Orașul Corfu (II)

Basilica Sf. Iacob și Cristofor a fost construită în sec. 12. Inițial a fost catedrala ortodoxă a insulei și avea hramul Sf. Petru și Pavel, dar după sosirea venețienilor a fost transformată în catedrală catolică. Cu ocazia asediului otoman din 1571 a fost puternic afectată de bombardamente; a fost refăcută în a doua jumătate a sec. 17. A fost din nou avariată de un bombardament, german de data aceasta, în 1943. După război a fost restaurată.

Catedrala Theotokos Spilaiotissa este sediul mitropoliei ortodoxe din Corfu. A fost construită în sec. 19.

Primăria din Corfu. A fost construită pe locul fostului Teatru San Giacomo construit de venețieni în 1693 și distrus în bombardamentul german din 1943.

Monument dedicat celor 2000 de evrei corfioți care au fost deportați de naziști și asasinați la Auschwitz.

Vechea Fortăreață a fost ridicată de venețieni pe un promotoriu, unde se găsea deja un mai vechi castel ridicat de bizantini prin sec. 6. Aici s-au adăpostit o parte a localnicilor în timpul invaziei ostrogote din anul 551. O vreme se pare că bizantinii au părăsit fortificația, dar în sec. 11, pe fondul conflictului cu normanzii din sudul Italiei, zidurile au fost reparate și extinse.

Începând din sec. 14, venețienii au preluat cetatea și au transformat-o într-un fort inexpugnabil, adăugând permanent noi și noi ziduri și bastioane. În subteran au săpat mari depozite pentru hrană, arme și muniții. Tot în subteran era și cazarma pentru a oferi un adăpost mai bun garnizoanei. Chiar au săpat un șanț uriaș la baza peninsulei, transformând promotoriul într-o veritabilă insulă.

Vechea fortăreață a fost supusă de turci unor mari asedii în trei rânduri: 1537, 1571 și 1716. De fiecare dată armatele invadatoare au fost respinse cu succes, turcii nereușind să pătrundă în cetate, în ciuda bombardamentelor neîncetate. În schimb, o catastrofă naturală a distrus o bună parte din citadelă în 1718. În timpul unei furtuni, un trăsnet a lovit unul din depozitele mai expuse de praf de pușcă. Acesta a explodat stârnind o reacție în lanț, care a dus la detonarea altor trei depozite subterane. Sute de oameni au fost uciși și majoritatea clădirilor dintre ziduri au fost distruse. Ulterior, daunele au fost reparate, iar magaziile cu muniții mai bine adăpostite.

În prima jumătate a sec. 19 până în 1864, cât Corfu s-a aflat sub protectorat englez, fortăreața a adăpostit o garnizoană britanică. După ce insula a fost cedată Greciei, a continuat să aibă un rol militar, deși armamentul modern o făcuse depășită. În cele din urmă a fost transformată parțial în închisoare. Azi este muzeu.

Biserica Sf. Gheorghe a fost construită în 1840, pentru a deservi comunitatea britanică anglicană de pe insulă. După ce briții au plecat, biserica a fost trecută la cultul catolic.

Orașul Corfu (I)

Este capitala insulei omonime. Nimeni nu știe cu exactitate care a fost mai întâi denumită astfel: insula sau orașul. Corfu sau Korkyra (Corcyra) a fost întemeiat ca o coloniei a unuia dintre cele puternice și influente polisuri grecești - Corint. Acel Corfu nu mai există azi decât sub forma ruinelor descoperite în punctul numit Palaiopolis (Vechiul Oraș în greacă). Cetatea antică a fost distrusă de ostrogoți în anul 551. Orașul a fost ulterior refăcut, dar într-o nouă locație, mai la nord, pe un promotoriu, la picioarele unei fortificații bizantine.

În 1386 Corfu (atât orașul, cât și întreaga insulă) trece în posesiune Veneției. Localnicii au cerut acest lucru, în ideea că puterea republicii din lagună îi va proteja de numeroasele raiduri ale piraților și micilor stăpânitori din jurul Mării Adriatice. Ceea ce s-a întâmplat. Galerele Serenissimei au pus la respect hoarda de prădători. Mai mult, venețienii au lărgit și modernizat vechea fortificație bizantină (ulterior numită fortăreața veche sau castelul vechi), au construit una nouă, efectiv inexpugnabilă (castelul nou), iar între ele au practic ridicat din temelii un oraș modern pentru standardele timpului. Băștinașii au primit o serie de scutiri și privilegii, devenind tot mai prosperi an de an. Bunînțeles, Veneția nu a făcut cele zise mai înainte îndemnată de prea plina ei inimă. A avut partea sa de câștig. În primul rând, flota venețiană a obținut o excelentă bază navală pentru blocarea accesului oricui în Marea Adriatică. Apoi, o populație cu strat gros de osânză la pungă însemna și venituri pe măsură la buget din comerț și taxe.

Partea mai puțin atractivă pentru localnici a înțelegerii nescrise a constituit-o faptul că Veneția era o mare putere navală, cu interese și o politică externă ample și cu dușmani pe măsură. Sigur, corfioții au fost scutiți de iritantele raiduri piraterești. În schimb, au priceput ce înseamnă ostilitatea unei alte mari puteri. Față de cele 2-3 sute de pirați peticiți ce debarcau pe plaja din sudul orașului, uneori și de 5-6 ori pe an, acum aveau parte de vizite neplăcute mult mai rar, doar că oaspeții nepoftiți erau câteva zeci de mii de soldați ai unor armate bine puse la punct. Genovezii au asediat orașul în sec. 15, în două rânduri. După ei a venit rândul otomanilor. Șalvaragii au luat cu asalt zidurile orașului în 1537, 1571, 1573 și 1716, fără a pomeni alte raiduri de mai mică amploare. Corfu în sine nu a fost niciodată cucerit, dar a suferit distrugeri importante în timpul asediilor. În plus, populația din satele înconjurătoare, câtă nu a apucat să se adăpostească între ziduri, a fost masacrată sau luată în sclavie de fiecare dată.

Corfu a aparținut Veneției până la desființarea republicii de către Napoleon în 1797. O vreme, insula (y compris orașul) a aparținut Franței, apoi a trecut sub guvernarea Angliei. În 1864 guvernul britanic a cedat Corfu Greciei.

În 2007 orașul vechi a fost inclus în lista monumentelor UNESCO.

Piața Spianada este (zic localnicii) cea mai întinsă piață din Grecia.

Palatul Sf. Mihai și Sf. Gheorghe a fost construit între 1819-1824 în stil neoclasic. A servit drept reședință pentru guvernatorul britanic.

Străduțele pietonale pitorești, mărginite de magazine și mici localuri, sunt tipice pentru orașul vechi.

Biserica Sf. Spiridon este cea mai mare și cea mai faimoasă din oraș. Sfântul omonim este patronul protector local. Moaștele sale au fost aduse aici după cucerirea Constantinopolului de către turci.  Biserica actuală a fost construită în 1580.

Fortăreața Nouă a fost construită după asediul otoman din 1537. Pe atunci, o bună parte a populației locuia în afara vechilor zidurilor de apărare. Garnizoana, luată cam pe nepregătite și lipsită de provizii, a refuzat să acorde acces civililor, din care mulți au fost masacrați ori luați în sclavie. Ulterior s-a decis ridicarea unei noi linii de fortificații. Pentru consolidarea acesteia a fost construit și un nou fort. La vremea respectivă Fortăreața Nouă era una dintre cele mai puternice din Europa și dispunea, în sec. 18, de 700 de piese de artilerie. Bastioanele de la malul mării au fost demolate de britanici, când au cedat insula Greciei. Azi o partea a fortăreței adăpostește o bază a marinei militare grecești. Restul poate fi vizitat, dar era închisă în ziua respectivă.

Angelokastro

A fost una dintre cele mai importante fortărețe din Corfu. A fost construită pe o înălțime ce străjuiește coasta de nord-vest a insulei. Avea un dublu rol: apărarea zonei împotriva raidurilor piraterești și supravegherea strâmtorii dintre Corfu și Italia - practic era un avanpost al sistemului de apărare ce proteja intrarea în Marea Adriatică. Nu se știe sigur când a fost construit actualul castel. Se crede că la începutul sec. 13, imediat după cucerirea Constantinopolului de către cruciați, deși cercetările arheologice sugerează existența aici a unei cetăți mai vechi, posibil din sec. 5-6. Documentar vorbind, Angelokastro este pomenit abia într-un act al regelui Neapolelui din 1272.

În sec. 13 castelul și-a schimbat frecvent proprietarul: de la Despotatul de Epir la bizantini, apoi la Regatul Siciliei, iar la epiroți, iar la bizantini. Cu toate acestea, el nu a fost niciodată cucerit. Trecerea de la un stăpânitor la altul s-a realizat prin ocuparea întregii insule.

Din 1386 Angelokastro, împreună cu întreaga insulă, au intrat în posesia Veneției. Venețienii au lărgit și întărit fortificațiile castelului, întrucât era principala pavăză a lor împotriva oricui încerca să pătrundă în Adriatica și să ajungă la laguna venețiană. Până la începutul sec. 16 Angelokastro a fost reședința guvernatorului venețian și tot aici își aveau principala bază galerele Serenissimei. În caz de invazie, în castel se adăpostea populația rurală din împrejurimi. Atenția acordată fortificațiilor sale și-a arătat importanța din nou și din nou. Lăsând la o parte numeroasele incursiuni de mică importanță, apărătorii castelului (ajutați de localnici) au respins mai multe asedii majore - genovezi în 1403 și 1461, otomani în 1537, 1571 și 1716. După această dată, odată cu progresele înregistrate în dezvoltarea artileriei și a tehnicilor de asediu, vechiul castel a devenit inutil și a fost părăsit. Treptat, sub acțiunea factorilor naturali s-a degradat. A fost restaurat și pus în circuitul turistic la începutul anilor 2000.

În punctul cel mai înalt al fortului a fost ridicată o bisericuță cu hramul Sf. Mihail. Clădirea actuală datează de prin sec. 15, dar suprapune un lăcaș creștin mai vechi.

În partea de est a cetății a fost săpată în stâncă o capelă dedicată Sf. Chiriac. În capelă s-a păstrat o frescă din sec. 18.