Jurnal de călătorie

Capitolul 5. Mişto ţară avem, ce-i de făcut.

Partea a doua. Făgăraşul Nordului.
După Ceahlău, am decis să mergem în Rodna. Cazare am găsit în Complexul Turistic Borşa. De aici am plecat să "facem" creasta Rodnei. Mă rog, nu pe toată, că ne-ar fi trebuit vreo 6-7 zile - are cam 60 km. Doar o porţiune de cam 20 km, sau, altfel spus, 3 zile pe acoperiş.
Din fericire, din complex este un telescaun, care merge peste 2 km şi, pentru 8 lei, te scuteşte de o oră de suiş. Lucru care nu-i de colea, mai ales dacă ai şi 10 kg. în spate, inchiziţia personală cu bretele. Chestii absolut necesare pe trei zile. Ţoale subţiri şi groase, cort, saci de dormit, izopren, halimandros, ciocolată din greu (energizant :D), apă multă (ni s-a spus că sus nu este apă decât rar, ceea ce nu a fost chiar adevărat) pentru băut, spălat (eventual), supa de seară, cafeaua de dimineaţă (obligatorie), primus şi butelii şi mai ales etc.
Deci, dis-de-dimineaţă (în limbajul nostru asta însemna cam 11 am), am luat telescaunul până la punctul salvamont. Am fentat Cascada Cailor, care "evolua" pe cealaltă faţă a văii, dar am putut s-o observăm de departe. Am făcut un mic ocol pe la căldarea şi Lacul Iezerul Bistriţei de sub Vf. Gârgălău (2158 m) şi am urcat, apoi, destul de pieptiş ajungând pe creastă la indicatorul din Şaua Gârgălău (pentru necunoscători, şa este porţiunea dintre două vârfuri; se mai foloseşte şi termenul de tarniţă pentru o şa mai mică, dar şi cel de curmătură; ca supliment de explicaţii, lacurilor li se mai spune iezere sau tăuri). Sus ai impresia că ai trecut printr-o falie în spaţiu şi ai ajuns în Făgăraş. Poate culmile sunt mai rotunde, mai multă vegetaţie, mai puţină piatră. Altfel, aceeaşi creastă, care se întinde până la orizont, mulţime de vârfuri peste 2000 de metri (cel puţin în porţiunea bătută de noi), picioare lungi, în coborâre lină, la rândul lor cu multe vârfuri înalte, de le confunzi cu creasta principală.
Din Şaua Gârgălău am luat-o peste Vf. Galaţu (2048 m; poteca trece pe sub vârfuri, dar doritorii pot ajunge şi pe ele în puţin timp), prin Şaua Galaţului şi am înnoptat sub Vf. Laptele Mare (2167 m), într-un loc unde creasta se lărgea puţin. Chiar şi aşa am pus cortul aproape în potecă. Era destul de frig, iar noapte a plouat ceva şi a bătut vântul tare. Noroc cu cortul nostru Quechua, marfă adevărată, de firmă. A rezistat ca eroul sovietic. A doua zi am luat-o frumuşel prin Şaua Puzdrele şi pe lângă Vf. Puzdrele (2188 m). După ce ne-am lăsat mici fâşii de piele şi pânză într-un jnepeniş dens, am ieşit într-o zonă largă a crestei, Tarniţa Bărsanului. A urmat Vf. Negoiasa (2049 m), Tarniţa Negoieselor, apoi, după ce am trecut de o mică ridicătură, am ajuns în Şaua Între Izvoare, lângă Lacul La Cărţi (mă îndoi că ştie careva de ce îi zice aşa). Aici este un pârâiaş limpede şi rece gheaţă. Loc numai bun să uşurezi rucsacii de nişte conserve. După masă, pe repede înainte, căci se părea că va ploua, am ocolit vârfurile Repede (2074 m) şi Cormaia (2033 m), ajungând în Şaua Obârşia Rebrii. Nu am mai mers decât vreo jumătate de oră şi am ajuns la Tarniţa La Cruce. Aici, în dreapta traseului de creastă, se deschide o căldare glaciară, cu un lac şi o sumedenie de izvoare. Campare obligatorie. De altfel, la scurt timp după montarea cortului ne-a vizitat şi ploaia. Zdravănă. În ultima zi, am părăsit creasta spre nord, către Pietros. Vra să zică, am depăşit vârfurile Buhăescul Mare (2257 m) şi Mic (2221 m) separate de Curmătura Buhăescului, am coborât puţin în Şaua Buhăescului, după care am urcat Vf. Rebra (2225 m). De aici a urmat Curmătura Pietrosului, lungă şi spectaculoasă, şi, în sfârşit, Vf. Pietrosul Rodnei (2303m), cel mai înalt din Munţii Rodnei, ţinta finală.
Traseul era marcat destul de bine şi de curând (articole din 2003 acuzau lipsa marcajelor), dar numai pe pietre. Nu există şi stâlpi cu marcaje, ceea ce înseamnă că pe ceaţă sau zăpadă te poţi rătăci fără nicio problemă. Vremea a fost bună pentru urcat. Cer în general acoperit şi răcoare, dar fără să lipsească soarele şi fără să fie cu adevărat frig (decât noaptea). Ceaţă în ultima zi, spre căruţa de draci adunată în grupul nostru, căci panorama de pe Pietros a fost cam zgârcită. În prima zi am avut o oarecare problemă cu apa, dar în cele următoare am găsit izvoare mai peste tot locul. Puţină lume am întâlnit acolo, sus, spre deosebire de Făgăraş. Între alţii, câţiva cehi şi un cioban, localnic, care îşi păştea oile în păşunea alpină, la peste 2000 de metri. Avea 72 de ani şi se plângea că ăştia tineri nu mai ţin la efort şi nici la muncă grea nu prea se îndeamnă. Şi avea dreptate. Ştiu eu pe unii, care abia au depăşit 20 de ani şi i-a terminat un ocol al Herăstrăului.
În ultima dimineaţă petrecută în creastă, m-am trezit la 6 şi am văzut un superb răsărit de soare. Am urmărit fenomenul şi la mare, de mai multe ori, dar nu se compară nici pe departe. Să fii singur pe o piatră, departe de cort. Să urmăreşti cu un ochi soarele, ce se înalţă roşu-strălucitor şi cu celălalt luna alburie, care parcă nu e convinsă că trebuie să plece. Să asculţi liniştea, să te minunezi de formele, pe care le poate lua ceaţa de dimineaţă, coborând crestele din jur. Să vezi roua strălucind în iarbă, să simţi aerul proapăt şi tare. Închizi ochii, simţi efectiv muntele dându-ţi bineţe. Eşti liber şi împăcat cu tine. Acolo, în biserica clădită de El, simţi cu adevărat măreţia lui Dumnezeu.

Pietrosul văzut din Borşa (cel mai din stânga)

Cascada Cailor (sus şi jos)

Căldarea şi Lacul Iezerul Bistriţei (sus şi jos)

Creasta văzută din Şaua Gârgălău spre est. În prim plan Vf. Gârgălău.

Creasta văzută din Şaua Galaţului spre vest. Vf. Laptele Mare în stânga, Vf. Puzdrele în plan îndepărtat

Vf. Galaţu

Vf. Laptele Mare

Borşa văzută noaptea de sub Vf. Laptele Mare

Creasta văzută din Tarniţa Bârsanului spre vest

Vf. Negoiasa

Creasta văzută din Tarniţa Negoieselor spre vest. În dreapta, Vf. Rebra

Vf. Cormaia

Creasta văzută către est din Şaua Rebrii

Căldarea şi lacul de sub Tarniţa La Cruce

Lacul de sub Tarniţa La Cruce seara şi dimineaţa

Vf. Buhăescul Mare

Pietrosul văzut de sub Vf. Rebra

Tăurile Buhăescului

Curmătura Pietrosului

Pietrosul văzut din curmătură

Unul din Hornurile Pietrosului

Creasta văzută către est de pe Pietros. Vf. Buhăescul Mare în stânga

Ura, am ajuns!

Din păcate, sunt mai mulţi români decât cehi

Staţia meteo de sub Pietros

Borşa văzută de pe Pietrosul Rodnei

Căldarea şi Iezerul Pietrosului. Staţia meteo în plan îndepărtat. Cu ce seamănă iezerul?

Căldarea şi Curmătura Pietrosului văzute de la staţia meteo

Precum spuneam, 72 de ani

Jurnal de călătorie

Capitolul 5. Mişto ţară avem, ce-i de făcut?

Partea una. Ceahlăul, un uriaş cu fruntea-n soare...
...pe dracu. Timp de 5 zile cât am stat în zonă am văzut soarele mai mult pe la televizor. Şi după aia, doar de curiozitate, am urmărit prognoza meteo de la Toaca încă două săptămâni. Şi numai ploaie se anunţa. Nu ştiu cum au văzut unii marea de pe Ceahlău, eu m-am bucurat să văd văile vecine. Dar s-o luăm cu începutul.
Ca şi anul trecut, gaşca dusă cu capul a hotărât să exploreze gura de rai cu piciorul şi cortul. Se va vedea cam cât de mult am folosit corturilea alea. În program: Ceahlăul, Rodna şi Maramureşul. Deci, într-o frumoasă zi de vară sub-sahariană, cum numai pe Dâmboviţa poţi vedea, am luat-o frumos pe E 85 prin Moldova. Canicula a fost prietenoasă cu asupra de măsură şi a hotărât să ne însoţească o bună bucată din drum, nu care cumva să ne plictisim. Pe la Bacău încă era senin şi cuptor. Însă, pe măsură ce ne apropiam de Piatra Neamţ, a devenit înnorat şi s-a făcut răcoare. Veşti bune, cu alte cuvinte. Mai puţin interesantă ni s-a părut partea în care a început să plouă torenţial. Şi a tot ţinut-o aşa cu încăpăţânare. La Bicaz încă ploua. Când am ajuns la popasul turistic de la Izvorul Muntelui, iar ploua. Nici vorbă să întindem vreun cort. Lasă că nici loc nu prea aveam. În ceea ce priveşte Ceahlăul, sunt două locuri de unde cam pleacă toate traseele: Izvorul Muntelui şi staţiunea turistică Durău. Vra să zică, am decis să mergem mai departe. Am apucat-o pe o şosea ("Transversala"), care taie peste o parte mai joasă a masivului, prin pădure. Destul de ruptă, dar practicabilă. Evident, GPS-ul nu o recunoaşte. Peisajele sunt minunate, în ciuda norilor cenuşii şi grei. Un drum de mai bine de o oră.
I se spune staţiune turistică, dar să nu se creadă că Durăul e vreo Sinaie ori aşa ceva. Niet, e o chestie mititică cu vreo trei hoteluri, cevaşilea vile, 2 magazine şi un ditatamai centrul ecumenic în jurul unei mânăstiri. În total cam 4 minute pe jos dintr-un cap în celălalt. Şi acolo ploua, chiar dacă mai uşurel. Corturile au rămas în portbagaj. Iar noi ne-am aciuat în nişte căsuţe. Din lemn. De două paturi, dar mari, aveai loc să te învârţi. Loc de grătar amenajat, grup sanitar cu duşuri civilizat amenajat. 40 de lei de căsuţă, ergo 20 pe cap de munţoman furajat.
Şi că veni vorba, Planul era să urcăm pe la cabana Fântânele, să ajungem pe platou şi să campăm sus, la cabana Dochia. Să "facem" platoul, să vedem marea, să ne scoborâm pe partea opusă, pe la "Duruitoare". Ştiţi istoria cu planul de acasă? Aha, aia. Ni s-a aplicat şi nouă. Am urcat, dar har Domnului că aveam pelerinele de ploaie cu noi. Cortul l-am cărat degeaba, a trebuit să ne cazăm la cabană. Nu am văzut marea, dar am fost martorii unui alt fenomen - o magnifică "mare" de nori. Altfel, traseele sunt uşoare, bine marcate şi aranjate. Pe undeva, par făcute mai mult pentru tătăici la pensie. Pe de altă parte, sunt frumoase şi se merită bătute. Măcar o dată în viaţă.
Mare parte din Ceahlău face parte dintr-o rezervaţie naturală. Ca să intri în parc trebuie plătită o taxă de 5 lei/persoană la punctul Salvamont din Durău. Pe munte sunt rangeri, care te pot întreba de chitanţă. Şi tot ei pot să-ţi producă o altă chitanţă, dacă te faci că nu vezi panourile şi intri în zona rezervaţiei interzisă turiştilor. Tot pe munte sunt şi urşi. Nu ca cei din Bucegi, obişnuiţi să-ţi mănânce din mână. Sunt din cei sălbatici, gata mai degrabă să-ţi mănânce mâna cu totul. De aia e bine să stai doar pe potecile marcate şi să ai atenţia la tine.
Şi, dacă te plictiseşti, zona are şi alte lucruri de văzut. Noi ne-am dat cu vaporaşul pe lacul de acumulare Bicaz (Lacul Izvorul Muntelui) - 10 lei, am vizitat Cetatea Neamţului (refăcută parţial de curând, merită văzută) - 5 lei, mânăstirea Secu, schitul Sihăstria. Şi sunt multe altele. Plus o tură prin orăşelele alea moldoveneşti. Veţi vedea cea mai mare colecţie de bunăciuni blonde:D.

Masivul Ceahlău văzut din Durău

Masivul Ceahlău văzut peste Lacul Izvorul Muntelui

Cascada Duruitoarea

Aşa se face un marcaj: locaţie, altitudine, coordonate GPS, direcţie, distanţă

Durău. Vedere de pe platou

Schitul Sf. Ştefan cel Mare de pe platou

Marea de nori (sus, jos şi următoarea)

Cabana Dochia

Vf. Toaca (1904 m)

Precum ziceam...

...noroc că nu ne-a ars soarele

Cabana Fântânele

Lanternă, imaginaţie şi timp de expunere mare

Barajul de la Bicaz

Cetatea Neamţului

Schitul Sihăstria (sus şi jos)

Mânăstirea Secu (sus, jos şi următoarea). În forma actuală ctitorită de Nestor Ureche, 1602

Inception

Ok, azi fusei să văd filmul mai sus anunţat. "Inception". Termen, care, apropos, de-a lungul filmului fu tradus de românaşii noştrii într-un mod tare neinspirat prin "începutul". Mai aproape de temă ar fi fost "inocularea", "inseminarea", "plantarea".
În esenţă, bazându-se pe o tehnologie furată de la US Army, Dom Cobb (DiCaprio) - alde erou principal - invadează subconştientul oamenilor, în somn, prin intermediul viselor contrafăcute, furându-le diferite idei şi informaţii. Musiu Cobb este un mercenar folosit de corporaţii în spionajul economic. Asta până când un magnat are o idee mai bună. El nu vrea informaţii, el vrea inocularea în capul unui competitor a ideii dezmebrării imperiului economic proaspăt moştenit. De aici începe (cronologic, că filmul începe de altundeva) acţiunea. Pe care nu o s-o povestesc, pentru că filmul merită văzut. Îl recomand. Fără să fie o capodoperă, mi s-a părut a fi foarte bun. Atenţie, nu este un film subţirel, de vară. Are o acţiune foarte complexă, multistratificată şi necesită multă atenţie şi memorie. Nivelurile se succed şi se întrepătrund rapid şi nu există pauze sau fire paralele, care să explice ce tocmai s-a întâmplat acum 10 minute. Filmul e un fel de puzzele şi tu trebuie să fii capabil să potriveşti cioburile.
Un singur punct negativ. De vreo 15-20 ani, Hollywoodul tot foloseşte o serie de idei furate din cinematografia europeană. Până în anii '90, cam tot sfârşitul de film american era happy end, erou bun le-o trage la bad guys şi rămâne cu fata. După aia, între alte furăciuni din Lumea Veche a fost şi conceptul de sfârşit în coadă de peşte, neclar, lăsat la imaginaţia spectatorului. Doar că yankeii au tot folosit chestia asta, până au reuşit s-o transforme într-un clişeu.
Altfel, Inception, alături de Gangs of NY, The Aviator, The Departed, Blood Diamond, Revolutionary Road, Body of Lies, Shutter Island (toate filme de văzut neapărat), este încă o bornă pe drumul care a însemnat transformarea unui puştan plin de ifose şi fiţe, dar talentat ("tânără speranţă") într-un bărbat matur, un actor excelent, care a confirmat.
PS: Nostimă şi destul de originală metoda de a fura un sărut.:D

C(e), M(ă), s-a terminat pe 2010?

Cică, s-a finit CM 2010 la fotbal. Ducă-se.
Vra să zică, am început expunerea cu concluzia. Da, nu prea sunt mare fan fotbal. Între noi fie vorba îl cam consider un joc ("sport" e cam mult spus) de ciobani analfabeţi, fără trimiteri la personaje contemporane de tristă celebritate. Cel puţin la noi.
Deci, CM 2010. Am văzut câte ceva de prin toate meciurile, dar numai unul integral. Respectiv Germania-Argentina, unul dintre cele mai mişto în opinia mea. Neavând "participare" am ales şi eu din ofertă o echipă cu care să empatez. Ca mulţi cunoscuţi de-ai mei am preferat echipele mici, underdog-ii. Şi nu am fost dezamăgit. Am ţinut cu Ghana, SUA şi Slovacia, care cred eu că nu au jucat rău. După ce "neamurile de la ţară" au fost trimise la bordeiele lor, au rămas doar "monştrii". De aici a fost mai uşor să aleg. În primul rând nu îmi plac latinii. În al doilea rând îi aproape detest pe italieni şi pe francezi. Şi m-am bucurat ţeapăn, când au ieşit din grupe şi încă la mod de mare umilinţă. Yes!!! Am mers pe mâna Germaniei, ţara căreia îi sunt eu cel mai fan în indiferent ce domeniu. Şi m-am bucurat de cele 4 boabe aruncate în capul "mâinii lui Dumnezeu". Din păcate, în semifinale li s-a închis şi "panţerelor germane". Cum tot ziceau dobitocii noştri de comentatori. De parcă au auzit ei de panzere bulgăreşti sau australiene (pentru necunoscători, panzer în germană înseamnă armură, blindaj). Prin urmare, în finală am ţinut cu Olanda. Mă rog, urmaşii lui Sancho Panza au câştigat pe merit, dar asta nu o să mă facă, aşa ranchiunos şi pricinos cum sunt, să îi plac mai mult. Dimpotrivă.
Chestia cea mai haioasă a campionatului ăsta nici nu a fost în josul Africii, ci în Germania. Mă refer la caracatiţul Paul. Cum le-a nimerit el pe toate. Oare îl putem întreba dacă scapă vreodată România de criză? Cred că face infarct doar când o auzi întrebarea. Dacă nu se ocupă de el marile case de pariuri, mai întâi.