luni, 17 iunie 2013

Milano (I)

Milano este al doilea oraş ca mărime şi populaţie al Italiei (după Roma, evident) şi primul ca economie. Oraşul în sine este mai mic decât Bucureştiul şi ca suprafaţă (cam cu 100 km pătraţi) şi ca populaţie - are niţel peste 1.300.00 de locuitori. Dacă pui şi zona metropolitană suburbană, însă, Milano devine a cincea metropolă a Evropii, cu peste 5 milioane de locuitori.
Capitală a provinciei Lombardia, oraşul a fost întemeiat, prin anul 400 î. Hr. de insumbri, o populaţie celtică extrem de războinică; bine, până în prezent, specialiştii nu au reuşit să descopere şi alt fel de celţi. Pe măsură ce Roma îşi stabilea relaţii de bună vecinătate cu noi şi tot mai îndepărtate triburi, la un moment dat SPQR a decis că a venit rândul insumbrilor să guste binefacerile aduse de legiunile şi agenţii fiscali de sub cele şapte coline. Celţii nu au căzut de acord cu propunerea, aşa că au căzut pe câmpul de luptă şi pe oriunde i-au dibuit agenţii publicitari purtători de acvilă, gladium şi lorica segmentata.
Câteva secole Mediolanum, cum a fost el redenumit în epoca romană, a prosperat pe tăcute. La sfârşitul sec. 3 d. Hr., când reformele lui Diocleţianus au împărţit imperiul roman pentru a fi mai uşor de guvernat, Mediolanum a fost proclamat capitala părţii occidentale. Aici a dat în 313 Constantin cel Mare vestitul său Edict de la Milano, prin care garanta libertatea de cult creştinilor (dar nu impunea creştinismul ca religie oficială, cum cred unii). Pe măsură ce Imperiul Roman de Apus decădea, în sec. 5 oraşul a devenit ţinta predilectă a diverşilor barbari ce năvăleau dinspre nord - vizigoţii asediază oraşul în 402, având ca urmare mutarea capitalei imperiale la Ravenna. În perioada următoare, hunii lui Attila au devastat regiunea. Nici nu şi-au revenit bine milanezii după ce "Biciul lui Dumnezeu" le-a fost oaspete, că oraşul a fost cucerit şi distrus de ostrogoţi (verii ălora din 402). Din acest moment, Milano a avut rara oportunitate istorică de a trece pe rând din mâinele ostrogoţilor în cele ale bizantinilor, apoi din nou la ostrogoţi, preluat de longobarzi şi cucerit în cele din urmă de Carol cel Mare, împăratul francilor. Fiecare trecere dintr-o stăpânire în alta fiind, după standardele evului mediu timpuriu o "hostile takeover", se manifesta prin asedii, foamete, epidemii, jafuri şi (nu în ultimul rând) masacrarea populaţiei.
Din sec. 10, Milano face parte din Sfântul Imperiu Roman de neam German. Profitând de o perioadă de linişte, precum şi de poziţia sa pe un extrem de important drum comercial care lega peninsula de Franţa şi Germania, oraşul înfloreşte din nou. Pe cât se pare, o dată cu dezvoltarea economică, egoul milanezilor a crescut deasemenea, până când împăratul german Frederic I Barbarossa a simţit nevoia să mai taie din el prin unica metodă cunoscută de un adevărat suveran creştin, când vroia să arate că he means business: asediu, distrugere, jaf, masacru. Inspiraţi de bunăvoinţa imperială, milanezii au pus mână de la mână împreună cu alte oraşe din nordul Italei formând Liga Lombardă şi oferindu-i lui Barbă Roşie onoarea de a fi primul împărat romano-german învins pe câmpul de luptă de proprii (foşti) supuşi (bătălia de la Legnano 1176).
După câştigarea independenţei, Milano a cunoscut o periodă de calm, întreruptă pe ici - pe colo de absolut normalele, pentru acele vremuri, lupte pentru putere între cele câteva puternice familii, care doreau să domine oraşul, precum şi între facţiunea imperială (ghibelinii) şi cea favorabilă papei (ghelfii). După vreo sută de ani de lupte interne şi modeste masacre ale facţiunilor adverse, familia Visconti va prelua puterea şi o va menţine până în 1450, când Francesco Sforza cucereşte oraşul şi se proclamă duce.
Sub Casa Sforza, îndeosebi sub domnia lui Ludvico Maurul, Milano devine o mare putere economică, politică, militară şi culturală a Italiei, un important centru al Renaşterii şi Umanismului. Încăpăţânarea milanezilor de a o lua mereu de la capăt după fiecare catastrofă, precum şi poziţia foarte avantajoasă din punct de vedere comercial şi strategic a oraşului, a făcut ca istoria să-i recompenseze pe locuitorii săi cu dubioasa plăcere de a fi, timp de trei secole, punctul focal al războiaelor franco-germano-spaniole pentru supremaţie în Italia de Nord. Înglobat în cele din urmă în Imperiul Habsburgic, Milano este alipit nou formatului regat italian în 1859.
În ultima parte a sec. 19 şi prima parte a sec. 20, oraşul cunoaşte o dezvoltare economică şi industrială fără precedent. Cunoaşte, desemenea, o nouă favoare istorică cu dus-întors: de aici porneşte Mussolini marşul său asupra Romei. Aceasta a adus o şi mai înaltă rată a dezvoltării şi urbanizării, dictatorul fascist neuitând originile puterii sale şi investind masiv fonduri de la bugetul naţional. După nu prea mulţi ani a adus şi ceva vizitatori americani, care, la rândul lor, au investit major fonduri din bugetul lor naţional în vederea creării de noi locuri de muncă la nivel local pentru refacerea oraşului din temelii (căci cam atâta mai rămăsese din el în 1945). În prezent, Milano este un loc paşnic - poate cu excepţia celor două zile pe an când joacă AC cu Inter - fiind cunoscut ca un important centru bancar, industrial şi turistic. Asta din urmă mai puţin datorită atracţiilor sale istorice şi culturale, cât mai ales din cauza tuturor fufelor, care "... şi m-a dus la Milano la şoping, fată...".
Eu am ajuns la Milano pe 23 aprilie, într-o perioadă în care vremea urâtă şi-a făcut de cap prin toată Europa de Vest. Căci din 7 zile, am văzut soare doar în vreo două. Din fericire a plouat destul de uşor, prin urmare nu a deranjat planurile de vizitare. Ca toate oraşele italiene este caracterizat de un aspect gen sec. 19 - început de sec. 20. Clădiri vechi de peste 100 de ani, nu mai înalte de câteva etaje; bulevarde destul de înguste, piaţete şi scuaruri peste tot locul. Există şi un cartier cu zgârie nori în zona Puorta Nuova, simbol al prosperităţii oraşului de dinainte de criză. Altfel, este un oraş viu şi agitat, plin de turişti (asiatici îndeosebi) şi curăţel. Mâncarea este bună şi nu prea scumpă, dacă ştii ce localuri să frecventezi. Dacă ştii în avans de la cineva care locuieşte acolo, adică. În ghidurile turistice nu apar, iar italienii vorbesc o singură limbă de circulaţie internaţională (aşa o consideră ei) - italiana. Chiar şi angajaţii de la cele mai umblate locaţii turistice vorbesc doar o engleză foarte aproximativă. În schimb sunt foarte amabili. Un bar la care să comanzi o cafea se găseşte la orice colţ (şi au multe colţuri), iar cafeaua este ieftină - 1 euro dacă o bei la bar. Atenţie, însă: dacă ceri cafea, primeşti un espresso căci asta e cafeaua "normală" la ei. Cafeaua la ibric sau la filtru este mai puţin cunoscută decât teoria unificată a câmpurilor. În cel mai bun caz îţi îndoaie ad-hoc un espresso cu apă fiartă (eventual şi cu lapte), chestie pe care o numesc "cafea americană" şi pe care o consideră unul din cele şapte păcate capitale, alături de ketchup, şpriţ, păstrarea liniştii, internetul de mare viteză, punctualitate, ori pretenţia absurdă că şi alte ţări ar putea avea atracţii turistice.


Ce caracterizează clădirile din Milano este modul fantezist în care sunt dispuse balcoanele.




Universitatea catolică

Monumentul soldatului necunoscut (sau ceva de genul ăsta).


Montenapoleone este districtul unde vin pipiţele la cumpărături (sus şi jos).





Fântâna din faţa palatului ducal



Domul văzut de pe via Dante, artera pietonală a oraşului, care leagă Piaţa Cordusio de Piaţa Cairoli (de fapt Domul de Palatul Ducal).

Via Dante. În fundal Palatul Ducal (Sforzesco).


Teatrul Fossati





La ei există culoarea galbenă şi pentru pietoni. Nu mi-am dat seama ce rol ar fi putut avea, localnicii treceau pe galben ca şi pe verde.

Metroul este la fel de urât ca peste tot prin Europa. Are timpi cam mari de aşteptare şi un orar tembel - primul tren pleacă la 6 şi-un sfert. Dar o cartelă pe 6 zile (12 călătorii) costă 8,40 euro. Iar la ei o călătorie înseamnă că timp de 90 de minute poţi face o călătorie cu metroul şi oricâte altele cu transportul de suprafaţă.

Scala, celebrul teatru se află la o aruncătură de băţ de Dom. Are în faţă o statuie a lui Leonardo da Vinci.



Reşedinţa primarului din Milano. Pentru un comunist împuţit, nu are greţuri să locuiască într-un palat, fie şi temporar.

Clădirea Pirelli, singurul zgârie-nori din oraşul vechi (lângă Gara Centrală).

Districtul financiar văzut de pe Dom.





Gara Centrală (jos, vedere din interior).


În sudul oraşului sunt trei canale proiectate de Leonardo da Vinci pentru a aduce apă proaspătă şi pentru a pune în mişcare morile de grâne şi de postav.



Porta nuova este una din cele două elemente de fortificaţii păstrate din vechiul zid al oraşului. A fost ridicată în 1171 (în bună parte cu materiale refolosite din vechul zid roman), refăcută pe la 1330 şi restaurată în sec 19.




Cealaltă bucăţică rămasă din vechiul zid este Porta Ticinese. Ca şi Porta Nuova a fost ridicată în 1171, refăcută apoi în 1329 şi restaurată în sec. 19.



Întrucât comunitatea românească din Milano este destul de numeroasă, municipalitatea i-a cedat dreptul de a folosi o veche biserică catolică transformată în biserică ortodoxă.


Piazza dei mercanti, fosta piaţă medievală milaneză situată în apropiere de Dom, este zona cu cele mai vechi clădiri din oraş (cu excepţia câtorva biserici). În perioada medievală era piaţa centrală şi inima oraşului. A fost ridicată în sec. 13, iar azi s-a păstrat doar o mică parte.






Ajunge pentru azi, dar ne mai auzim.

vineri, 28 decembrie 2012

Cum mi-am petrecut Apocalipsa...

... şi cum a pierdut România încă o şansă.
Deci, care vra să zică şi prin urmare, a rămas stabilit: pe 21 decembrie sfârşitul lumii. Aşa au prezis mayaşii şi dacă nişte specialişti în astronomie şi matematică precum dânşii nu ştiu când ne vine rândul să ne ducem pe copcă, atunci nu-mi dau seama cine ar mai fi capabil de aşa ceva (în afară de nea Hâncu, dar el anunţă sfârşitul lumii cam la fiecare 2 săptămâni).
Cum sunt un cetăţean calculat şi prevăzător, nu m-am culcat pe-o ureche, aşteptând să văd ce-o să fie. Cu o zi mai înainte m-am dus la ai mei la ţară (citisem eu prin nişte cărţi şi văzusem prin nişte filme că, în caz de catastrofă, cel mai recomandat e să fii alături de familie). Porcul era deja transformat în "porcării", cozonac şi plăcinte erau, vinul nu lipsea. În casă era cald şi o linişte plăcută. Cum zicea promo-ul de la National Geografic: "Dacă tot vine sfârşitul lumii, măcar să fie ceva frumos".
Am aşteptat cuminte să se facă ora 00,00. Dar nu s-a întâmplat nimic. Ei, la urma urmei, e vacanţă de sărbători. Eu mi-am luat liber, ar fi corect s-o înţeleg şi pe Apocalipsă dacă a decis să se trezească şi să plece la muncă niţel mai târziu. Aşa că am purces gospodăreşte să mân porcii la jir. La un moment dat, m-am trezit. În jur - un întuneric smoală. Ai, na! a venit sfârşitul, iar eu dormeam şi am pierdut momentul, la naiba! Până la urmă am realizat că aşa e la 3 dimineaţa, întuneric, iar eu sunt la mine în pat. M-am întors pe partea cealaltă. Pe la şase jumate am mai deschis un ochişor mic-mic, dar tot nu erau semne de apocalipsă.
Uşor-uşor, s-a făcut ora prânzului şi am început să-i găsesc Apocalipsei tot felul de scuze. Adică, şi eu în locul ei, aş începe cu New York, Paris, Londra sau Tokyo, locuri civilizate, nu chiar direct cu Bucureştiul; prin urmare i-am acordat încă niţel timp. Doar că, la o vreme, începuse să se întunericească şi de sfârşitul lumii nu se auzea nimic. Nici la ştiri nu se pomenea de el, dar chestia asta putea să se datoreze propagandei USL-iste. În fine, poate că a întârziat undeva pe drum. I-or fi făcut mizerii la vamă, o fi rămas înzăpezit prin Moldova sau şi-a lăsat planetarele pe cine ştie ce "autostradă" neaoşă românească.
Şi s-a făcut din nou 00,00 pe ceas. Nimic la orizont. Cu o ultimă speranţă, mi-am adus aminte că zona Americii Centrale e cu vreo 8-9 ore în urmă faţă de plaiul mioritic. Însă o nouă zi a venit şi a trecut şi a devenit clar că nici vorbă de vreo catastrofă cât de mică la orizont.
'raţi ai dracu de mayaşi incompetenţi, care nu au fost ei în stare să-şi prezică propria dispariţia din istorie şi vor să ne dea nouă lecţii. Şi iarăşi a reuşit România să mai fenteze un prilej de a evolua. Suntem condamnaţi, în continuare, să rămânem pe cap cu Iliescu şi Băsescu, Boc, Ponta şi Antonescu; Becali, Borcea şi Pinalti; Bodo, Fuego şi LaLa Band; Guţă, Minune şi Pro Tv; cu Zăvo, Iri şi Simona Sensual. Aceasta era ultima noastră şansă - Apocalipsa, şi pe aia am ratat-o!
Sigur, am putea să ne schimbăm singuri soarta. Dar cu cine? Cu moldoveni beţivani şi analfabeţi, cu ardeleni înceţi la minte şi naţionalişti, cu valahi jmekeri şi şmenari, cu bucureşteni tâmpiţi care au votat cu Oprescu? Cu cocalari şi manelari? Cu puştani hipsteri interesaţi mai degrabă de eşarfe, căciuliţe şi pantaloni greţoşi de strâmţi, decât de viaţa reală şi viitorul lor? Românii, capabili să facă ceva corect şi normal. Să respecte legile şi regulile, să respingă prostul gust, să-şi găsească modele reale de urmat, să nu mai murdărească şi să nu mai distrugă în urma lor. Să se revolte când ceva merge prost, nu să înjure din faţa televizorului. Să pună mâna să rezolve, nu să aştepte ajutor de la alţii. Să se implice. Nu mai avem nici o şansă!
Sau, cine ştie? Parcă am citit pe undeva că profeţiile lui Nostradamus nu merg decât până pe la anul 3000 şi ceva...

luni, 5 noiembrie 2012

Ce mai scriu oamenii plecaţi de-acasă

Zice o vorbă că românul s-a născut poet. Unii, datorită talentului sau a unor sponsori, şi-au văzut rodul imaginaţiei lor (de-a dreptul debordante, dacă nu bolnave în unele cazuri) pus pe ceea ce a fost cândva un hectar de pădure. Alţii, care nu au beneficiat de avantajele primilor, dar nici nu au înţeles să-şi tacă păsurile, au ales, întocmai ca strămoşii lor paleolitici, de care nu-i separă decât ceva timp şi ţoalele din bumbac, o formă mai rupestră. Căci peretele (indiferent de forma sa) a trebuit să suporte răbufnirile de talent ale rapsodului popular şi, ipso facto, anonim.
După cum zice şi titlul, articolul va trata exhaustiv creaţia literară a omului simplu, din popor, plecat de acasă. Atât în sensul că niciunul nu a ales zidul casei lui pentru a-şi face cunoscut talentul, dar şi pentru că e vorba de oameni plecaţi de mult de-acasă. Cu pluta.
Ca şi literatura mare, sora sa vitregă (şi vitregită), întoarsă nu din condei, ci din graffiti sau din marker, se împarte în mai multe genuri:
1. Literatura de dragoste sau erotică.

Pe un gard din zona Matei Basarab, Jan iubeşte. În focul creaţiei, nu ne-a lăsat şi numele dulcineii sale. Însă, dacă e vorba de Jana, atunci poate să stea fără grijă. Toţi ştim că ea nu e moartă, doar s-a transformat.

Un alt autor, plin peste măsură de sentiment şi cu prea mult marker la dispoziţie, este Geok (vreo trimitere la Jock din Dallas??). La 28.08.2010, ora 10:01, îşi strigă public dorul la Costineşti.

După numai 2 minute şi doi stabilopozi mai la vale, îşi reia creaţia literară. Precum se vede, Mădă nu e o prescurtare de la Mădălina, cum un neavenit lipsit de talent literar ar putea crede, ci de la Mădwtsa, probabil o prinţesă dintr-o parte exotică şi misterioasă a lumii (poate Berceni, poate Militari; sigur nu Ferentari - rapsozii de aici, toată lumea ştie, au ales să se exprime prin desene, nu prin litere şi cifre).

2010 se pare că a fost un an bun pentru poeţii din tabăra de creaţie din Costineşti. Tinerele talente chiar au reuşit să inventeze un nou limbaj bazat pe limba română (materia aia la care au rămas corigenţi) şi feisbuc.

O cercetare mai atentă printre rânduri ne poartă cu gândul la regretul prost ascuns al creatorului popular că nu este el sclavul celei atât de poetic supranumită "Pitica". Textul poate fi preambulul unei drame de proporţii epice iscată din iubire şi gelozie deopotrivă.

2. Drama omului modern.

Nimic de comentat aici. Autorul a ales un stil viguros şi fără întorsături de frază pretenţioase. Cum este vorba de acelaşi gard de la Matei Basarab, criticul consideră că susnumitul Jan este posesorul unui filon nativ, exprimat pe o plajă largă, ce acoperă mai multe genuri literare.

Marea, se pare, este un declanşator important al creaţiei populare. Balada prezentată aici ilustrează drama dezumanizării şi a morţii timpurii datorată consumului în exces de alcool, în care îşi îneacă lipsa de aspiraţii tânăra generaţie. Întrucât acţiunea are loc în Vamă, în faţa cunoscutului loc de pierzanie a tinerilor debusolaţi, numit sugestiv "La Piraţi", rapsodul a abandonat exprimarea în scris pentru o formă, pe care s-o înţeleagă cei cărora li se adresează şi după o noapte pierdută cu bere şi metale grele.

Ce este bărbatul timpului modern, dacă nu suporter. Fotbalul poate fi şi el o mină fecundă pentru folclorul stradal (prin lipsa oricărei forme de punctuaţie, poetul lansează un protest viguros împotriva încorsetărilor societăţii în care trăim). Atât pentru dinamovişti ...

... dar şi pentru stelişti. De data aceasta, autorul a ales să-şi dezvăluie trăirile ambivalente faţă de persoana-ţintă şi sursă a sentimentelor sale.

Avem aici şi un exemplu, în proză scurtă, al genului ermetic. Nu se poate spune sigur dacă e vorba de un câine roşu tăiat în două de sabia înfrângerii la scor şi de Borcea, care deplânge faptul că nu au fost lăsaţi să se pregătească pentru Liga Campionilor; sau este jumătatea unui lup, un protest împotriva distrugerii naturii de omul-de-bloc, respectiv Dragoş Bucurenci care deplânge faptul că nu are unde să se dea cu bicicleta în Bucureşti. Scriitorul ne lasă nouă această grea, dar interesantă, alegere.

3. Thrilerul politic.
În încercarea de a-şi depăşi limitele, alegătorul turmentat a reuşit să-şi exprime angoasele pe zidul Universităţii, la 4 metri înălţime. Din nou, autorul necunoscut ne permite să alegem, în funcţie de propriile trăiri, un epilog pentru drama omului modern, pierdut printre talazurile tranziţiei: oare coana Joiţica (damă bună, cum îndeobşte se cunoaşte) ce l-a sfătuit să facă?

4. Literatura SF.

O formă aparte a filonului popular, mai rar întâlnită, dar nu inexistentă.

5. Poezia bucolică.

"Sigur", pare a ne transmite poetul, "viaţa poate lua o curbă la stânga, dar de ce trebuie s-o urmăm?"

Nu mesajul este important aici, ci hotărârea autorului de a se face auzit. Ce altceva l-a determinat să-şi noteze gândurile tocmai pe refugiul de pe Pietrosul Mare (2303 m)?

6. Literatură religioasă.

Ne avertizează teologul anonim. Şi nu-i vorba doar de atât, dar aceasta se întâmplă...

Sigur, nu toată lumea e creştină. Poate mai există adoratori ai vechilor zei greci, de exemplu. Caz în care muritorul de rând s-ar gândi mai degrabă la Afrodita. Deşi ar trebui să se fi învăţat minte vis-a-vis de zeiţele astea blonde. În loc să-şi dorească să treacă ele prin el, mai bine ar trece un camion prin ele (prin unele, în tot cazul).

Românu-i frate cu natura. În cazul de faţă cu muntele (Munţii Retezat). Şi cu cât mai sus ajunge în această lume mânjită de imorala goană după bani şi plăceri, cu atât e mai aproape de Dumnezeu. Şi de ridicol. Dacă nu cumva şi de o amendă serioasă. Dar pe adevăratul credincios nu-l sperie, ci dimpotrivă, îl motivează posibilitatea martiriului.


Data viitoare vom face, împreună, o incursiune în lumea, nu mai puţin fascinantă, a folclorului universal.