cautatorul: Castelul Malbork (I)

Este cel mai mare castel din lume, măsurat după suprafaţă, şi cel mai mare complex de clădiri din cărămidă din Europa. Deasemenea, este cea mai mare construcţie gotică păstrată până în prezent. Locuitorii piciorului de plai îl cunosc mai bine după numele său german - Marienburg. Acelaşi nume îl avea şi orăşelul dezvoltat în jurul castelului. Din nefericire aproape nimic nu a mai rămas din clădirile de sec. 15-16.

În a doua jumătate a sec. 13, ordinul cavalerilor teutoni a început cucerirea regiunii din nordul Poloniei actuale - cunoscută pe atunci ca Prusia, după numele triburilor baltice băştinaşe. Cucerirea a inclus la pachet şi acţiuni viguroase de răspândire a creştinismului în rândul pruşilor, pe timpurile acelea încă păgâni. Ori de câte ori a fost nevoie - adică în majoritatea cazurilor - sfinţiile lor nu s-au dat în lături să impună noua credinţă cu forţa. Să nu uităm că formau un ordin monahal cavaleresc cu multă practică în ale războiului, deprinsă prin Ţara Sfântă în timpul cruciadelor.

Cum zice la manualul de fizică, orice acţiune are ca efect o reacţiune. Aşadar, pruşii au organizat o amplă revoltă, care i-a cam prins pe belicoşii monahi cu zalele în vine. Au avut nevoie de mai mult de 10 ani ca s-o reprime, activitate cu care s-au preocupat până prin 1274. După sfârşitul răscoalei (dar data exactă nu se cunoaşte), s-a decis construirea unui castel de mari dimensiuni, care, pe de-o parte să domine militar întreaga zonă, pe de alta să demonstreze puterea politică şi economică a ordinului. Castelul a fost gătat, într-o primă fază, în 1308. An în care marele maestru (sau magistru, după preferinţă) al teutonilor, Siegfried von Feuchtwangen (da, ştiu, e mai uşor să înveţi chineza), a stabilit definitiv aici sediul ordinului.

Într-o epocă în care fiii cadeţi nu pupau nimic din averea familiei, ci aveau de ales între o carieră în rândul bisericii şi una a armelor (în cele mai multe cazuri în calitate de cavaleri mercenari), unii din ei s-au gândit să le combine. Cu atât mai mult cu cât teutonii erau independenţi - posedau un principat numai în teorie vasal regatului polonez - şi foarte bogaţi. În care situaţie, numărul fraţilor de sub drapelul cu cruce neagră a crescut exponenţial. Din acest motiv, dar şi pentru că polonezii deja dădeau târcoale teritoriilor ordinului, castelul a fost extins în mai multe etape, iar fortificaţiile permanent îmbunătăţite. În cele din urmă a rezultat o fortificaţie întinsă pe 21 de hectare, cu trei linii de apărare (ziduri şi şanţuri), organizată în trei castele separate (de Jos, Mediu şi de Sus), fiecare capabil să reziste şi separat, dacă situaţia o cere. Şi au fost cazuri, când a cerut-o cu prisosinţă.

Mai susnumitul mare maestru alesese cu multă inteligenţă locul în care să stabilească centrul politic al statului teuton. Castelul controlează cursul fluviului Vistula, principala cale de comerţ către Marea Baltică. Astfel, călugării aveau prilejul să taxeze mărfurile în tranzit, fapt ce a dus la o semnificativă îngreunare a cuferelor domniilor lor. Mai mult, cum erau singura putere militară pe ţărmul sudic al Balticii, nu le-a fost greu să dobândească şi monopolul exploatării chihlimbarului (sau ambră), materie ce se găseşte din belşug în regiune. În plus, au impus includerea oraşului din jurul castelului în prospera asociaţie neguţătorească cunoscută sub numele de Liga Hanseatică.

La adăpostul puternicelor ziduri, călugării cavaleri au rezistat peste un secol încercărilor regilor polonezi de a-i expulza. În 1410 regatul polon şi Marele Ducat al Lituaniei (încă nu se unificaseră) au semnat o alianţă împotriva lor. Urmarea a fost marea victorie a coaliţiei (la care a participat şi Alexandrul cel Bun, domnul Moldovei) la Grunwald. Imediat după victorie, forţele aliate au asediat timp de două luni Malbork. Fără succes, însă. Paranoia de care dăduseră dovadă marii maeştri, înconjurându-se de multiple ziduri, dădea acum roade. Asediatorii au fost nevoiţi să facă cale-ntoarsă cu coada bătându-le bărbia. Chiar şi aşa, anul 1410 a însemnat începutul sfârşitului pentru ordinul teuton. După terminarea ostilităţilor, când au tras linie şi au făcut socoteala, a reieşit că peste jumătate din cavaleri şi ostaşii de rând făceau acum serviciul militar direct în subordinea arhanghelilor. Deasemenea, ca să obţină o pace cât mai favorabilă, marele maestru a fost de acord cu cerinţele lui Wladislaw Jagello. Regele polonez, foarte viclean, s-a arătat grabnic în a semna pacea şi s-a mulţumit doar cu neînsemnate câştiguri teritoriale. În schimb a impus plata unui tribut anual în argint, care era egal cu de zece ori veniturile curţii regale engleze.

Cu forţa militară semnificativ redusă, cavalerii au trebuit să se împrumute, să topească o parte a obiectelor de aur şi argint de prin biserici şi castele şi, mai ales să ridice taxele. Chiar dacă au plătit toate sumele la zi, riga polon, într-o demonstraţie de forţă destul de gratuită, a organizat un nou asediu asupra castelului de la Malbork, în 1422. Ca şi prima dată, asediul a eşuat din punct de vedere militar, dar a secătuit şi mai mult rezervele financiare şi umane ale teutonilor.

Alte conflicte mai mici au avut loc în anii următori, cu aceleaşi rezultate. Multă vreme forţa militară a ordinului se bazase pe cruciaţi sosiţi din Europa, care luptau pentru răspândirea credinţei. Dar, în sec. 15 nu prea mai existau populaţii păgâne în nordul Europei şi, deci, nici motivaţie pentru cruciadă. Tot mai mult teutonii au trebuit să depindă de angajarea unor mercenari nu întotdeauna de încredere şi foarte costisitori. O nouă creştere a taxelor în teritoriile dependente a condus la formarea unei Confederaţii Prusace, condusă de oraşele Gdansk şi Torun. Între teutoni şi confederaţie a izbucnit Războiul de 13 ani (1454-1466), în care polonezii nu au întârziat să-şi bage coada. De partea răsculaţilor, evident. Învinşi, războinicii călugări au fost nevoiţi să se retragă în estul Prusiei şi în Livonia (Letonia şi Estonia de azi). Fostele lor teritorii, devenite Prusia Regală, au fost transformate într-un ducat autonom, alipit Poloniei. O nouă lovitură vor primi în 1525, când ducele Prusiei adoptă luteranismul şi le confiscă proprietăţile.

Cât despre Malbork, castelul a devenit reşedinţă a regilor polonezi în 1457. Oraşul din jurul castelului a rezistat încă trei ani sub conducerea primarului său. Care, după capitulare, în ciuda promisiunilor de liberă trecere, a fost capturat şi spânzurat. În sec. 17, pe fundalul "războaielor nordice", castelul a fost cucerit de către suedezi, în două rânduri - 1629 şi 1656.

După partiţia Poloniei, Malbork a revenit Regatului Prusiei. La vremea aceea, castelul era destul de dărăpănat, după două asedii suedeze şi neglijare din partea establişmentului polonez. O vreme, noile autorităţi l-au folosit drept depozit şi barăci pentru un regiment de infanterie. În 1806, castelul a fost ocupat de trupele franceze (Napoleon tocmai le oferise la Jena mult prea aroganţilor generali prusaci o lecţie demonstrativă despre ce vra să zică "război modern"). Frâncii l-au folosit ca arsenal şi spital militar.

În sec. 19, pe fundalul dezvoltării unei mişcări naţionaliste germane, castelul a devenit în imaginarul colectiv german un simbol al virtuţilor străbune şi au fost întreprinse unele acţiuni de restaurare. Cu atât mai mult va deveni un simbol şi loc de pelerinaj în timpul regimului nazist. SS-ul cu precădere se prezenta ca un urmaş al tradiţiilor cavalerilor medievali germani, al teutonilor în special. Luptele din al Doilea Război Mondial au dus la distrugerea oraşului şi a castelului. Distrugere dusă mai departe de un incendiu în 1959. În cele din urmă, deşi s-a pus şi problema eliminării definitive a unui aşa simbol al militarismului german, s-a decis restaurarea complexului la fosta lui glorie. Lucrările de restaurare au început în 1962 şi continuă şi-n ziua de azi (de exemplu, basilica din castelul de mijloc încă este într-o stare de semi-ruină).

Biletul de acces costa astă vară 35 de zloţi (35 de lei) şi include un audio ghid.

Traseul turistic cuprinde doar castele de mijloc şi de sus. Castelul de jos este un spaţiu imens mărginit de un zid parţial refăcut, unde se găseau atelierele, grajdurile, terenurile de antrenament, etc. Deci, inamicul, după ce ar fi trecut de prima linie de fortificaţii, ajunge la poarta nr. 2. Trebuie să forţeze şanţul cu apă, să treacă de turnul porţii, apoi ajunge într-o curte mică, înconjurată de ziduri, având în faţă o nouă poartă apărată de un nou turn.

Şi asta doar pentru a ajunge în curtea castelului de mijloc.

Din cauza distrugerilor din 1945, sălile castelului sunt destul de goale. Totuşi, rămăşiţe ale frescelor de sec. 14 încă există, precum şi câteva piese disparate de mobilier. Altele au fost aduse din ruinele oraşului.