Este capitala judeţului Timiş, cel mai mare oraş din Banat (ca populaţie) şi al treilea din ţară, după Bucureşti şi Cluj. Numele îi vine de la rîul Timiş, la care s-a adăugat maghiarul -var, ce are semnificaţia de cetate / oraş întărit. De altfel, în maghiară oraşul se numeşte Temesvar (Temeschwar ori Temeschburg în germană).
Dat fiind tipicul geografic şi geologic - câmpie cu pământ de bună calitate şi numeroase surse de apă - zona a fost locuită intens de la începuturile istoriei. Cercetările arheologice arată urme de locuire din toate perioadele istorice: neolitic, epoca bronzului, epoca fierului, perioada dacică clasică şi cea romană, apoi cea a migraţiilor. Prin sec. 9, în Banat izvoare maghiare plasează o căpetenie locală - Glad. În sec. 10-11, Banatul intră în componenţa Regatului Maghiar, iar în anul 1175 apare în documente comitatul Timiş, centrul său politic fiind la Urbs Morisena (astăzi Cenad). Timişoara încă nu exista. Ori nu depăşise stadiul unei aşezări rurale.
Rregiunea cuprinsă între Mureş, Tisa şi Dunăre a fost permanent un punct de convergenţă a intereselor geo-strategice a marilor puteri vecine. Astfel că, prin sec. 13, este atestată în documentele cancelariei maghiare existenţa unei cetăţi a Timişoarei (la început doar o fortificaţie de mici dimensiuni, formată dintr-un val de pământ şi o palisadă de pari). Localizarea cetăţii într-un punct strategic foarte important, de unde controla întregul teritoriu al Banatului, precum şi principalele rute terestre, au condus la o dezvoltare accelerată a aşezării, care va deveni destul de repede noul centru politic al comitatului, după ce Morisena a fost distrusă de marea invazie mongolă în 1241.
Iancu de Hunedoara şi-a început extraordinara sa carieră politică şi militară cu funcţia de comite al Timişoarei (1440). El a construit aici un castel, care a servit ca reşedinţă comiţilor timişeni, apoi regilor maghiari în trecere, iar între 1552-1716 a fost sediul paşalâcului Timişoarei. Distrus în 1849 de revoluţionarii maghiari, a fost reconstruit în anii următori, lucrările luând sfârşit în 1856. Azi adăposteşte Muzeul Banatului, dar este în curs de restaurare.
Începând cu Iancu de Hunedoara, cetatea Timişoarei devine unul dintre centrele nodale pentru apărarea Ungariei, respectiv a Transilvaniei în faţa unui atac otoman dinspre sud. Fortificaţiile (organizate pe două lini principale) au fost refăcute din piatră, dotate cu turnuri şi mult extinse. Datorită noilor ziduri, Timişoara a respins mai multe asedii turceşti în sec. 15, cele mai importante fiind în 1462, 1467 şi 1478.
O altă figură legendară (dar, din păcate cunoscut mai mult în istoriografia şi folclorul maghiar sub numele de Kinizsi Pal), care a ocupat funcţia de comite al Timişoarei, a fost Pavel (Paul) Chinezul. Român din Banat sau Ţara Haţegului, supranumele îi vine de la faptul că făcea parte din mica nobilime română, având rangul de cneaz (sau, în grai local - chineaz, chinez). Era un bun comandant militar, având la activ multe victorii antiotomane, dar şi soldat foarte iscusit în mântuirea armelor. Deasemenea, era un munte de om, cu o forţă herculeană. Se spune că, după o victorie, a dansat ţinând trei turci morţi - doi la subţioare şi unul în dinţi.
În 1514 cetatea a fost asediată de răsculaţii conduşi de Gheorghe Doja (Dozsa Gyorgy), un mic nobil secui. În anul anterior, papa Leon X făcuse un apel la cruciadă, iar curtea de la Buda promisese scutirea de taxe, eliberarea din iobăgie şi alte beneficii voluntarilor. Evident, iobagii români, unguri şi slovaci, dar şi ţăranii liberi secui s-au adunat în masă. Pe de altă parte, magnaţii maghiari au refuzat să accepte promisiunile regale. Acest fapt, a dus la transformarea prezumtivei oaste cruciate într-o oaste răsculată. În cele din urmă, cu mare efort, răsculaţii au fost înfrânţi sub zidurile Timişoarei, iar Doja a fost executat printr-o tortură oribilă în interiorul oraşului.
În 1521, noul sultan, Soliman Magnificul, a cucerit puternica cetate a Belgradului, poarta de intrare în sudul Ungariei. Regele şi nobilimea maghiară au făcut prea puţin şi prea târziu pentru a asigura apărarea ţării. În plus, după represaliile ce au urmat răscoalei condusă de Doja, pătura de jos a populaţiei nu a răspuns chemării la oaste. După numai 5 ani de la căderea Belgradului, armata maghiară era zdrobită în bătălia de la Mohacs, iar regele Ludovic II murea înecat într-o mlaştină, încercând să fugă.
După Mohacs, Ungaria devine paşalâc turcesc. Transilvania îşi păstrează statalitatea sub forma unui principat vasal Porţii. În 1552 o armată de 160.000 de turci a asediat oraşul. Deşi apărătorii nu depăşeau 4.500, au reuşit să reziste 25 de zile. În cele din urmă, comitele Ştefan de Losoncz a negociat capitularea, comandantul otoman, Ahmet Paşa, acceptând ca soldaţii şi populaţia creştină să se poată retrage cu tot avutul lor. Paşa nu avea de gând să-şi respecte cuvântul, iar creştinii au fost masacraţi până la ultimul, după ce au părăsit adăpostul zidurilor. Gestul turcilor, pe lângă barbar, a fost şi contraproductiv. Vestea s-a dus şi, din acest moment, niciun oraş creştin asediat nu a mai capitulat, apărătorii preferând să lupte până la ultimul.
Din 1552, Timişoara devine o provincie turcească - paşalâc sau vilayet, condus de un paşă cu rang de beglerbeg şi rămâne sub stăpânirea sultanilor mai bine de 150 de ani. Guvernatorii turci au continuat să întărească fortificaţiile, cetatea rămânând un centru militar de primă importanţă, cu o garnizoană numeroasă. Politica de consolidare a zidurilor a dat rezultate. În 1596 şi 1597 Sigismund Bathory asediază în van cetatea. Nici Mihai Viteazul nu are mai mult succes în 1600. Iar, în 1603, apărătorii resping un nou asediu al trupelor imperiale conduse de Gheorghe Basta.
În 1716 izbucneşte un război între Imperiul Otoman şi Imperiul German. Armatele imperiale, comandate de unul dintre cele mai mari genii militare ale epocii, prinţul Eugeniu de Savoia, au repurtat mai multe succese. În octombrie 1716, după un asediu, care a durat 48 de zile, Timişoara este capturată. Până în 1751, Banatul a fost organizat ca o provincie militară, direct dependentă de împărat, cu centrul la Timişoara.
În 1778, Banatul a fost încorporat în Ungaria (la vremea aia tot provincie imperială). Trei ani mai la vale, împăratul Iosif II acordă Timişoarei statutul de oraş liber regesc. Aceasta a însemnat scoaterea oraşului de sub autoritatea comitelui, o organizare autonomă, magistraţi aleşi local, chiar trimitea deputaţi în Dietă. Existau şi avantaje economice - organiza târguri, stabilea taxe, percepea vamă, cetăţenii erau scutiţi de unele taxe. Din a doua jumătate a sec. 18 oraşul a cunoscut o dezvoltare economică constantă. Populaţia a crescut şi ea, mai ales după ce autorităţile imperiale au colonizat în Banat şvabi catolici (germani din Suabia). Pe de altă parte, în cetate au început să fie acceptaţi numai locuitorii germani (şi cei câţiva unguri), în timp ce românii şi sârbii au fost relocaţi în suburbii.
În timpul revoluţiei de la 1848-1849, armata revoluţionară maghiară a asediat cetatea Timişoarei timp de 114 zile, fără succes. Chiar şi aşa, artileria asediatorilor a distrus o bună parte a clădirilor oraşului, inclusiv castelul Corvinilor. După înăbuşirea revoluţiei, a fost creată o provincie nouă - Voivodina sârbească şi Banatul Timişan (da, chiar aşa se numea), cu capitala la Timişoara. Provincia era condusă de un guvernator numit direct de către împărat. Măsurile adoptate de guvernatorul imperial, deşi nefaste pe plan politic (germanizare forţată a populaţiei), au fost benefice în plan economic. În 10 ani peste 80 de fabrici şi ateliere noi se deschid. Este înfiinţată o linie de telegraf şi este introdus iluminatul public cu gaz aerian (primul oraş în Europa). Deasemenea, este construită o cale ferată ce făcea legătura cu portul fluvial de la Baziaş şi se amenajează canalul Bega - deci legături comerciale direct cu Viena pe Dunăre.
În 1867 Imperiul Habsburgic este reorganizat sub forma Austro-Ungariei, iar Banatul este încorporat părţii maghiare. Noile autorităţi au luat măsuri privind continuarea dezvoltării oraşului. Alte fabrici au fost deschise, noi clădiri publice sunt inaugurate, a fost introdus tramvaiul electric. Creşterea populaţiei a condus la lucrări de extindere şi sistematizare a Timişoarei. Noi bulevarde şi pieţe au fost trasate, vechile fortificaţii au fost demolate, cu excepţia Bastionului Maria Tereze.
După sfârşitul Primului Război Mondial, asupra Banatului s-au ciocnit interesele României, Serbiei şi Ungariei. Armata maghiară evacuează zona, fiind înlocuită de unităţi sârbe. Armata şi autorităţile sârbe s-au dovedit ostile populaţiei româneşti. Astfel, fruntaşii unionişti au fost arestaţi sau tracasaţi în alte moduri, frontiera cu Transilvania a fost închisă - delegaţia românilor bănăţeni, care a participat la Adunarea de de la Alba Iulia, a trebuit să ocolească prin Oltenia, etc. La toate acestea s-a adăugat şi reticenţa unei bună părţi a şvabilor de a face parte dintr-un stat străin. Ei au proclamat o Republică a Banatului, ce nu a fost recunoscută de nimeni. În cele din urmă, Banatul a fost împărţit între Regatul sârbo-Croato-Sloven (viitoarea Yugoslavie) şi România - care primea cam două treimi.
În perioada interbelică, Timişoara a continuat să se dezvolte atât economic, cât şi cultural. În 1920 este înfiinţată Şcoala Politehnică. Este constituită Mitropolia Banatului şi edificată catedrala ortodoxă. Mulţumită moştenirii sale imperiale, Timişoara a dezvoltat o societate de o amplă diversitate etnică şi religioasă (români, germani, unguri, sârbi, evrei, slovaci), care a evoluat destul de armonios şi cu puţine conflicte.
În vara lui 1944, oraşul este bombardat, în mai multe rânduri, de aviaţia americană. Apoi, după 23 august, de cea germană. La bombardamentele aeriene s-a adăugat o ofensivă a trupelor germane şi hortiste din zonă. Deşi depăşiţi numeric şi ca tehnică, militarii români au reuşit să reziste. Dar numai pentru ca ulterior - aşa cum s-a întâmplat în multe alte locuri - comandamentul sovietic să ocupe oraşul şi să-şi asume meritul "eliberării". Din cauza rupturii politice între comuniştii yugoslavi conduşi de Tito şi Stalin, Timişoara a continuat să fie, până în 1958, o importantă bază militară sovietică. Autorităţile de ocupaţie au confiscat tot ce au poftit şi au deportat o mare parte a populaţiei germane în URSS pentru a ajuta la "reconstrucţie" - a se citi muncă sclavagistă.
Un ultim moment vrednic de a fi amintit este, evident, cel din decembrie 1989. Indiferent de "cum" şi de "cine", aici a pornit revolta ce se va solda cu înlăturarea regimului comunist.
Ca şi la Sibiu sau Oradea, Partea veche a Timişoarei trece, de mai mulţi ani, printr-un proces de restaurare susţinut de autorităţile locale, respectiv de unele instituţii private.
Începând cu Iancu de Hunedoara, cetatea Timişoarei devine unul dintre centrele nodale pentru apărarea Ungariei, respectiv a Transilvaniei în faţa unui atac otoman dinspre sud. Fortificaţiile (organizate pe două lini principale) au fost refăcute din piatră, dotate cu turnuri şi mult extinse. Datorită noilor ziduri, Timişoara a respins mai multe asedii turceşti în sec. 15, cele mai importante fiind în 1462, 1467 şi 1478.
O altă figură legendară (dar, din păcate cunoscut mai mult în istoriografia şi folclorul maghiar sub numele de Kinizsi Pal), care a ocupat funcţia de comite al Timişoarei, a fost Pavel (Paul) Chinezul. Român din Banat sau Ţara Haţegului, supranumele îi vine de la faptul că făcea parte din mica nobilime română, având rangul de cneaz (sau, în grai local - chineaz, chinez). Era un bun comandant militar, având la activ multe victorii antiotomane, dar şi soldat foarte iscusit în mântuirea armelor. Deasemenea, era un munte de om, cu o forţă herculeană. Se spune că, după o victorie, a dansat ţinând trei turci morţi - doi la subţioare şi unul în dinţi.
În 1514 cetatea a fost asediată de răsculaţii conduşi de Gheorghe Doja (Dozsa Gyorgy), un mic nobil secui. În anul anterior, papa Leon X făcuse un apel la cruciadă, iar curtea de la Buda promisese scutirea de taxe, eliberarea din iobăgie şi alte beneficii voluntarilor. Evident, iobagii români, unguri şi slovaci, dar şi ţăranii liberi secui s-au adunat în masă. Pe de altă parte, magnaţii maghiari au refuzat să accepte promisiunile regale. Acest fapt, a dus la transformarea prezumtivei oaste cruciate într-o oaste răsculată. În cele din urmă, cu mare efort, răsculaţii au fost înfrânţi sub zidurile Timişoarei, iar Doja a fost executat printr-o tortură oribilă în interiorul oraşului.
În 1521, noul sultan, Soliman Magnificul, a cucerit puternica cetate a Belgradului, poarta de intrare în sudul Ungariei. Regele şi nobilimea maghiară au făcut prea puţin şi prea târziu pentru a asigura apărarea ţării. În plus, după represaliile ce au urmat răscoalei condusă de Doja, pătura de jos a populaţiei nu a răspuns chemării la oaste. După numai 5 ani de la căderea Belgradului, armata maghiară era zdrobită în bătălia de la Mohacs, iar regele Ludovic II murea înecat într-o mlaştină, încercând să fugă.
După Mohacs, Ungaria devine paşalâc turcesc. Transilvania îşi păstrează statalitatea sub forma unui principat vasal Porţii. În 1552 o armată de 160.000 de turci a asediat oraşul. Deşi apărătorii nu depăşeau 4.500, au reuşit să reziste 25 de zile. În cele din urmă, comitele Ştefan de Losoncz a negociat capitularea, comandantul otoman, Ahmet Paşa, acceptând ca soldaţii şi populaţia creştină să se poată retrage cu tot avutul lor. Paşa nu avea de gând să-şi respecte cuvântul, iar creştinii au fost masacraţi până la ultimul, după ce au părăsit adăpostul zidurilor. Gestul turcilor, pe lângă barbar, a fost şi contraproductiv. Vestea s-a dus şi, din acest moment, niciun oraş creştin asediat nu a mai capitulat, apărătorii preferând să lupte până la ultimul.
Din 1552, Timişoara devine o provincie turcească - paşalâc sau vilayet, condus de un paşă cu rang de beglerbeg şi rămâne sub stăpânirea sultanilor mai bine de 150 de ani. Guvernatorii turci au continuat să întărească fortificaţiile, cetatea rămânând un centru militar de primă importanţă, cu o garnizoană numeroasă. Politica de consolidare a zidurilor a dat rezultate. În 1596 şi 1597 Sigismund Bathory asediază în van cetatea. Nici Mihai Viteazul nu are mai mult succes în 1600. Iar, în 1603, apărătorii resping un nou asediu al trupelor imperiale conduse de Gheorghe Basta.
În 1716 izbucneşte un război între Imperiul Otoman şi Imperiul German. Armatele imperiale, comandate de unul dintre cele mai mari genii militare ale epocii, prinţul Eugeniu de Savoia, au repurtat mai multe succese. În octombrie 1716, după un asediu, care a durat 48 de zile, Timişoara este capturată. Până în 1751, Banatul a fost organizat ca o provincie militară, direct dependentă de împărat, cu centrul la Timişoara.
În 1778, Banatul a fost încorporat în Ungaria (la vremea aia tot provincie imperială). Trei ani mai la vale, împăratul Iosif II acordă Timişoarei statutul de oraş liber regesc. Aceasta a însemnat scoaterea oraşului de sub autoritatea comitelui, o organizare autonomă, magistraţi aleşi local, chiar trimitea deputaţi în Dietă. Existau şi avantaje economice - organiza târguri, stabilea taxe, percepea vamă, cetăţenii erau scutiţi de unele taxe. Din a doua jumătate a sec. 18 oraşul a cunoscut o dezvoltare economică constantă. Populaţia a crescut şi ea, mai ales după ce autorităţile imperiale au colonizat în Banat şvabi catolici (germani din Suabia). Pe de altă parte, în cetate au început să fie acceptaţi numai locuitorii germani (şi cei câţiva unguri), în timp ce românii şi sârbii au fost relocaţi în suburbii.
În timpul revoluţiei de la 1848-1849, armata revoluţionară maghiară a asediat cetatea Timişoarei timp de 114 zile, fără succes. Chiar şi aşa, artileria asediatorilor a distrus o bună parte a clădirilor oraşului, inclusiv castelul Corvinilor. După înăbuşirea revoluţiei, a fost creată o provincie nouă - Voivodina sârbească şi Banatul Timişan (da, chiar aşa se numea), cu capitala la Timişoara. Provincia era condusă de un guvernator numit direct de către împărat. Măsurile adoptate de guvernatorul imperial, deşi nefaste pe plan politic (germanizare forţată a populaţiei), au fost benefice în plan economic. În 10 ani peste 80 de fabrici şi ateliere noi se deschid. Este înfiinţată o linie de telegraf şi este introdus iluminatul public cu gaz aerian (primul oraş în Europa). Deasemenea, este construită o cale ferată ce făcea legătura cu portul fluvial de la Baziaş şi se amenajează canalul Bega - deci legături comerciale direct cu Viena pe Dunăre.
În 1867 Imperiul Habsburgic este reorganizat sub forma Austro-Ungariei, iar Banatul este încorporat părţii maghiare. Noile autorităţi au luat măsuri privind continuarea dezvoltării oraşului. Alte fabrici au fost deschise, noi clădiri publice sunt inaugurate, a fost introdus tramvaiul electric. Creşterea populaţiei a condus la lucrări de extindere şi sistematizare a Timişoarei. Noi bulevarde şi pieţe au fost trasate, vechile fortificaţii au fost demolate, cu excepţia Bastionului Maria Tereze.
După sfârşitul Primului Război Mondial, asupra Banatului s-au ciocnit interesele României, Serbiei şi Ungariei. Armata maghiară evacuează zona, fiind înlocuită de unităţi sârbe. Armata şi autorităţile sârbe s-au dovedit ostile populaţiei româneşti. Astfel, fruntaşii unionişti au fost arestaţi sau tracasaţi în alte moduri, frontiera cu Transilvania a fost închisă - delegaţia românilor bănăţeni, care a participat la Adunarea de de la Alba Iulia, a trebuit să ocolească prin Oltenia, etc. La toate acestea s-a adăugat şi reticenţa unei bună părţi a şvabilor de a face parte dintr-un stat străin. Ei au proclamat o Republică a Banatului, ce nu a fost recunoscută de nimeni. În cele din urmă, Banatul a fost împărţit între Regatul sârbo-Croato-Sloven (viitoarea Yugoslavie) şi România - care primea cam două treimi.
În perioada interbelică, Timişoara a continuat să se dezvolte atât economic, cât şi cultural. În 1920 este înfiinţată Şcoala Politehnică. Este constituită Mitropolia Banatului şi edificată catedrala ortodoxă. Mulţumită moştenirii sale imperiale, Timişoara a dezvoltat o societate de o amplă diversitate etnică şi religioasă (români, germani, unguri, sârbi, evrei, slovaci), care a evoluat destul de armonios şi cu puţine conflicte.
În vara lui 1944, oraşul este bombardat, în mai multe rânduri, de aviaţia americană. Apoi, după 23 august, de cea germană. La bombardamentele aeriene s-a adăugat o ofensivă a trupelor germane şi hortiste din zonă. Deşi depăşiţi numeric şi ca tehnică, militarii români au reuşit să reziste. Dar numai pentru ca ulterior - aşa cum s-a întâmplat în multe alte locuri - comandamentul sovietic să ocupe oraşul şi să-şi asume meritul "eliberării". Din cauza rupturii politice între comuniştii yugoslavi conduşi de Tito şi Stalin, Timişoara a continuat să fie, până în 1958, o importantă bază militară sovietică. Autorităţile de ocupaţie au confiscat tot ce au poftit şi au deportat o mare parte a populaţiei germane în URSS pentru a ajuta la "reconstrucţie" - a se citi muncă sclavagistă.
Un ultim moment vrednic de a fi amintit este, evident, cel din decembrie 1989. Indiferent de "cum" şi de "cine", aici a pornit revolta ce se va solda cu înlăturarea regimului comunist.
Ca şi la Sibiu sau Oradea, Partea veche a Timişoarei trece, de mai mulţi ani, printr-un proces de restaurare susţinut de autorităţile locale, respectiv de unele instituţii private.
Cartierul Iosefin (de la numele împăratului Franz Iosef).
Biserica reformată "Cetate". Încercarea securităţii de a-l evacua pe pastorul
Laszlo Tokes de aici a fost scânteia revoltei timişorenilor.
Monumentul Sf. Maria - ridicat în 1906 pe locul, unde tradiţia spune că ar fi fost executat Gheorghe Doja.
Biserica Naşterea Maicii Domnului a fost ridicată în 1936 la limita dintre cartierul Iosefin şi cartierul Elisabetin (după numele soţiei lui Franz Josef, împărăteasa Elisabeta - "Sisi").
Adică un fel de hamburger sârbesc cu carne de porc - foarte gustos.
Catedrala mitropolitană ortodoxă a fost construită între 1936-1941. Este cea mai înaltă biserică ortodoxă din afara Rusiei şi pe locul 8 în lume (90,5 m). Catedrala adăposteşte moaştele Sf. Iosif cel Nou de la Partoş, fost episcop ortodox al Timişoarei între 1651-1655.
Biserica piaristă (1909). Piariştii sunt un ordin monahal catolic.
Piaţa Victoriei se întinde între Mitropolia ortodoxă (la sud) şi Opera Română (la nord). Spaţiul a fost proiectat la începutul sec. 20, fiind mărginită de o serie de palate. Partea din stânga (privind dinspre catedrală) se numeşte "Corso", iar partea dreaptă - "Surogat".
De la stânga la dreapta - Palatul Merbl (1911, stil Secesssion), Palatul Neuhausz (1911-1912, combinaţie a stilurilor eclectic, secession şi art nouveau maghiar) şi Palatul Lloyd (1910-1911, combinaţie a stilurilor eclectic şi secession).
Palatul Lloyd adăposteşte astăzi Rectoratul Universităţii Politehnice.
Palatul Dauerbach (1913, stil art nouveau fancez).
Fântâna cu peşti (1957).
Palatul Hilt (1912-1913).
Palatul Szechenyi (1900-1914).
De la stânga la dreapta - Palatul Weiss (1921, stil eclectic), Hotel Timişoara (1928-1929) şi Palatul Culturii (1871-1875, refăcut în 1923 - adăposteşte Opera Română şi Teatrul Naţional).
Abia din spatele Operei începe Centrul Vechi, partea din interiorul cetăţii Timişoara, cu clădiri de sec. 18-19.
Palatul episcopal romano-catolic (1743-1783, restaurat în 1889).
Sucursala din Timişoara a Academiei Române.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu