemplu.
Acum, România nu e în război nici cu Iranul, nici cu Siria. Iar alde Al-Qaida în niciun caz nu va da o cârcă de bani pe o rachetă, ca s-o verse într-o ţară, despre care occidentalul de rând a auzit vag că ar fi europeană (şi asta în cel mai bun caz). Teroriştii vor publicitate. Deci nu avem prea mare nevoie să intrăm sub poala scutului. Deci nu noi avem nevoie de americani, în problema asta. În schimb, ei au nevoie neapărată de noi. Aici este oportunitatea.
Să fii tratat oareşcum pe picior de egalitate cu "jandarmul mondial" este deja un semnal politic al naibii de puternic pe mapamond. Şi cu vaste posibile şi pozitive implicaţii economice. Însă nu e de ajuns. Trebuie să părăsim tradiţionala noastră căciuleală şi să nu mai mulţumim umili boierului că ne-a omenit. Ar trebui să emitem pretenţii, să cerem, să negociem. Ridicarea vizelor, de exemplu.
Ce zici, musiu Boc, te poţi ridica la înălţimea momentului?