Oraşul actual a fost întemeiat, undeva după anul 1150, de către coloniştii saşi aduşi din zona Rinului. Prima sa menţionare documentară are loc în 1191, sub numele de Cibinium (sau Cibinum - varianta latină a numelui; cea săsească fiind Hermannstadt), când o diplomă a papei Celestin III recunoştea existenţa unei prepozituri (congregaţie religioasă organizată autonom) a Sibiului, scoasă de sub jurisdicţia Episcopiei Transilvaniei. În 1223 aşezarea apare menţionată sub numele de Villa Hermanni - Hermann e posibil să fi fost ceva jude local din epocă. În 1321 era Hermannsdorf (dorf = sat, deci încă nu fusese ridicat la rangul de civitas), iar în 1366 - Hermannstadt (în care stadt = oraş).
Oraş sau nu, se pare că Sibiul era destul de prosper. Această prosperitate, din păcate pentru saşi, a atras în 1241 atenţia unei hoarde mongole. Fiind oameni harnici şi activi, supravieţuitorii au reuşit destul de repede să înlăture ruinele şi cenuşa şi să refacă aşezarea. Meşteşugurile au înflorit, comerţul s-a extins de la local către Europa Centrală, Ţara Românească şi Balcani, iar cuferele bine ascunse sub pat gemeau de monede (eh, glumeam cu ascunsul sub pat - evident, s-au deschis şi bănci).
Aşa cum ziceam mai sus, în 1366 Sibiul îşi câştigă dreptul de oraş, cu toate beneficiile provenind de aici - o mai amplă autonomie faţă de regalitatea maghiară, mai ales în zona de taxare. Fapt ce, în mod natural, a dus la o şi mai mare dezvoltare urbană şi belşug monetar. 10 ani după trecerea în categoria cetăţilor, aici existau deja 19 bresle, care cuprindeau 25 de meserii. În secolele următoare, numărul breslelor va spori la 29, apoi la 40. Deasemenea, în perioada următoare, Sibiul va fi casa unor tot felul de "prime": prima şcoală publică şi laică din Regatul maghiar (1380), prima farmacie din Regatul maghiar (1494), prima fabrică de hârtie din sud estul Europei (1534), prima carte tipărită în limba română (Catehismul luteran, căci încercau să-i atragă pe români la luteranism - 1544), primul experiment cu rachete din lume (Conrad Hass - 1551), prima fabrică de bere de pe teritoriul actual al României (1717) - deci, nu, nu Timişoreana, cum se lăudau ei într-o reclamă.
Sibiul izbuteşte să se impună în competiţia cu cealaltă metropolă săsească - Braşovul - şi să devină centrul de organizare politică a tuturor teritoriilor autonome săseşti din Transilvania, Universitas Saxonum. Comitele saşilor îşi va avea sediul în Cetatea Cibinului.
După transformarea Ungariei în paşalâc, Transilvania devine un principat autonom. Sibiul, împreună cu celelalte aşezări săseşti, şi-au păstrat statutul autonom. Bogăţiile sale au atras, în mai multe rânduri pofta turcilor şi tătarilor. Mai multe asedii în sec. 15-17 (cele mai puternice în 1441, 1540, 1657) au fost respinse de puternicele centuri de fortificaţii. Dar nu numai păgânii doreau să-şi înmoaie punga în ceva aur cibinez. Chiar şi principii ardeleni lăcrimau când se gândeau la cuferele ferecate ale marilor negustori şi bancheri sibieni. Lăsând la o parte scurta domnie a lui Mihai Viteazul, căruia Sibiul i s-a predat numai după recunoaşterea privilegiilor sale, băştinaşii au avut de suportat metehnele lefegiilor lui Sigismund Bathory, goana după aur şi neveste tinere a lui Gabriel Bathory, dar şi manierele nu tocmai civilizate ale cătanelor imperiale - după ce Transilvania este încorporată în Imperiul Habsburgic (1688). Căci zidurile sale nu au rezistat întotdeauna. Sau, unde tunul nu-şi face treaba, corupţia şi trădarea fac şi ele parte din metodele unei armate asediatoare.
După sus pomenita încorporare în I.H., pe numele său oficial Imperiul Romano-German, Curtea vieneză a găsit cu cale să stabilească capitala noii provincii în cel mai important oraş german al său. Pentru aproape un secol, între 1692-1791, Sibiul este sediul guvernatorilor imperiali (baronul Samuel von Brukenthal fiind cel mai important şi mai cunoscut dintre aceştia).
Spre sfârşitul sec. 18 şi în sec. 19, Sibiul îşi pierde treptat importanţa economică şi politică în favoarea Clujului. Chiar şi aşa, în momentul Unirii din 1918, Sibiul era un oraş modern, cu o industrie înfloritoare, o infrastructură bine pusă la punct, în totalitate electrificat şi cu o bogată viaţă culturală (P.S.: tot aici este înfiinţat în 1788 primul teatru din România).
Piaţa mare.
Primăria.
Casa Halerr. Aici a locuit Petrus Haller (1500-1569), membru al patriciatului local, în mai multe rânduri jude al Sibiului şi comite al saşilor, cea mai importantă figură sibiană a sec. 16.
Piaţa mică.
Turnul Sfatului. A fost construit spre sfârşitul anilor 1200 ca poartă în cadrul celei de-a doua incinte fortificate a oraşului (care nu mai există). În sec. 16 îşi pierduse importanţa militară şi a devenit, pentru un timp, sediu al consiliului orăşenesc. În 1586 a fost distrus parţial în urma unui incendiu. A fost refăcut doi ani mai târziu. Ultimul etaj a fost adăugat în 1826, când a primit rolul de foişor de foc.
Muzeul de etnografie
Podul mincinoşilor (sau al minciunilor). A fost construit în 1859 şi este cel mai vechi pod de fontă din România, încă în folosinţă.
Semnul e prin tot oraşul (după model vienez - cel puţin eu pe acolo l-am mai văzut), deşi mă îndoiesc sincer că potăile îl pot înţelege.
Pasajul şcolii. Zona centrală a oraşului forma un platou, legat de restul cetăţii prin o serie de pasaje - din care s-au mai păstrat câteva.
Poarta scării aurarilor şi pasajul aferent.
Bulevardul N. Bălcescu este principala zonă pietonală. Pentru şpaţireală, cum ar zice băştinaşii.
Casă în care a poposit Alexandru Ioan Cuza în drum către exilul său european, după detronarea de la 11 februarie 1866.
Zona periferică a oraşului vechi nu a primit prea multă atenţie şi fonduri pentru renovări.
Ok, deci aici este voie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu