joi, 3 octombrie 2013

Veneţia (II)

Basilica San Marco este catedrală patriarhală (dar numai din 1807). Aşa cum ziceam data trecută, în mod unic pentru Italia, arhidioceza catolică de Veneţia este condusă de un ierarh cu rang de patriarh. Este unul dintre puţinele monumente de arhitectură bizantină din zilele noastre şi una din clădirile simbol ale oraşului. A fost denumită "Biserica de Aur" din cauza luxului degajat de mozaicurile bizantine aurite din interior.
Prima basilică a fost construită în 828 pentru a găzdui moaştele Sf. Marcu, proaspăt "achizionate". Acea biserică a fost arsă în anul 976 de o mulţime furioasă, care a găsit că era cel mai sigur mod de a-l trimite pe lumea cealaltă pe dogele Pietro Candiano, adăpostit în altar. Nu se găsise nimeni să-i spună că Biserica oferă doar protecţie spirituală, nu şi ignifugă. Construcţia la o a doua basilică a început curând după focul de tabără şi, teoretic, a luat sfârşit în 1094. Practic, astăzi catedrala nu mai are prea multe din construcţia originală, în afară de zidurile părţii centrale şi două din cele 5 cupole (între care cupola centrală). Deşi de dimensiuni respectabile, construcţia nu era considerată catedrală (sediul patriarhiei era la San Pietro di Castello), ci pur şi simplu capela privată a dogilor. Iar dogii, având pe mână bogăţiile Veneţiei, s-au întrecut să împodobească, construiască, dărâme şi reconstruiască. Astfel încât, biserica a fost continuu modificată, pe ici-pe colo, în părţile mai mult sau mai puţin esenţiale. Capiteluri, coloane, frize, mozaicuri şi statui de marmură ori bronz au fost aduse de-a lungul timpului din Bizanţ şi din alte părţi ale Asiei Mici. Elementele, care fac construcţia să sară în ochi dintr-o mie şi îi conferă o înfăţişare unică - faţada şi cele 5 cupole - au fost refăcute în forma actuală după 1700.
Vizitarea bisericii este gratuită (din nou, în teorie). După ce stai juma de oră la coadă să intri, afli câteva lucruri (cel puţin) sâcâitoare. Mai întâi, nu poţi intra cu bagaje - da, rucsacul tip ghiozdan e bagaj. Deci, trebuie să mergi la o altă clădire, pe o stradelă lăturalnică, unde e garderoba. Inutil să spun că nu există indicatoare până acolo, iar guardul de la catedrală nu ştie decât italiană. Măcar, la întoarcere, nu mai trebuie să stai la coadă; intri pe o uşă separată. Apoi, afli că nu ai voie să faci poze (de fapt aparatul foto trebuie lăsat obligatoriu cu bagajul, lucru pe care nu-l face aproape nimeni). Cât despre gratuit, sigur că da. Nu plăteşti bilet de intrare. Dar, odată înăuntru, vrei să vezi expoziţia de la etaj cu caii originali (o să detaliez mai jos), mozaicuri din sec. 10-12, tapiserii şi alte minuni? - 5 euro. Poate şi expoziţia-tezaur cu obiecte bisericeşti din metale preţioase şi alte chestii, precum cupa împăratului bizantin Roman Lecapenos (sec. 10), toată sculptată într-o singură piatră semipreţioasă? - 3 euro. Aţi auzit de Pala d'Oro? Este o super operă de artă a meşteşugarilor bizantini. Făurită în 1102, a fost jefuită de veneţieni (împreună cu multe altele, doar nu credeţi că suspomenita cupă s-a stabilit de capul ei în lagună), când cu cea de-a patra cruciadă din 1204. Are 3,5 metri pe lungime şi 2,1 metri de-a latul. Este realizată din aur şi decorată cu fildeş, 300 de safire, 300 de smaralde, perle, rubine şi alte pietre şi semi-pietre, până la suma de 1927 nestemate. Înfăţişează scene biblice şi este bine ascunsă în altar. Vrei s-o vezi? - 2 euro. Adunăm şi vedem că gratuitatea de la San Marco îţi scoate din buzunar 10 euro. Însă face toţi banii.

Da, şi acum se mai lucrează la ea.


Caii din bronz aurit datează cam din sec. 2 d.Hr. Se crede că împodobeau un arc de trimf ridicat de bunelu' Traian. Constantin cel Mare i-a dus în oraşul numit, cu multă modestie, după el. Aici au împodobit faţada Hipodromului. În 1204 au căzut cu tronc veneţienilor, care i-au mutat pe faţada catedralei. În1797, Napoleon i-a luat cu el la Luvru, dar au fost returnaţi în 1815. Cei care se lăfăie acum pe faţadă sunt replici 1/1. Cei originali sunt păstraţi în galeria interioară a basilicii. De fapt, sunt la mai puţin de 4-5 metri de cei vizibili, chiar în spatele ferestrei din fundal.










Grupul statuar al tetrarhilor este sculptat în porfir (sec. 4). Îi reprezintă pe cei 4 împăraţi conform reformei politico-administrative a lui Diocletian - 2 Auguşti (Diocleţian şi Maximian) şi 2 Cezari (Galeriu şi Constantin Chlorus, tatăl lui Constantin cel Mare). Sfeterisit tot din Bizanţ. Se ştie asta pentru că s-a găsit la Istanbul, prin 1960, piciorul lipsă al lui Galeriu, completat aici din marmură albă.

Din fericire am avut cu mine un aparat foto mai anemic şi mai uşor de ascuns în buzunar, cu care am reuşit să "fur" câteva imagini din interior. Toată lumea făcea acelaşi lucru. Puteau şi ei să interzică doar accesul cu aparate profi.




 Mozaic de sec. 16.

Pala d'Oro.


Palatul Dogilor a fost ridicat în stil gotic, începând cu anul1340. Lucrările au durat până în 1442. La mai puţin de 50 de ani de la data terminării construcţiei şi din nou pe la 1577, palatul a fost devastat de incendii, dar a fost refăcut de fiecare dată, respectând modelul gotic iniţial, în ciuda unor propuneri din epocă de a se folosi stilul renascentist italian. Până la 1797 a adăpostit cele mai importante instituţii ale Republicii Veneţiene. Nu era doar sediul dogelui şi al aparatului său funcţionăresc. Mai adăpostea Senatul, Marele şi Micul Consiliu, Tribunalul, Camera de Conturi şi alte oficii mai mici.
Pe cât se pare, cea mai veche parte a palatului este faţada îndreptată spre lagună (sec. 14). Cea dinspre Piazzeta San Marco este mai tânără cu 100 de ani, dar este ridicată în acelaşi stil şi cu aceleaşi materiale (placată cu aceeaşi marmură roz). La interior, toate plafoanele sunt susţinute de grinzi de lemn. Nicăieri nu se explică, însă, acest lucru. Aşa că persoanele cu naturelul mai simţitor vor tresări constant cu senzaţia de cutremur, ori de câte ori careva o să calce niţel mai apăsat. Sala Marelui Consiliu (unde este şi tronul dogelui) este probabil cea mai mare încăpere într-o clădire laică din acea epocă. Are 53 m pe lungime şi 25 m pe lăţime şi nu cred că mai există ceva comparabil. Sala Oglinzilor de la Versailles, e drept, e mai lungă cu vreo 20 de metri. Dar e îngustă pe jumătate şi e ridicată 200 de ani mai târziu. Trebuie să te întrebi măcar puţin cum au reuşit la 1350 să facă o încăpere de dimensiunile alea (a nu se uita, tavanul e sprijinit pe grinzi de lemn, nu din beton armat; iar deasupra sunt alte camere, deci, concomitent, e şi podea şi trebuie să suporte în plus greutatea zidurilor, a mobilei şi a persoanelor de sus), fără să se prăbuşească. Tot palatul (dar Sala Marelui Consiliu bate toate recordurile) este decorat cu splendide fresce realizate de o roabă de mari maeştri, între care se numără Veronese, Tizian, Tintoretto, Tiepolo, Pisanelo sau Giovanni Bellini.
Intrarea e cam scumpicică - 16 euro, dar eu aş fi dat şi 20. Ca şi la basilică, stai juma de ceas la coadă şi nu e voie să faci poze (cu excepţia curţii interioare şi a temniţei - şi te păzesc cu grijă să nu trişezi). Dar măcar poţi intra cu rucsacul. Există şi un audioghid (5 euro); să pui mâna pe o teslă amplă devine, după puţin timp, o idee mai atractivă. 90% conţine comentarii în stilul şi cu limbajul criticilor de artă, deci neinteligibil, despre toate picturile şi frescele din palat - uneori uită să prezinte şi autorul. Sau e atât de preocupat să-ţi descrie cum cade lumina şi cum a întors artistul penelul, cum a combinat roşul de siria cu nu'ş ce albastru, că omite să te anunţe cum se numeşte compoziţia sau pe ce perete se află. Nici vorbă despre istorie, dogi, instituţii, etc.



Aici basilica şi palatul sunt "sudate".


Curtea interioară. Aici stilul gotic se îmbină cu elemente ale Renaşterii.


Fântâna e de sec. 17.


Scara monumentală datează de la sfârşitul sec. 15. Este realizată din piatră albă de Istria şi marmură roşie de Verona...

... şi este flancată de două statui colosale reprezentându-i pe Marte şi pe Neptun, realizate în 1567 de Jacopo Sansovino, unul dintre cel mai mari sculptori şi arhitecţi ai sec. 16.

Laguna văzută de pe (sau, mai exact din) Puntea suspinelor. Pe aici îi duceau pe infractori din sala tribunalului în închisoare, celebra Piombi. Pe aici trec şi vizitatorii.

 Văzută şi de afară. Puntea a fost construită în 1614.


Curtea interioară a închisorii. Nivelul de călcare e simţitor sub nivelul apei.
Şi pentru că e musai să vedeţi şi Sala Marelui Consiliu, o să pun ceva imagini, luate de pe net evident.



duminică, 29 septembrie 2013

Veneţia (I)

Veneţia este unul dintre cele mai frumoase şi mai turistice locuri din lume - în medie 50.000 de turişti pe zi. Întregul oraş este declarat sit UNESCO de importanţă mondială. Are sub 300.000 de locuitori (cu partea continentală, cu tot; Veneţia propriu-zisă are cam 60.000), aşadar nu este prea mare. Localizare: nord-estul Italiei, într-o lagună formată între gurile de vărsare ale râurilor Piave şi Pad (Po la italieni). Fiind într-o zonă mlăştinoasă, aruncată pe 118 insule mai mari şi mai mici, deseori inundabilă, cea mai mare parte a oraşului îşi are fundaţiile fixate pe stâlpi de lemn proiectaţi să străpungă straturile instabile de nisip şi mâl, pentru a ancora construcţiile în pământ ferm. Cei mai mulţi dintre stâlpi sunt cei originali şi au sute de ani; apa mâloasă şi neoxigenată i-a împiedicat să putrezească. Despre nume sunt mai multe teorii. Unii istorici aduc în discuţie un fel de populaţie locală, numită veneti, care popula regiunea prin sec. 10 î.Hr. Da' naiba ştie cum au aflat dumnealor asta, că la data aia nu exista niciun fel de civilizaţie mai răsărită prin Italia, care să ne transmită această informaţie. Mai veridică îmi pare preluarea numelui de la tribul slav al veneţilor, care s-au stabilit în partea vestică a Peninsulei Balcanice, Ungaria, estul Austriei şi nord-estul Italiei în sec. 6 d.Cr.
Pe cât se pare, insulele mai mari din lagună au fost mereu populate de ceva sate de pescari. Însă grosul populaţiei începe să curgă în sec. 4-5, pe măsură ce diferite grupuri de turişti germanici încep să treacă graniţa, cu săbii pe post de paşapoarte. Punctul de cotitură l-a constituit cucerirea şi distrugerea oraşului Aquilea în 452 de către Attila (acţiunea i-a reuşit atât de bine, că şi astăzi oraşul abia are 3500 de locuitori, la vremea respectivă fiind unul dintre cele mai mari oraşe din Italia romană). Supravieţuitorii de aici, dar şi ai altor localităţi din zonă, care au avut neşansa să se afle în calea hunilor, s-au refugiat în lagună, unde au înfiinţat o nouă aşezare. Fiind atât de aproape de Peninsula Balcanică, Veneţia a devenit teritoriu bizantin, după prăbuşirea Imperiului Roman de Apus. La început a făcut parte din Exarhatul Ravennei, o mică provincie bizantină autonomă. Ulterior a fost condusă de un dux - duce (doge în dialectul local) numit de împăratul de la Constantinopol. În 726, cetăţenii şi soldaţii din Veneţia s-au revoltat împotriva decretului împăratului Leon III prin care se interzicea adorarea icoanelor şi îşi aleg singuri un doge - Ursus - primul din cei 117 dogi aleşi ai oraşului.
În ciuda acestui fapt, Veneţia a rămas un teritoriu bizantin, dar care se bucura de autonomie. Dogii erau aleşi local, însă trebuiau confirmaţi de împărat. Veneţienii au sprijinit activ interesele bizantine în Italia şi Adriatica pe plan diplomatic, dar şi cu bani, oameni şi nave. Flota tot mai extinsă din lagună a devenit o componentă cheie a politicii maritime a Bizanţului. În schimb, oraşul a primit privilegii comerciale extinse în cadrul imperiului. La începutul sec. 9, fiind prinsă în jocul de putere dintre noul Imperiu Franc şi Bizanţ, Veneţia a fost asediată de Pepin - fiul lui Charlemagne. Asediul se va dovedi o idee proastă pentru franci, mulţi dintre ei, în frunte cu Pepin însuşi, îngrijindu-se să menţină scăzută speranţa de viaţă din epocă, prin exemplul propriu. În 828 prestigiul şi importanţa oraşului au crescut şi mai mult, după ce trimişi speciali veneţieni (a se citi spioni) au descoperit şi au adus (a se citi furat) trupul Sfântului evanghelist Marcu din Alexandria - la data aia Egiptul fiind parte a Califatului Arab - care va deveni sfântul protector al urbei din lagună. Ca urmare, episcopul oraşului a primit rangul de patriarh din partea împăratului. Titlul a fost recunoscut şi de papă, fiind folosit ca atare şi azi.
În următoarele trei sute de ani, Veneţia a profitat de problemele interne şi externe al Imperiului Bizantin pentru a căpăta tot mai multă autonomie şi pentru a-şi extinde zona de influenţă. În sec.12 devenise deja un stat independent, o republică maritimă (una din cele patru republici maritime italiene, alături de Genova, Pisa şi Amalfi) şi deţinea teritorii însemnate pe coasta adriatică a Peninsulei Balcanice. Deasemenea, a început expansiunea în interiorul Italiei, în ceea ce va constitui Terraferma - posesiunile italiene ale Veneţiei (regiunea Veneto de azi). Relaţiile cu Bizanţul au continuat să fie fructuoase, ceea ce nu l-a oprit pe dogele Enrico Dandolo să ceară cruciaţilor celei de-a patra cruciade să cucerească pentru el Constantinopolul, dacă tot nu aveau suma necesară transportării lor în Ţara Sfântă pe mare. Prin urmare, în loc să cucerească Ierusalimul, cruciaţii au jefuit cel mai mare, mai bogat şi mai frumos oraş al creştinătăţii, la acel moment. Astfel, veneţienii au pus mână pe Creta, Cipru, precum şi pe numeroase alte insule foste bizantine din răsăritul Mediteranei. Iar Imperiul lor maritim va rezista şi după ce Mahomed II a cucerit Constantinopolul în 1453, deşi, treptat, va suferi pierderi importante în favoarea Imperiului Otoman.
Sec. 15-18, au constituit perioada de glorie a Veneţiei. Comerţul (în special cel cu mirodenii) i-a adus bogăţie nemăsurată. Banii au fost folosiţi pentru angajarea de mercenari bine antrenaţi şi pentru crearea unei flote puternice. La apogeul său, Veneţia deţinea 3300 de corăbii de comerţ (din aproximativ 5000 câte aveau toate puterile creştine de la Mediterana - e adevărat că Spania şi Franţa aveau deschidere şi interese şi la Atlantic) şi cam 200 de galere de război (toate celelalte puterile creştine de la Mediterana puteau strânge spre 100 de galere împreună). Puterea îi era dată şi de informaţiile furnizate de o extinsă reţea de spioni şi de ambasadori (baili) - tot spioni, la urma urmei, dar cu acoperire oficială - în toate capitalele şi porturile europene şi orientale. Veneţia devenise un jucător important în geopolitica europeană.
Banii au fost folosiţi, deasemenea, pentru înfrumuseţarea oraşului şi pentru patronajul artelor. Veneţia este oraşul în care au creat pictori precum membrii clanului Bellini - Jacopo (tatăl), Giovanni, Gentile (fii) şi cumnatul lor Andrea Mantegna -, Tizian, Tintoretto, Veronese, Basano, Lorenzo Lotto, Tiepolo, Canaletto şi Guardi, muziciani ca Vivaldi sau scriitori precum Carlo Goldoni. Aici a lucrat Pietro Guarneri, unul dintre cei mai mari lutieri, deşi nu aşa de cunoscut ca Antonio Stradivari. Arhitectura sa din perioada barocă a impus standarde pentru restul continentului.
Şi, da, Veneţia este şi oraşul lui Marco Polo, celebrul negustor şi călător din sec. 13-14 (care era însă născut într-o posesiune veneţiană din Croaţia actuală) şi al lui Giacomo Casanova.
Pe cât se pare, Veneţia era un loc destul de paşnic şi tolerant, iar guvernarea avea grijă să nu calce prea mult pe bătături populaţia. Ăsta-i motivul pentru care cetăţenii oraşelor supuse din Terraferma (Verona, Bergamo, Brescia, etc) au luptat de partea Veneţiei şi împotriva "eliberării" lor de către Imperiul german, francezi, spanioli sau alte puteri italiene (Milano, de exemplu). Toleranţa religioasă a veneţienilor ajunsese proverbială, într-o epocă în care, pentru o vorbă spusă aiurea, puteai avea un fructuos colocviu nocturn pe subiecte biblice cu inchizitorul local. Această toleranţă a făcut ca la Veneţia să nu fie condamnat niciun eretic în perioada Contrareformei, dar a şi adus republica în conflict cu Sfântul Scaun. Papă după papă au ameninţat cu excomunicarea (de fapt, chiar s-a şi întâmplat în două rânduri), dar Serenissima s-a sinchisit prea puţin. În cele din urmă, trufaşii urmaşi ai lui Petru sfârşeau prin a cerşi bani, informaţii sau galere (sau toate trei) pentru vreo nouă cruciadă.
Deşi încă strălucitoare şi puternică, Veneţia a intrat într-un lung şi, la început, imperceptibil declin, încă de la începutul sec. 16. Imperiul Otoman îi cucerea, una după alta, posesiunile din Levant. Epoca marilor descoperirii geografice a condus la noi rute comerciale cu Asia şi America, punând capăt monopolului veneţian asupra comerţului cu mirodenii, perle, mătase şi alte mărfuri exotice. Războaiele italiene au secat visteria. Relaţiile ei cu Orientul au însemnat nu doar comerţ şi prosperitate, ci şi vizita unor musafiri nedoriţi, originari în acea zonă, precum ciuma. Repetatele epidemii au lovit puternic republica din lagună. Numai epidemia din 1630, de exemplu, a luat viaţa a 50.000 de oameni, o treime din populaţie.
Cu toate acestea, a rămas un important nod comercial şi manufacturier (cine nu a auzit de Murano?). Şi chiar agrar (se făcea agricultură cu metode şi tehnci avansate pentru epocă în Terraferma, dar şi în Dalmaţia şi în insulele pe care le mai deţinea în Mediterana) - în sec. 18 Serenissima era unul dintre cei mai mari exportatori agricoli din Europa. Şi şi-a păstrat şi influenţa culturală. În anii 1700, Veneţia era probabil cel mai elegant şi mai rafinat oraş european.
Totul s-a terminat în 1797, când Napoleon a cucerit oraşul. După 1815, a devenit posesiune austriacă, pentru a fi alipit nou-formatului Regat al Italiei, în 1866. Din acest moment, Veneţia a dormitat, fără a-şi mai recăpăta vreodată importanţa şi bogăţia. A rămas un loc turistic şi singurul lucru palpitant, prin care a trecut, a avut loc în martie 1945, când englezii au bombardat portul şi depozitele de pe chei. Frumuseţea şi însemnătatea culturală a oraşului i-a determinat pe "tommys" să acţioneze cu grijă. Bombardamentul a fost efectuat în picaj, nu de la înaltă altitudine, şi, în afara portului, nu a produs pagube clădirilor, cu excepţia câtorva ferestre sparte.
Azi, din păcate, în ciuda faptului că municipalitatea are încasări importante din turism şi în ciuda faptului că oraşul este declarat monumet UNESCO, sunt mult mai multe ferestre sparte şi multe clădiri deteriorate, care se năruie pe zi ce trece şi nimeni nu ia nicio măsură.
Acum, imaginea pe care ne-o facem toţi despre Veneţia este asta (cel puţin asta era imaginea mea despre Veneţia)...












Am zis că sunt multe clădiri ca vai de ele. Ăsta-i doar un exemplu.
Podul Rialto este unul dintre (şi cel mai faimos) cele 4 poduri actuale (dar singurul din perioada medievală), care traversează Canal Grande.A fost construit în 1591 şi are o singură arcadă supra-înălţată, pentru a permite circulaţia navelor mari. Marele canal (Canal Grande) este cel mai mare din oraş şi este principala cale de comunicaţie. Are 3800 de metri lungime, între 30-90 metri lăţime şi aproximativ 5 metri adâncime. Fiind lat şi adânc asigura o mai bună circulaţie a apei şi, prin urmare, mai puţin miros. Ca rezultat, a devenit zona preferată de cei bogaţi, malurile sale fiind "decoarate" de numeroase şi impozante palazze.






Spre marea mea surpriză, mare parte a oraşului arată cam aşa...






Statuia lui Goldoni.


Piaţa de peşte.



Vra să zică, Veneţia nu e numai canale şi gondole. O bună parte a oraşului e teren ferm, scuaruri şi pieţe peste tot locul. Iar din ele cea mai mare şi cea mai cunoscută este Piazza San Marco. Aici era inima oraşului. Aici se găseau Palatul Dogilor, sediul administraţiei, şi Catedrala San Marco (de unde şi numele pieţei). În forma actuală, piaţa a fost concepută la sfârşitul sec. 16. şi, în prezent, este cel mai mare spaţiu public european fără noxe de eşapament.



Piaţa văzută din balconul basilicii.

Turnul cu ceas a fost construit între 1496-1497.

Campanila basilicii are 98,6 metri şi a fost ridicată între 1156-1173. A fost aproape complet refăcută în 1514. În 1902, campanila s-a prăbuşit din cauza vârstei şi a unor defecte de construcţie. Din fericire a existat doar o victimă - pisica îngrijitorului (probabil îşi epuizase vieţile şi nu avea la îndemână un medkit). Campanila fost refăcută fidel cu originalul în 1912.

Fotografie de epocă.

Între multele localuri din jurul pieţei, Cafeneaua Florian este mai celebră. A fost deschisă în 1720 şi este cea mai veche cafenea din lume încă funcţională. Este, evident, şi cea mai scumpă.


Piazzetta di San Marco este un spaţiu deschis, care leagă partea de sud a Pieţei San Marco de lagună. Este mărginită de Palatul Dogilor, Biblioteca Marciana şi apă. Teoretic nu este considerată parte a pieţei mari, practic e greu s-o judeci separat.

Biblioteca Marciana, campanila şi cele două coloane de granit, pe care se află statuile Sf. Teodor - primul sfânt patron al oraşului şi leul înaripat - simbolul Sf. Marcu. Se crede că cele două coloane au fost ridicate aproximativ în 1268. La vremea respectivă ele se aflau chiar pe mal (între timp, cheiul a fost lărgit) şi jucau rol de poartă de intrare în oraş dinspre mare. Spaţiul dintre cele două coloane a mai fost folosit şi drept loc de execuţii. Şi erau destule căci, toleranţi pe linie religioasă, veneţienii nu dădeau dovadă de prea multă răbdare cu trădătorii, falsificatorii de monedă sau cu homosexualii. Câteva sute din cei din urmă au fost arşi pe rug aici.

Dincolo de apă, de la capătul piaţetei, se vede Insula San Giorgio Maggiore numită aşa după Biserica San Giorgio Maggiore ridicată între 1566-1610.