O tură prin Jaen (I)

Jaen este unul dintre orașele mari ale Andalusiei (ceva peste 110.000 de locuitori), fiind și capitala provinciei cu același nume.

Orașul a fost întemeiat de ceva populație locală, celt-iberică, prin sec. 5-4 î.Hr. În sec. 3 î.Hr. regiunea a fost cucerită de cartaginezi, însă aceștia nu au făcut mulți purici pe aici. După vreo 30 de ani, Cartagina pierde un al doilea conflict cu Roma, iar, drept compensație de război, cedează teritoriile sale din Hispania învingătorilor.

Romanii nu au distrus orașul, din contră - sub noua stăpânire a devenit o prosperă metropolă provincială. La vremea respectivă, Jaen apare în destul de multe inscripții și lucrări istorico-geografice, însă autorii acestora par a nu se decide asupra numelui, așezarea fiind pomenită drept Auringi, Oringe, Elinga, Advinge, etc. În sec. 1 d.Hr. localnici erau total romanizați, iar orașul a primit statutul de municipiu și numele de Flavio Aurgitano.

În sec. 6 peninsula hispanică este cucerită de vizigoți, un popor migrator germanic. Aceștia nu au ocupat propriu-zis orașul, dar au instalat o garnizoană și au pretins diverse taxe. Astfel, modul de viață romanic a putut continua încă vreme îndelungată după dispariția Imperiului Roman.

În anul 711 arabii nord-africani au distrus Regatul vizigot și au întemeiat un califat propriu, cu capitala la Cordoba. Califatul a cunoscut o perioadă de dezvoltare și înflorire, dar, la începutul sec. 11, a fost măcinat de crize dinastice și războaie civile, care au avut ca rezultat împărțirea sa în mai multe regate / emirate independente numite Taifa. Jaen, în acel timp numit Jayyan, a devenit capitala unei astfel de taifa. În perioada maură, orașul s-a dezvoltat și a prosperat, devenind unul dintre orașele cele mai importante de sub stăpânirea musulmanilor. 

Arabii nu reușiseră să cucerească întreaga Hispanie, în colțul nord-vestic, în niște văi sălbatice și greu de pătruns, s-a păstrat un minuscul principat creștin. De aici a pornit Reconquista - recucerirea spaniolă. Aceasta a luat avânt pe fondul permanentelor conflicte dintre numeroasele taifa. Jaen, oraș bogat și cu o deosebită însemnătate strategică, a fost vizat de mai multe asedii. Până la urmă, în anul 1246, a fost cucerit de Ferdinand III - regele Castiliei. După cucerirea creștină, Jaen a continuat un timp să se bucure de privilegii și să se dezvolte; chiar a fost sediul curții regale în mai multe rânduri. După 1600 însă începe un lung proces de decădere economică și demografică, deși și-a păstrat rolul religios (centrul unei arhiepiscopii) și cultural.

În timpul războiului civil spaniol (1936-1939), Jaen a trecut de partea republicanilor, autoritatea în plan local fiind asumată de o coaliție între comuniști și anarhiști. Aceștia s-au dedat la represalii împotriva celor percepuți ca adversari politici, mulți dintre aceștia fiind executați fără proces. Băștinașii au pariat totuși pe echipa greșită. Războiul a fost câștigat de naționaliștii generalului Franco, care au avut grijă să răspundă cu aceeași monedă.

Sediul primăriei orașului a fost ridicat în 1901.

Consiliul provinciei Jaen își are sediul într-un palat construit în 1867.

Castelul Santa Catalina a fost construit pe dealul omonim, ce domină orașul. Arabii au construit aici o primă fortificație în sec. 10. După ocuparea orașului în 1246 de către forțele castiliene, creștinii au extins considerabil vechea cetate, ridicând noi ziduri și turnuri. După cucerirea definitivă a Regatului Granadei, pericolul unui atac extern a încetat. Ca urmare, garnizoana locală a fost desființată, iar castelul și-a pierdut rolul militar, deși o vreme clădirile sale au fost folosite de unele instituții civile (de exemplu, consiliul local și-a avut aici sediul în sec. 17-18). În 1812 în castel s-a instalat o garnizoană franceză. În 1812, când armatele napoleoniene au fost silite să părăsească Spania, garnizoana s-a retras, nu înainte de a distruge o parte a zidurilor și vreo 2 turnuri. Totuși, pifanii franțuji de acum două secole nu s-au ridicat la înălțimea prostiei contemporanilor noștri. Între 1965-1974 o bună parte a castelului a fost distrusă, pentru a face loc unul hotel de lux. În prezent au rămas în picioare o parte a zidurilor și partea interioară a fortificației ridicate după 1246, dar aceasta nu este accesibilă decât clienților hotelului. Pentru restul turiștilor a fost creată o cale de șpațireală de-a lungul laturii nordice.

Biserica San Ildefonso a fost construită în 1248, fiind refăcută și lărgită în secolele următoare. Aspectul actual exterior datează de la începutul anilor 1700.

Montefrio

Montefrio este unul dintre pitoreștile ”sate albe ale Andalusiei„. Se găsește la vreo 50 de kilometri nord-vest de Granada și are ca la 5400 de locuitori. Zona a fost locuită încă din perioada preistorică, dar așezarea de azi a fost întemeiată în sec. 8-9 de arabi, într-o vale roditoare de la poalele munților Sierra Nevada, la o altitudine de aproximativ 1000 de metri. Întemeietorii au numit orașul Montefrid. În 1352 regele Granadei Abu Abdala-Yusuf a construit un castel pe un colț de stâncă ce domină satul. Castelul făcea parte din lanțul de fortificații ce apăra frontiera de nord a statului nasrid. Dat fiind existența unei protecții suplimentare (din partea castelului), mulți locuitori ce trăiau în cătune disparate s-au mutat în Montefrio, care s-a transformat dintr-un sat nu prea mare într-un târgușor prosper. Mai ales că prin vale trecea un drum comercial ce lega Granada de Cordoba și Sevilla.

Montefrio a fost asediat în mai multe rânduri de diferite armate creștine, dar fără succes. Pe lângă castelul propriu-zis și orășelul dispunea de un sistem de fortificații, iar valea în care se găsea era îngustă, ceea ce crea probleme suplimentare atacatorilor. Abia în 1486 Montefrio a căzut, după un lung asediu din partea unei numeroase armate castiliene și numai după ce apărătorii au rămas fără provizii. După cucerire, în castel a fost instalată o garnizoană creștină, pentru a ține sub supraveghere populația musulmană din târg și din împrejurimi.

După ce regii spanioli au cucerit în întregime Regatul maur al Granadei, populația arabă locală a avut de ales între adoptarea creștinismului și emigrare. În plus, numeroși coloniști creștini din alte părți ale Spaniei s-au instalat aici. În aceste condiții, castelul din Montefrio nu mai avea nicio importanță strategică și a fost parțial demolat. Din materialele rezultate a fost construită pe același pinten de piatră o mare biserică închinată Fecioarei. Diferitele privilegii oferite de regii spanioli, precum și terenul destul de fertil din zonă au atras în timp un număr tot mai mare de nou veniți. Populația orășelului a crescut încet, de la vreo 2500 de locuitori la sfârșitul sec. 16 la 3500 în 1750. Abia către sfârșitul sec. 19, odată cu modernizarea căilor de comunicație și deschiderea unei căi ferate, Montefrio cunoaște un boom demografic: 10.000 de locuitori în 1900, 14.000 în 1930. Apoi, războiul civil spaniol (1936-1939) și dictatura lui Franco, care i-a urmat, au dus la un oarecare declin (10.000 de locuitori în 1970). Însă adevăratul declin demografic a început după 1990, când tinerii au început să se mute în marile centre urbane, care ofereau mai multe oportunități.

Azi Montefrio este un orășel (practic, un sat ceva mai mare), care trăiește din cultivarea măslinilor, din creșterea vitelor și, din ce în ce mai mult, din turism.

Biserica Întrupării datează din sec. 16. Se crede că a fost realizată prin modificarea unei foste moschei. Pe cât se pare, este singura biserică rotundă din Spania. Era închisă, din păcate. De fapt, cam tot era închis pe acolo - bisericile, castelul, restaurantele, căci nu'ș ce vacanță, ori sărbătoare locală. Am străbătut Montefrio de-a lungul și de-a latul, de mai multe ori (multe străduțe înguste și cu sens unic) fără succes. Până la urmă, într-o margine a satului, am găsit un magazin deschis.

Biserica Sf. Anton este parte a unei foste mânăstiri franciscane, înființată tot prin sec. 16 și deconsacrată în prima parte a anilor 1800.

Moclin

Moclin este un târgușor pitoresc, cu mai puțin de 4000 de locuitori, situat într-o zonă premontană, la vreo 35 km nord-vest de Granada. Băștinașii își câștigă existența din turism și agricultură, în special cultura măslinilor și creșterea oilor.

Castelul ce domină așezarea a fost ridicat de emirii nasrizi ai Granadei, pe la jumătatea sec. 14, ca parte a unei centuri de forturi ce apărau granițele cu regatul creștin al Castiliei. Orășelul s-a dezvoltat la poalele castelului. A fost cucerit de spanioli în 1486. Odată ce întreaga Spanie a trecut sub autoritatea regilor precatolici, nu a mai fost nevoie de castel, care, deși nu a fost părăsit, și-a pierdut mult din importanța strategică.

Poate și din cauza vremii închise, nu am întâlnit pe nimeni pe străzi, ziceai că este o localitate părăsită, ca într-un film post apocaliptic. Mai că mă așteptam să sară pe noi ceva zombi.

Granada (IV)

Alhambra este unul dintre cele mai celebre și mai frumoase monumente de arhitectură și artă islamică medievală din lume; de asemenea, și unul dintre cele mai bine păstrate. Timp de secole a constituit inima Regatului nasrid al Granadei. Ridicată pe o culme stâncoasă ce domină orașul, a fost palatul fortificat al emirilor locali.

Construcția complexului a fost începută de Muhammad I Ibn al-Ahmar, primul emir al dinastiei nasride, în anul 1238. Urmașii săi au extins și înfrumusețat Alhambra. În același timp, au ridicat o puternică centură de fortificații, dar și un extrem de ingenios sistem de apeducte și bazine, pentru a avea băi și a crea grădini superbe într-o locație destul aridă.

După ce Granada a fost cucerită de spanioli, în 1492, aici și-au stabilit reședința principală regii Isabela de Castillia și Ferdinand de Aragon, ocazie cu care o parte a construcțiilor a fost refăcută în stilul renascentist iberic. Urmașul lor, Carol Quintul, a construit și un palat propriu, tot în stil european renascentist, dar, din motive politice, nu a locuit niciodată aici, iar edificiul a rămas neterminat.

Din a doua jumătate a sec. 17, Alhambra a fost părăsită și lăsată să se degradeze treptat, sub acțiunea factorilor climatici, dar și umani - multă vreme de aici s-au luat piatră, cărămizi și alte materiale pentru ridicarea de noi construcții în oraș. Între 1810-1812, pe fondul invadării Spaniei de către Napoleon, în vechile palate și pavilioane au fost încartiruite trupe franceze de ocupație. Soldățoii au provocat distrugeri importante complexului. Mai mult, când au fost obligați să se retragă, au încercat să arunce totul în aer, pentru ca spaniolii să nu transforme Alhambra într-un punct de rezistență. Chiar au reușit să distrugă 8 dintre turnuri, înainte de a fi obligați să-și ia tălpășița.

După terminarea războiului, Alhambra a început să fie tot mai cunoscută în lumea amatorilor de artă și a turiștilor occidentali. În 1832 celebrul scriitor american Washington Irving, unul dintre vizitatori, a scris Povești din Alhambra. Cartea a făcut să crească și mai mult interesul internațional pentru vechiul monument maur. De-a lungul sec. 19 s-au făcut unele renovări, în special pe speze particulare (deși palatul rămăsese proprietatea coroanei spaniole), unele cam după ureche. În 1870 Alhambra a fost declarată monument național și s-au depus eforturi pentru restaurarea sa. Lucrările au evoluat, uneori mai susținut, alteori destul de cătinel, atât din lipsă de fonduri, dar și din cauza diferențelor de viziune din partea arhitecților și artiștilor angajați. Ele continuă (alături de cercetări arheologice) și în prezent.

În 1984 complexul palațial Alhambra a fost inclus în lista monumentelor UNESCO.

Palatele ridicate de emirii nasrizi sunt cele mai spectaculoase dintre toate construcțiile.

Majoritatea încăperilor au plafoane minunat decorate, din lemn sculptat...

... sau stucatură...

... în timp ce altele sunt decorate cu picturi realizate pe piele.

Palatul lui Carol Quintul (sec. 16).

Grădinile sunt refăcute în perioada modernă și cel mai probabil nu mai respectă aspectul din epoca medievală, deși bazinele și fântânile sunt cele originale. Oricum, asta nu le răpește din frumusețe.

Alcazaba era citadela Alhambrei. Puternic fortificată, constituia o fortăreață în fortăreață, un ultim loc de refugiu, în caz că zidurile exterioare au fost străpunse.

Generalife (în plan îndepărtat) a fost un pavilion de vânătoare și de plăceri, construit pe un deal vecin, la est de Alhambra și legat de aceasta printr-o cale de acces specială. A fost construit în sec. 13-14 de emirii Muhammad II și Muhammad III. Numele îi vine de la arabul Jannat al-'Arif, care ar însemna Grădina arhitectului. Urmașii lor au continuat extinderea pavilionului, până a devenit un adevărat palat. Ca și Alhambra, Generalife face parte din patrimoniul UNESCO.