Pe 15 martie este ziua naţională a Ungariei. Acum o săptămână, un tembel dominat de o xenofobie rudimentară s-a gândit că cel mai bine ar fi să iasă în piaţa publică şi să spânzure efigia unui personaj istoric considerat erou naţional de către cea mai mare parte a populaţiei ţării, în care trăieşte (am folosit intenţionat xenofobie şi nu naţionalism sau antiromânism, fiind eu convins că ipochimenul urăşte pe toată lumea; sunt mulţi şi la ei şi la noi şi pe la alţii, care consideră că aşa trebuie să se manifeste patriotismul). Csibi Barna este frustrat că Miercurea Ciuc nu aparţine Ungariei, nasol moment că istoria nu s-a oprit niţel să-l întrebe şi pe el dacă-i convine actuala linie de evoluţie a omenirii. Prin urmare, s-a răzbunat şi el cum a putut atârnând în laţ o păpuşă de paie cu chipul lui Avram Iancu. Evident, a intervenit poliţia şi i-a tras (încă) o amendă. Şi o s-o păţească şi la serviciu, chit că nu va mai fi trimis la Abrud.
Asta era acum o săptămână. Trebuia să fie pur şi simplu o ştire ca oricare alta şi nu una de primă pagină. Dar încă se bate toba pe tema asta prin toată presa. Opiniaci celebri bat încă, fără niciun pic de graţie, apa-n piua naţionalismului populist. Mi-este pur şi simplu greaţă! Individul ar fi trebuit lăsat să dispară la loc în mocirla anonimatului. În schimb, "deontologii" ăştia de 3 sfanţi nu reuşesc să priceapă că Csibi bacsi este un frustrat, care are nevoie de multă atenţie. Iar ei îi dau mai multă decât poate duce. Aşa că, dacă va observa că primeşte ce are nevoie, poate la anul o să escaladeze niţel situaţia.
PS 1: Frunda Gyorgy a susţinut în direct la RTV că nu are trebui sancţionat pe linie de serviciu, că legea nu prevede sancţiuni pentru ce face omul în timpul lui liber. Să avem pardon! Sunt funcţionar public ca şi ipochimenul şi ştiu mai bine. Legea funcţionarului public consideră că reprezinţi 24/7 statul, al cărui amploiat eşti, nu doar 8 ore pe zi şi eşti răspunzător administrativ şi pentru ce faci în afara serviciului. Iar legea asta este copiată după legislaţia unor ţări mai occidentale şi mai democratice decât plaiul mioritic.
PS 2: Da, şi prin ţări mult mai democratice diverşi manifestanţi ard drapelul şi alte simboluri naţionale. Dar îşi asumă tragerea la răspundere, căci, precum spuneam, nici pe acolo nu este legal.
PS 3: Alde Blejnar nu l-a trimis pe individ la Abrud ca să vadă cum e să trăieşti într-o societate tolerantă, aşa cum minţea cu tupeu. Cel mai probabil spera că moţii or să-l bubuie niţel. Doar că moţii au dovedit că fac parte din acelaşi popor de mămăligari impotenţi, care sunt majoritatea românaşilor. Au început să ţipe disperaţi ca o grupă de călugăriţe, care au auzit că le va fi trimis un pirat beţiv. "Vai, nu-l vrem, a distrus un simbol naţional, e urât şi dement!". Acum, nu vreau să se creadă că împing la violenţă, e vorba doar de felul de a fi al nostru. Sunt sigur că, dacă un român din Gyula spânzura efigia lui Kossuth Lajos şi era trimis, să zicem, la Pecs, ăia abia îl aşteptau. Şi mai sunt sigur că, dacă baciul vrâncean din "Mioriţa" era ungur sadea, nu ar fi stat să toarne filosoficale ieftine unei oi, ci ar fi pus mâna pe bâtă şi i-ar fi rupt cu bătaia pe ceilalţi doi. Şi de aia suntem noi unde suntem şi ei unde sunt!
PS 4: Csibi Barna, vaya con dios şi ai grijă: când mergi, încearcă să nu te calci pe degetele de la mâini.
marți, 22 martie 2011
vineri, 4 martie 2011
Vineri seara
Începutul unei zi de vineri seamănă (pentru mine) cu începutul oricărei alte zi a săptămânii ouvriere. Mă trezesc brusc, încă năuc, apoi mă întreb înciudat ce e melodia aia, cine i-a dat drumul, de ce se aude aşa de tare şi, în general, ce vrea de la viaţa mea. Telefonul, săracul, îşi face datoria şi mă trezeşte. Este 6 AM. Fuck!
Apoi, totul se schimbă, nu se mai aseamănă. Devin lucid mai repede. Casc mai rar. Nu mai vărs apa de cafea / scap pe jos furculiţa / trântesc farfuria / etc. Nu mai pomenesc în barbă tot felul de personaje din calendarul religios şi/sau diferite grade de rudenie ale cui mă obligă să mă trezesc la ora asta.
La opt fără zece am ajuns la serviciu. Ciudat, sunt bine dispus. Ziua nu mi se mai pare doar o lungă trecere către mâine. Cafeaua pare mai dulce. Arunc cu bancuri, ironii şi răutăcisme (da, asta înseamnă că sunt bine dispus :P) în stânga şi dreapta. Mi se pare mie sau chiar lucrez mai cu spor? Dosarul ăsta mi se părea aşa plictisitooor până mai ieri. Nu mai aştept "să se sune" şi plec naibii odată acasă. Dar aştept cu nerăbdare să se facă seară.
Vineri seară este intervalul din întreaga săptămână cel mai drag mie. Nu pentru el însuşi. Foarte posibil doar să merg acasă şi să pierd timpul la televizor sau pe net - ceea ce, de fapt, se şi întâmplă cel mai adesea. Dar pentru că anunţă weekend-ul. Mâine mă trezesc când vreau, mâine nu mai am stăpân, fac ce vreau, când vreau. Poate o să fie frumos şi cald, poate o să fie urât şi frig. Poate o să ies în oraş, poate o să ies din oraş. Poate..., poate... Oricum, ceva va fi. Sigur va fi. Mâine va fi altfel decât ieri. Iar vineri seară precede acest altfel.
Îmi place seara de vineri. Este incitantă şi plină de promisiuni ca prima întâlnire cu o femeie frumoasă.

joi, 3 martie 2011
"Gaiţele" suntem noi
Deci. "Gaiţele". Teatrul Odeon, Sala Majestic. 2 ore jumătate. Aproximativ 26 de lei, la balcon.
Nu mi-a plăcut. Or avea ei cronici bune şi premii de interpretare, dar mie nu mi-a plăcut. Nu e ce aşteptam eu. Cât o fi ea de regizată de Alexandru Dabija, reprezentaţia mi s-a părut slăbuţă. Artificială, căznită, prea sforţată către o comedie uşurică, bulevardieră.
Acum, fiecare are propriul mod de interpretare. Eu am citit piesa de două ori şi nu mi s-a părut deloc (doar) o simplă comedie de moravuri. Nu e Caragiale. În opinia mea este, mai degrabă, o satiră socială, şi încă una destul de amărăluţă. "Eternul românesc" este luat în şuturi fără înţelegere şi fără simpatie.
Cât despre interpretare... Georges şi Ianache Duduleanu sunt prea caricaturizaţi, mai apropiaţi de clovni de bâlci, decât de ticăloşi cu acte în regulă. Margareta este total artificială. O copilă de 5 ani face crize de isterie mult mai autentice. Bărba-su', Mircea, are alura unui fante de Zimnicea. Vanda ar trebui să fie o "femme fatale" proaspăt venită de la Paris, superficială, dar cochetă şi rasată. În schimb pare o fătucă pregătită să agaţe un "băieţaş" într-o discotecă de ţară. Asta ca să nu mai vorbim că divă ar fi putut, poate, să fie cu vreo 15 kilograme în urmă. Lena şi Zoia sunt interpretate de doi bărbaţi. Chestie care mie nu mi se pare genială, cum o laudă unii, ci de un grotesc exagerat, care iarăşi depăşeşte mesajul piesei. Carmen Tănase (Flacăra lui State) face un rol curăţel drept Colette Duduleanu. Iar Dorina Lazăr (Aneta Duduleanu) e singura care joacă bine, ca o adevărată profesionistă, deşi fără sclipire. Părera mea. Care nu e obligatoriu cea mai obiectivă, deci mereţi şi vedeţi.
De ce "Gaiţele" suntem noi?
Pentru că piesa nu are ca ţintă doar "elita" unui oraş de provincie (Craiova, ca să fim mai exacţi). Noi ăştia, românaşii, tragem după noi toate tarele prezentate de Kiriţescu. Şi multe altele.
Şi pentru aerul de facil, de improvizat, de superficial al punerii în scenă. "Las-o, bă, că merge şi aşa!"

luni, 7 februarie 2011
Când şobolanilor nu le mai ajunge canalizarea...
... ies la suprafaţă şi infestează viaţa publică.
Personajul de mai jos a fost pe stil vechi un turnător odios pe lângă securitatea comunistă, pentru care a şi primit în freză de la CNSAS un certificat de poliţie politică. Deşi avea drept nume de cod un celebru nume de motan, era de fapt un şobolan scârbos. Şi mi-e teamă că metafora aduce injurii reale şobolanilor adevăraţi. Alţii spun că această colaborare este doar niscaiva praf în ochi, care acoperă faptul că era şi este un ofiţer acoperit al securităţii (sper că nu aveţi dulci iluzii cum că SRI, SIE şi restul găştii sunt altceva decât aceeaşi Mărie sub altă pălărie).
După '89, personajul şi-a făcut un grup de firme - "Crescent" (nimeni nu l-a întrebat cu ce bani, oare cu fondurile externe ale fostei securităţi?) - care l-a adus în poziţia de mogul multi-suti-milionar (nimeni nu crede cu adevărat că nu are mult mai mult). A avut poftă de ieşit în priveală şi şi-a creat un trust de presă populat de lingăi trişti, gata să muşte unde sunt asmuţiţi. Azi pe unul, mâine dimpotrivă, după interesul stăpânului. Nu că alţii fac altfel, dar parcă cu ceva mai multă fereală.
A vrut (sau a primit misiunea?) să facă şi politică. Şi-a creat un partiduleţ de doi bani şi, pe spinarea altor partide, a intrat în Parlament şi s-a cocoţat în diverse funcţii. Astăzi este vicepreşedinte al Senatului şi se visează, pentru legislatura viitoare, chiar preşedinte al respectivei camere. Ceea ce nu-l împiedică să încalce legea în mod grosier, firmele sale având contracte substanţiale cu statul.
Însăşi prezenţa sa pe sticlă (atitudinea, modul de a vorbi, înfăţişarea) trezeşte repulsie, te face să te gândeşti la o reptilă rece şi lunecoasă. Eu sunt un susţinător al democraţiei şi liberalismului, dar, câteodată, parcă îi înţeleg şi pe cei care cer o deratizare radicală şi neconstituţională.
PS: Cum ştiu că ipochimenul e în stare să dea în judecată şi vrăbiile care îi cacă chelia, menţionez că textul de mai sus este un pamflet.

vineri, 28 ianuarie 2011
Ultima soluţie?
La ora 6, când mă trezesc eu în zilele lucrătoare (da, sunt şi nefericiţi care-şi încep ziua de cu noapte), primul lucru pe care-l fac e să dau drumul la televizor. De regulă pe un post de ştiri. Am un fundal sonor, cât bănănăi prin casă, mai aflu o noutate, mai văd cu e vremea, de astea. Azi dimineaţă m-au enervat cei din redacţia ştirilor sportive de la Antena 3. Au început cu Torje, au continuat cu Steaua, Meme, Lăcătuş, Dinamo şi au terminat cu fiţele lui Cristea. Pâi,bine băi, fraţilor, doar fotbal e pe lumea asta? Şi încă de ăsta de 2 sfanţi, românesc? În acest moment sunt în desfăşurare două evenimente sportive majore: Open Australia şi Campionatul European de Patinaj de la Berna. Plus toate competiţiile caracteristice iernii. Probabil or mai fi şi altele. Despre ele, mucles.
Asta "cere publicul", asta "face audienţă". Şi e valabil pe aproape toate posturile tv, cu bingourile, blondele, dannegrii, elodiile şi capatoşii lor. De ce? Simplu. Din masa fiinţelor etichetate drept români, doar vreo 40% (şi am folosit procentul cu indulgenţă) pot fi consideraţi oameni. Restul sunt animale. Cretinoide, gălăgioase, murdare (în toate sensurile), agresive. Entităţi pentru care maneaua e muzică, Salam e artist, vila de neam prost cu turnuleţe e arhitectură, tabloidele sunt literatură. Pentru care OTV-ul este etalon de profesionalism, iar Bianca Drăguşanu, Daniela Crudu, Poponeţ, Bote şi tot restul faunei de "vedete" de Dorobanţi şi Bamboo sunt modele de urmat. Care-şi fac o datorie de onoare din a polua tot spaţiul înconjurător pe toate planurile posibile.
O, şi dacă s-ar limita la atât. Dar nu, turma asta are şi drept de vot. De aia un criminal ca Ion Iliescu a fost ales preşedinte în trei rânduri, în loc să înfunde puşcăria, cum s-ar fi întâmplat în orice ţară normală. De aia Vadim şi Becali sunt la Bruxelles, iar Partidul Poporului va intra în parlament.
Pentru toate astea vreau să urez tuturor celor arătaţi mai sus, precum şi celorlalţi de aceeaşi sorginte, un sincer şi călduros: Muriţi, băăăăă!!! La noapte, dacă sunteţi atât de drăguţi, merci.

duminică, 23 ianuarie 2011
Cu regret, din nou, despre Nimeni
În 2008 au fost alegeri. Aşa cum se practică prin toată lumea civilizată, atunci când un partid nu-şi atinge ţelul (respectiv procentul) propus, şi în PNL vechea conducere a trebuit să facă loc uneia noi şi neuzate. Ceea ce nu prea se întâmplă în restul lumii civilizate, au reuşit liberalii de Dâmboviţa. Cumva, în fruntea dumnealor s-a aburcat Nimeni. Până să-şi vadă fundul aşa sus cocoţat, se remarcase printr-o continuă opoziţie la orice decizie a lui Tăriceanu şi prin permanente intrigi de culise. După ce visul de mărire i s-a împlinit, s-a făcut remarcat prin (su)punerea PNL-ului la remorca PSD-ului şi prin lungile spălături cu limba, pe care i le-a aplicat unui alt looser, Geoană.
În 2011 nici nu începuse bine anul, că s-a şi apucat de făcut gafe, nu carecumva să se îndese altul şi să i-o ia înainte. Pentru început a aliat PNL cu un partid-afacere, condus de un alt nimeni, ce-i drept mai odios. Cu conservatorii lui Voiculescu-"Felix", adică. Cu PC, sau partidul 1%. O formaţiune cu o "doctrină" struţo-cămilă (social -liberalismul), creat de tatăl Antenelor strict ca un sprijin în derularea afacerilor sale. Ca să nu mai aduc aminte de latura morală a alianţei cu un partid de foşti şi actuali securişti, tu fiind şeful unui vechi partid istoric, puternic anticomunist. Şi toate astea pentru ce? Pentru mai multă promovare într-un imperiu media fără nicio vlagă. Păi în Italia Berlusconi a câştigat alegerile din poziţia de mogul media. La noi Felix abia a reuşit să intre în parlament parazitând, în două rânduri, pe social democraţi. Vra să zică, Nimeni îmbracă o haină ruptă şi murdară, aruncată de fostul proprietar.
Ca să fie sigur că ia faţa tuturor, N. a mai făcut o gafă. S-a apucat să trâmbiţeze că este gata să renunţe la cota unică, în speranţa unei împărţiri mai favorabile a ciolanului cu pesedeii, într-o viitoare eventuală coaliţie de guvernare. Astfel, a reuşit să angajeze partidul cât mai spre stânga.
Acum, nu zic, şi Brătienii ăia (care sunt cel mai des pomeniţi vis-s-vis de trecutul de glorie şi care, da, acum se răsucesc sfârlează prin cavouri) au făcut compromisuri. Unele chiar mai rele (reprimarea răscoalei din 1907, par egzamplu). Dar ei erau nişte monştri sacri, faţă de epigonii lor de 3 piţule. Mari patrioţi, care, în ciuda defectelor lor, au creat şi modernizat România. Iar Nimeni? Nimeni este o puţulică bleagă cu o freză ieftină, care va fi uitat de istorie la două ore după ce va fi dat la o parte. Nota bene, nu am folosit intenţionat termenul "penis" sau variantele sale de autobază nu din pudoare, ci pentru că ar fi putut sugera o oarecare idee de masculinitate. Ceea ce nu-i cazul.
Una peste alta, Nimeni este motivul pentru care eu, un înrăit adept al liberalismului, nu voi mai vota PNL. Nu în actuala formulă.

duminică, 16 ianuarie 2011
Cum să tunezi un parc
Ieri am avut ceva drum prin parcul Morarilor. Mergeam cu capul la ale mele, nu prea atent la restul Universului. În jur, mămici cu bebeluşi în cărucioare, familii cu copii mai mari sau mai mici, cupluri de toate vârstele, puştani pe role, copaci, arbuşti, iarbă, vrăbii, căţei, etc. În fine, biosfera obişnuită dintr-un parc bucureştean. Şi totuşi, ceva parcă nu se încadra în peisaj, nu se pupa cu ce consider eu că ar trebui să reprezinte un parc de cartier: pe un dâmb man-made, între niscaiva copaci şi tufişuri, zăceau plictisite cele trei tunuri de mai sus. TUNURI. În parc. Poate eu sunt cel dus cu pluta, dar nu mi se pare chiar alegerea cea mai fericită. Apoi am aflat că la fel a fost "înfrumuseţat" şi parcul Florilor.
Punând doi lângă doi ca să-mi dea patru, m-am dumirit. Ambele parcuri sunt în sectorul 2. Primare la 2 este alde Neculai Onţanu. Nea Caisă ăsta se laudă prin CV-uri că este militar. Acum, eu nu ştiu ce mare scofală de militar de trei piţule a fost la viaţa lui. Ştiu, însă, că pe stil vechi, în timpul lui Ceaşcă a urmat Academia de partid "Stefan Gheorghiu" (el trece doar Facultatea de Sociologie şi Psihologie, dar uită să zică şi la ce universitate; la acea vremea, domeniile astea erau strict sub controlul regimului), unde se formau slugile fidele ale partidului comunist. Ca dovadă, musiu a fost activist de partid, secretar cu munca politică de masă în sectorul PCR Construcţii, între 1986-1989. Şi nu un activist mai cumsecade (mai erau şi din ăştia), ci unul greţos şi inflexibil. Las' că, după cum arată blocurile construite în anii ăia, am văzut ce bine şi-a făcut treaba. În schimb, salariul lui de activist de partid era de 7500 de lei. Pentru cine nu a prins vremurile alea, un salariu mediu era cam de 2000-2500 de lei. Şi asta după ceva vechime în muncă.
Cu toate acestea, pentru a nu-l contrazice pe Brucan, în 2000 cetăţenii sectorului 2 l-au ales primar. Şi l-au tot reales, apoi. În martie 2007, ministrul apărării l-a ridicat în gradul de colonel în rezervă. Motivele sunt total misterioase. În 2008, deşi era membru marcant PSD, Onţanu l-a sprijinit pe Blaga în alegerile locale. Drept răsplată, un anume preşedinte de ţară, beţivan şi cu aplecare spre blonde artificiale, l-a făcut general de brigadă (cu o stea), chiar de ziua naţională. În 2009, domn primarele l-a spjinit pe Băse şi a plecat din PSD, fondând împreună cu ceilalţi fugari UNPR. Noua trădare i-a adus drept recompensă o nouă stea pe umeri. La 22 octombrie 2009, Piratu' îl face general maior. În ritmul ăsta, alegerile din 2014 or să-l găsească mareşal.
Auzi la el, tunuri. Haideţi, dom' ghinăral că puteţi mai bine de atât. Ce ziceţi să mutaţi la Morarilor conflictul din Afganistan?
sâmbătă, 8 ianuarie 2011
Comparaţie
Predau câteva ore la un liceu particular, nu contează care. Vineri am avut oră la clasa a XI-a şi am discutat despre progresul tehnologiei şi impactul asupra societăţii umane actuale. La un moment dat, a ridicat frumos două deşte un băieţaş, despre care un om bun la suflet ar putea spune, la rigoare, că este un elev mediocru. Curios, i-am dat cuvântul. A început un lung expozeu despre China. Plin de amănunte şi de date tehnice, pe care doar un împătimit al subiectului le-ar şti. Şi ce tremolo în voce, ce ton avântat, ce hiperbole, ce metafore! Mamă, tată, iubită (dacă are vreuna, mototolul), propria persoană nu ar fi beneficiat de aşa oratio. Şi cu câtă mândrie vorbea despre faptul că Imperiul Celest este singura ţară din lume, ce deţine un tren pe bază de levitaţie magnetică în exploatare comercială, nu doar experimentală. Iar sfârşitul a fost genial: "China este cea mai tare ţară din lume! Mai tare chiar decât Ungaria."
miercuri, 5 ianuarie 2011
Cum să (pe)treci sfârşitul lumii
Azi, în metrou, atenţia mi-a fost atrasă de un grup de predicatori americani, nu contează cultul, ceva ultra-neo- protestant, oricum. Dumnealor împărţeau nişte pliante multicolore, nu mai mari decât un biscuite obez, anunţând un iminent sfârşit al lumii. Da, în 2011 adică. Aveau şi o dată exactă, dar nu am reţinut-o. Prin mai, parcă. Şi tot dumnealor veneau şi cu reţeta a ceea ce e de făcut, ca să nu mai stai tu să te chinui cu planificarea. Un fel de salvatio semipreparată, numai s-o bagi niţel la microunde şi gata veşnicia între floricele, sub nori de lapte şi un soare de miere. Treaba avea trei paşi obligatorii. Pentru început, musai să te înscrii în secta lor, normal. Apoi, să te căieşti şi să obţii iertarea din partea tuturor celor ce le-ai greşit cumva, cândva (dacă ştie careva răspunsul la aşa o problemă, mi-e că-l paşte nobelul). În ultimul rând, dar cel mai important, ar mai trebui să cotizezi o sumă cât mai importantă în conturile lor. Nu se explică ce nevoie mai are cultul ăla de bani în pragul excursiei finale, dar probabil că se dirijează şi ei după perceptul că este păcat să nu iei banii fraierilor. Sau poate ParadisAir nu are şi clasa turist.
De când e cerul şi pământul, nu a existat civilizaţie şi sistem religios, care să nu dezvolte teorii dspre un (sau mai multe) sfârşit al lumii. Chinezii îl aşteptau pe bază de cutremure, iar accesul în paradis urma să se facă după litrajul de sânge bleu. Mayaşii au povestea cu 2012, sau aşa zic unii. Creştinismul, cei trei "A": Apocalipsă, Antihrist, Armaghedon. Musulmanii salivează după legiunea de hurii. Apropos, tembelelor islamiste, care îşi umflă burca cu C4, ce li se promite în ceruri, 70 de virgini? Şi dacă da, ce dracu să facă cu ei? Astea doar pe linie de religii. Omul modern a reuşit să-şi populeze gândirea şi cu alte fantasme ale sfârşitului. Războiul atomic generalizat a fost primul adus în discuţie. Nu am avut parte. Poate extratereştrii or să ne facă felul. Canci. Asteroidul, ca la dinozauri. N-ai să vezi. Ultima, deocamdată, este sperietoarea cu încălzirea globală. Deşi, pe cât se pare, s-a cam sleit şi ea în strachină.
Dacă mă întrebai pe mine, acum un an jumate-doi, îţi confirmam că sfârşitul lumii a venit deja, evenimentul având loc pe 17 septembrie 2008. Cel puţin, atunci am simţit eu că a venit pentru mine. Fiecare din noi are sau va avea un moment când va crede că sfârşitul a venit, că cerul i-a căzut în cap. Şi acel moment este pentru fiecare din noi mai pregnant sfâşietor decât orice snoavă mitologică ori SF. Şi ne vom strânge de pe jos şi vom merge mai departe, şi vom crede că nimic nu poate fi mai rău de atât, şi viaţa va avea grijă să ne contrazică, şi nu ne vom gândi niciun minuţel că, poate, mâine ne cere carnetul de note Sfântul Petru.
Dacă-i întrebi pe oameni ce vor face în ultima zi, funcţie de starea de spirit, educaţie sau (lipsă de) sinceritate, vor indica: familie, iubit / iubită, prieteni, distracţie / vicii şi, pe ultimul loc, reculegere religioasă. În orice caz, şi dacă ar exista un "după", nu un cec grăsunel îţi va salva pielea, fie ea cea fizică sau metafizică.
În ceea ce mă priveşte, dacă sfârşitul ăla va să vină, înainte să încep să semnez condica de prezenţă cu îngerii (ori cu ăilalţi, depinde), o să-mi trag un şezlong comod la un loc cu belvedere, o bere şi nişte alune cu multă sare şi o să-i râd în nas.

miercuri, 1 decembrie 2010
Crash
Crash (tradus la noi Poveşti din L.A.) este un film apărut în 2004 şi care a primit Oscarul pentru cel mai bun film în 2005 sau 2006. Mie mi-a plăcut în mod deosebit.Tema filmului este legată de una dintre cele mai spinoase şi urâte probleme ale societăţii contemporane în general şi ale celei americane în special: rasismul.
S-a ales Los Angeles-ul tocmai pentru că este locul unde se întrepătrund multe etnii şi culturi diferite. Sigur, New York-ul ar fi fost un cadru la fel de potrivit. Sau poate nu? Filmul este plin de imagini tari şi de metafore, el însuşi constituindu-se într-o metaforă. Oraşul, locul desfăşurării acţiunii este ales cu schepsis. Este California, statul considerat cel mai "open mindet" al Americii, unde se aplică cel mai mult politica de discriminare pozitivă (criticată subtil în film ca o altă formă de rasism), unde se votează cu democraţii, unde Hollywood-ul aruncă în dreapta şi-n stânga cu poveşti frumoase, dar nu neapărat reale, despre armonia societăţii multiculturale, omiţând deliberat numeroasele linii de fractură. Dar şi unde există un rasism evident, dublat de revolte ale grupurilor minoritate.
În esenţă, filmul derulează poveştile unor personaje din aceste grupuri etnice, culturale şi sociale deosebite, ale căror drumuri în viaţă se întretaie într-un mod imprevizibil. Doi negri infractori, dintre care unul extrem de rasist, trăiesc din jafuri. Fratele unui dintre cei doi, care este un detectiv la LAPD, înstrăinat de familie şi cu o iubită latino. Procurorul alb, care vrea să fie reales şi aleargă după voturile populaţiei de culoare. Soţia acestuia, care are o problemă cu infractorii negrii (le fură maşina sub ameninţarea armei), cu menajera mexicană, care nu-şi face treaba, cu lăcătuşul - tot chicano - tatuat, pe care-l crede membrul unei bande. Producătorul negru de la Hollywood, care se loveşte de prejudecăţi rasiale la filmări şi trebuie să le înghită. Poliţistul alb, care îl opreşte în trafic pe producătorul de culoare, îl umileşte şi îi molestează sexual soţia. Colegul mai tânăr al acestuia, care scandalizat de pornirile rasiste ale primului, îşi cere transferul, dar care va sfârşi împuşcând un negru, fără un motiv real. Emigrantul din Iran, care-şi cumpără o armă spre a-şi apăra magazinul - dreptul oricărui cetăţean american. Etc. Poveştile sunt întreţesute într-un mod foarte deştept, atmosfera este destul de sumbră, aproape "noir", personajele (bine creionate) au de înfruntat problemele personale şi cele de "afară".
Concluzia, pe care filmul o scoate în evidenţă pe tot parcursul său, pare a fi destul de negativă. Rasismul este în noi toţi, nu este apanajul unui anumit grup. El iese în evidenţă imediat ce zgârii puţin subţirele nostru lustru de civilizaţie, dat mai degrabă de normele obligatorii impuse în mod artificial de societate, decât de educaţie sau de vreo pornire interioară sinceră. Când suntem stresaţi, furioşi, speriaţi, când problemele şi frustrările personale ţipă să ne "vărsăm" pe cineva, cea mai evidentă ţintă este celălalt, cel diferit de noi, din afara propriului grup. Iar când şi politicul şi demagogia se implică, nu avem altceva decât ciorba din care s-au născut Hitler şi restul găştii. Motivul principal, sugerează filmul, pentru aceste răbufniri rasiste este lipsa de comunicare, de înţelegere faţă de cultura celuilalt, lipsa acceptării. În loc să căutăm să înţelegem, preferăm să folosim stereotipuri, de regulă false. Pentru detectivul negru iubita lui este mexicană, doar pentru că vorbeşte spaniola (în realitate părinţii ei sunt din El Savador şi Puerto Rico). Pentru un alt negru grupul de imigranţi ilegali sunt chinezi, pentru că au ochii întinşi (i se spune că sunt tailandezi sau indonezieni, mai degrabă). Tatuajele nu-l fac pe lăcătuş membru în vreo bandă. Dimpotrivă el este un om onest, muncitor, soţ şi tată iubitor. Imigrantul din Iran nu este arab, aşa cum cred "patrioţii", care-i devastează magazinul. Şi lista continuă. Se mai punctează şi că de foarte multe ori lipseşte cea mai de bază componentă a înţelegerii: limba comună. Filmul începe şi termină cu două accidente rutiere minore (de unde şi titlul), în care sunt implicaţi negri, latinos, coreeni şi (pentru a apăsa pe idee) niciun alb. În ambele cazuri personajele îşi aruncă insulte rasiale, precum şi acuzaţia că nu vorbesc engleza.
Există, însă, şi o concluzie care aduce speranţe. Indiferent de ceea ce gândeşti în forul tău interior, în momentele deosebite ai libertatea de a alege să treci peste prejudecăţi şi să acţionezi ca Om. Poliţistul rasist îşi riscă viaţa, pentru a o salva din maşina răsturnată şi pe punctul de a exploda exact pe femeia, pe care o molestase cu o zi în urmă. Şi, în timp ce o salvează, face gestul atât de normal, de uman de a-i trage rochia înapoi peste picioarele dezgolite. Soţia procurorului îşi luxează glezna în casă. Soţul nu răspunde, e într-o conferinţă de presă, preocupat de a mai strânge câteva voturi. Prietena sa de 10 ani îi transmite că are oră la masaj. Cea care o duce la spital este menajera latino. O îmbrăţişează şi îi declară că ea îi este, de fapt, cea mai bună prietenă. Infractorul negru nu îi vinde pe imigranţii asiatici pentru 500 de dolari de cap. Alege să îi elibereze şi să le dea bani de mâncare. Sigur, pentru a ne demonstra că stereotipurile rasiale nu sunt aşa uşor de eradicat, nu uită să-i gratuleze drept "chinezoi tâmpiţi".
Şi, la sfârşit, în noaptea NEAGRĂ, zăpada cade ALBĂ (pentru că unele lucruri chiar sunt ceea ce par, nu trebuie interpretate în cheie rasistă) şi imparţială peste întregul oraş.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)